Vinerea Patimilor. ASTAZI HRISTOS PATIMESTE SI MOARE PENTRU NOI

Sfanta si Marea Vineri a mantuirii noastre:

PATIMILE, RASTIGNIREA SI PUNEREA IN MORMANT A MANTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

“Hristos S-a rastignit pentru ca noi sa inviem, si noi sa fim nepasatori?!”

(Cuv. Paisie Aghioritul)

“Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest mormant sunt faurite de mainile noastre?” (Sf. Inochentie al Odessei)

***

“Drept aceea, fraţilor, având îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Iisus, Pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a înnoit-o, prin catapeteasmă, adică prin trupul Său, Şi având mare preot peste casa lui Dumnezeu,

Să ne apropiem cu inimă curată, întru plinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, şi spălându-ne trupul în apă curată, Să ţinem mărturisirea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce a făgăduit,

Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea.

Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici.

Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori; Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului.

Căci cunoaştem pe Cel ce a zis: “A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti”. Şi iarăşi: “Domnul va judeca pe poporul Său”. Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu”.

(Evrei 10, 19-31, citire la Ceasul al 9-lea din Vinerea Mare)

***

***

Sf. Nicolae Velimirovici – Despre cele 5 rani ale lui Iisus

Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

“Îmi scrii că ai auzit de la femeile bătrâne un „basm” despre cele cinci răni ale lui Iisus, şi întrebi cum a luat naştere acest basm. Vai, fiică, citeşte Noul Testament! Vai, sârbilor, nu vă faceţi de ruşine înaintea cerului şi pământului prin necunoaşterea credinţei voastre! Lăsaţi deoparte toate celelalte învăţături şi lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea ce e mai important şi mai mântuitor. Mai întâi vine cunoaşterea credinţei, şi după aceea toate celelalte învăţături. (…)

Iar cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele.

Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite.

Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.

Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus – ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.

Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.

Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, fetiţă, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de Dumnezeul Cel Viu.

Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi. Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus.

În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus.Ca sufletele curăţite şi înviate să poată duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie: Hristos a înviat!

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

Sf. Nicolae Velimirovici – Din Ierusalim, in Vinerea si Sambata Mare

Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

Vinerea Mare

S-au ivit zorii zilei de pomenire a celei mai mari fărădelegi pe care a văzut-o soarele pe pământ. Zi de groază şi de ruşine pentru conştiinţa omenească până la sfârşitul vremurilor. Este obiceiul ca închinătorii să străbată în această zi cu picioarele şi cu gândurile Calea Durerii. Aceasta este calea pe care Domnul a mers sub cruce spre Golgota.

Am plecat din Ghetsimani în sus. Am trecut pe la casa lui Ioachim şi a Anei, născătorii Născătoarei. Ne-am gândit la Ea, Maica marii dureri. Ea a fost, oare, în acel cumplit alai? Nu. Vom vedea mai târziu.

Palatul lui Pilat. Ca şi cum am privi la cenuşa unui vulcan stins – dar focul patimii şi putoarea nedreptăţii încă se simt. Aici a fost judecat şi osândit învăţătorul Dreptăţii. Aici a fost biciuit de cei fără de lege Omul Nevinovăţiei. Nu a rămas pe El nici o fâşie de piele întreagă. Evreii s-au ostenit noaptea trecută ca să nu fie. Şi soldaţii romani cu bicele lor nu au făcut decât să adâncească aceleaşi răni în acelaşi trup. Cei care studiază dreptul roman şi legile romane ar trebui să vină în acest loc ca să se îngreţoşeze pentru totdeauna de această putreziciune lipsită de omenie.

Locul în care Domnul a căzut sub cruce. Cum să nu cadă? Greu i-a fost să poarte şi tăcerea de-a lungul întregii nopţi pline de învinuiri mincinoase, de clevetiri şi de martori mincinoşi – cu atât mai mult întreaga putoare a scuipăturilor în faţă şi a tot atâtor răni pe câte lucruri bune le făcuse El oamenilor. O, Doamne, de ce nu am fost noi atunci aici ca să luăm crucea Ta, şi pe Tine să Te ridicăm pe mâini şi să Te purtăm? Aşa am gândit toţi, vărsând lacrimi pe această Cale a Durerii, ce s-ar fi prefăcut în Râu al Durerii dacă toate lacrimile vărsate de creştini ar fi ţâşnit din el. Ferice de Simon Cirineanul, pe care judecata cea bună a lui Dumnezeu l-a adus aici în acea zi ca să ia Crucea Domnului asupra sa şi să uşureze chinurile Celui care S-a chinuit pentru toţi oamenii.

În faţa casei sfintei Veronica. De la fereastra casei sale, Veronica a văzut cumplitul alai. Faţa desfigurată a lui Hristos a stârnit compătimire în inima ei de fată – ea nu mai semăna a faţă omenească, ci mai degrabă cu o bucată de pânză murdărită de amestecul sângelui cu scuipatul, sudoarea şi praful. I s-a făcut milă de El fetei; a alergat înaintea Osânditului şi cu o maramă curată i-a şters faţa. Mucenicul tăcut nu a putut să-i spună „mulţumesc”, însă i-a răsplătit slujirea într-un alt chip: pe acea maramă a rămas zugrăvit chipul lui Hristos.

Iată-ne acum în locul unde s-a întâlnit Născătoarea de Dumnezeu cu Fiul. Căutându-L încolo şi încoace, ea a apărut dintr-o ulicioară şi deodată s-a aflat faţă în faţă cu El. De-abia L-a mai recunoscut. Oare ea a născut ASTA? Această mare rană, de mărimea omului? Din această Rană s-a vindecat, însă, otrăvitul neam omenesc. El nu i-a zis nimic. Ea nu I-a zis nimic. Dar sufletele lor s-au înţeles şi s-au salutat. „Fiul meu”, s-a tânguit sufletul mamei, „primăvara mea dulce, cum a pierit frumuseţea Ta!”.

În fine, suntem aici. înaintea stâncii însângerate. înaintea Golgotei. Este vremea amiezii. Întocmai vremea când a fost înălţat pe cruce. Bătaia ciocanului stârneşte ecouri în sufletele noastre. Aici am stat până la ceasul al treilea al după-amiezii, sufletele noastre la picioarele crucii Lui; ah, fie ca să le spele sângele Lui! În ceasul al şaselea, natura s-a răzvrătit împotriva fărădelegii omeneşti: pământul s-a cutremurat, pietrele au crăpat, soarele şi-a acoperit cu maramă cernită faţa sa. La ceasul al nouălea, El Şi-a dat duhul.

Doar Învierea putea să răsplătească atâta pătimire. Numai prin Învierea lui Hristos pot natura şi conştiinţa noastră să se împace.

(…)

(idem)

***

[vedeti si textele si legaturile de mai jos, dupa urmatoarele icoane]

***

Patimile, moartea si preaslavirea lui Mesia

1. Cine va crede ceea ce noi am auzit si bratul Domnului cui se va descoperi?

2. Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla, si ca o radacina in pamant uscat; nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag.

3. Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama.

4. Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat. Si noi Il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu,

5. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat.

6. Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra, si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor.

7. Chinuit a fost, dar S-a supus si nu si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa.

8. Intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat si neamul Lui cine il va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui! Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.

9. Mormantul Lui a fost pus langa cei fara de lege si cu cei facatori de rele, dupa moartea Lui, cu toate ca nu savarsise nici o nedreptate si nici inselaciune nu fusese in gura Lui.

10. Dar a fost voia Domnului sa-L zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca Si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe urmasii Sai, isi va lungi viata si lucrul Domnului in mana Lui va propasi.

11. Scapat de chinurile sufletului Sau, va vedea rodul ostenelilor Sale si de multumire Se va satura. Prin suferintele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va indrepta pe multi, si faradelegile lor le va lua asupra Sa.

12. Pentru aceasta Ii voi da partea Sa printre cei mari si cu cei puternici va imparti prada, ca rasplata ca Si-a dat sufletul Sau spre moarte si cu cei facatori de rele a fost numarat. Ca El a purtat faradelegile multora si pentru cei pacatosi Si-a dat viata.

***

Sfantul Inochentie al Odesei: Predica la Sfanta si Marea Vineri

“Fratilor, Proorocul, vazand oarecand pe Dumnezeu sezand pe scaun inalt, inconjurat de slava, si simtindu-si ticalosia si necuratia sa, striga cuprins de groaza: “O, ticalosul de mine, caci om fiind si buze necurate avand, am vazut pe imparatul, Domnul Savaot, cu ochii mei” (Is. 6, 5).

Ce trebuie dar sa zicem noi acum, vazand pe Dumnezeu nu inconjurat de slava, ci acoperit de dispret, nu pe scaun inalt sezand, ci pus in mormant? Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest mormant sunt faurite de mainile noastre?

O, ticalosi oameni suntem noi, caci prin pacatele noastre nu numai ca am pogorat pe pamant pe Fiul lui Dumnezeu, ci inca si pe cruce L-am inaltat si in mormant L-am inchis. Ah, daca pacatul n-ar fi ridicat intre cer si pamant peretele cel grozav al vrajbei, si noi, asemenea proorocului celui de demult, am fi vazut pe Dumnezeu inconjurat de slava: Fiul lui Dumnezeu ar fi venit in lumea oamenilor asa cum merge si in lumea ingerilor, ar fi cercetat pamantul, ca un stapan si prieten. Cu ce bucurie L-ar fi intampinat si L-ar fi inconjurat fiii nevatamati ai unui parinte nevinovat! Dar acum!? O, cine va da capului nostru apa si ochilor izvoare de lacrimi (Ier. 9, 1) ca sa plangem ziua si noaptea si sa suspinam, caci nu numai pe noi insine ne-am aruncat in tarana si noroi din inaltimea nemuririi, ci si pe Fiul lui Dumnezeu L-am pogorat in mormant.

Iata, fratilor, care este puterea pacatului. El pare ca nu este decat mutarea de un minut a datoriei si, cu toate acestea, tulbura vesnicia intreaga. El se savarseste pe micul nostru pamant, dar zguduie toate cerurile cele nemarginite. El se pare ca a vatamat un singur om, si totusi pana si Fiul lui Dumnezeu trebuie sa patimeasca pentru stergerea lui. Nenorocitule stramos, ti-ai fi intins tu mana spre fructul cel oprit daca ai fi prevazut cele ce se infatiseaza astazi privirilor noastre? Ai mai fi dorit tu sa fii ca Dumnezeu daca ai fi stiut ca aceasta dorinta va sili pe Dumnezeu sa moara pe cruce?

Dar trecutul nu se mai poate intoarce. Omul nu poate dispune decat de timpul de fata. De aceea, ceea ce e cu neputinta pentru stramosul nostru, aceea este cu putinta pentru noi, stranepotii lui. Noi putem izbavi pe Domnul de alte suferinte noi. Si, in adevar, fratilor, fructele pomului oprit nu cresc numai in Eden, ci pretutindeni. Sarpele cel ispititor n-a incetat nici astazi a sopti la urechea fiecaruia: “Nu vei muri cu moarte, Ci vei fi ca un Dumnezeu” (Fac. 3, 3-4).

Calcand legea lui Dumnezeu, noi savarsim nelegiuirea stramosilor nostri si, savarsind aceasta nelegiuire silim pe Mantuitorul sa patimeasca. Inainte de savarsirea oricarei faradelegi, El se infatiseaza la judecata inaintea constiintei noastre cum S-a infatisat oarecand la judecata inaintea lui Pilat, si asteapta de la noi sa rostim osanda asupra Lui.

In voia noastra sta sa-L slobozim sau sa-L rastignim. Ramanand neclintiti in dreptate si credinciosi adevarului, prin aceasta noi slobozim pe Iisus din patimi, iar lasandu-ne invinsi de pacat si afundandu-ne in faradelegi, prin aceasta-L osandim sa se rastigneasca.

Sa rastignim pe Mantuitorul nostru… Si inca sa-L rastignim nu din nestiinta, cum au facut vechii iudei, socotindu-L a fi fiul teslarului din Nazaret, ci avand deplina cunostinta ca El este Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu! Cine nu se va cutremura numai gandindu-se la un lucru ca acesta? Cine nu va fi gata mai degraba sa i se taie mainile decat sa se invoiasca a le ridica asupra Domnului si Mantuitorului? Asa este, fratilor. Dar ce folos putem trage din toate aceste simtaminte inflacarate, daca faptele noastre dovedesc contrariul?

In adevar, oare nu pacatuim noi necontenit? Si ce? Au spre placerea Mantuitorului nostru pacatuim noi? Oare greselile noastre sunt balsam de viata pentru aceste rani ale Lui? Inca o data zic: de vointa noastra depinde a scuti pe Domnul de suferinte. Ori veti crede, ori nu, dar acesta este adevarul: cand ne dedam la faradelegi, trimitem pe Domnul la moarte. Aceasta nu o spun eu, nu o spune intelepciunea omeneasca, ci insusi Apostolul, care zice ca oamenii care au gustat din darul ceresc si s-au facut partasi ai Duhului Sfant (si cine dintre crestini nu s-a facut partas al Duhului, cel putin in taina botezului?), adica noi, crestinii, cazand de la viata cea curata si sfanta in prapastia pacatelor si a desfranarilor, a doua oara rastignesc pe Domnul (Evr. 11, 4-6).

In fata acestei marturii trebuie sa se ridice orice indoiala; trebuie deci sau sa ducem o viata curata, sau sa trecem in numarul rastignitorilor lui Iisus. Alta cale nu mai este: “Cel ce nu este cu Mine, impotriva Mea este” (Lc. 11, 23), spune insusi Domnul.

Dar cine dintre noi nu este impotriva ta, Doamne? Cine poate sta inaintea acestui mormant, sa sarute aceste rani si sa zica ca nu ti-am dat sarutare ca Iuda, Doamne? Vai, toti s-au abatut, toti netrebnici s-au facut; nu este cel ce face bine, nu este pana la unul. (Ps. 13, 3).

Se deosebesc oare, si prin ce anume se deosebesc inchinaciunile si laudele ce-ti aducem noi astazi de acele clatiri cu capul si de acele hiritisiri: “Bucura-te, imparatul iudeilor!” (Mt. 27, 29) cu care Tu, dumnezeiescule patimitor, ai fost hiritisit in pretoriul lui Pilat?

Un singur rost pot avea inchinaciunile facute de pacatosi inaintea Mantuitorului lor celui rastignit, si anume cand ele vor fi intovarasite de hotararea nestramutata de a nu mai merge inainte pe calea faradelegilor, de a iubi curatia inimii si a-si indrepta viata lor. In cazul acesta, pacatosul, stand langa mormantul Domnului, se aseamana talharului celui intelept, care prin pocainta a trecut de pe cruce direct in rai. Si astfel de inchinatori cauta, fratilor, Domnul nostru printre pacatosi.

“Daca cu adevarat vorbiti dreptatea (Ps. 57, 1), ne spune El astazi prin proorocul, daca cu adevarat inchinaciunile si laudele ce-Mi aduceti nu sunt niste vorbe goale, daca cu adevarat voiti sa va aratati dragostea voastra catre Mine, atunci spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre, parasiti-va de rautatile voastre; invatati-va a face bine, cautati judecata, mantuiti pe cel napastuit, faceti dreptate saracului si vaduvei (Is. 1, 16-17). Cu astfel de simtaminte nu va temeti a va arata la acest mormant, desi el este sapat de insesi mainile voastre; nu va inspaimantati a saruta aceste rani, desi ele sunt pricinuite de pacatele voastre. Aruncati cu indrazneala la radacina crucii Mele toata greutatea pacatelor voastre.

Dar lepadand-o, nu va mai intoarceti mai mult la dansa. Crucea Mantuitorului vostru nu se indoaie sub nici o greutate, dar voi puteti fi striviti si aruncati in fundul iadului mai inainte de a mai putea iarasi alerga la Mine si a va apropia de Crucea Mea. Eu de aceea Ma arat necontenit voua in aceasta stare de umilire, ca sa priceapa pana si cei mai nepriceputi dintre voi cat ma costa pe mine pacatele voastre si unde va tarasc pe voi. Intelegeti deci si va pocaiti! Altfel, fiecare inchinaciune a voastra la crucea Mea se preface intr-un nou paras al vostru.

Putem noi oare, fratilor, sa raspundem la aceste cuvinte ceva mai bun decat rugaciunea talharului ce s-a pocait: “Pomeneste-ne pe noi, Doamne, intru imparatia Ta” (Lc. 23, 42)? Dar rugandu-ne cu rugaciunea talharului celui intelept, sa avem si inima lui. El nu s-a mai pogorat de pe cruce pentru a continua sa mearga pe calea faradelegilor. Sa nu ne mai intoarcem nici noi de la acest mormant la calea cea mai dinainte a nedreptatilor noastre, ci sa apucam pe alta cale, pe calea credintei si a faptelor bune, a curatiei si a dreptatii, a smereniei si a blandetii. Aici, la mormantul Domnului, este locul cel mai bun pentru a incepe sa ingropam pe omul nostru cel vechi. Amin”.

(din: Inochentie al Odesei – Cuvantari la Sfantul si Marele Post, Editura Anastasia, 1998)

***

In jurnalul sau, parintele Serafim Rose scria:

‘Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti.

Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare. Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.

Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.

Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin‘“.

Iisus in celula – Radu Gyr

Va mai invitam sa cititi:

***

Cititi si: