Evocare Mircea Vulcanescu (I): INTERVIU INEDIT CU MARIUCA VULCANESCU, FIICA FILOSOFULUI (video). Blandul si demnul martir care-i plangea pe temniceri

Interviu cu Mariuca Vulcanescu (I). Despre viata lui Mircea Vulcanescu pana la arestare

I

Desi a dat numeroase interviuri si marturii despre Mircea Vulcanescu, este vizibila emotia puternica, aproape tracul, s-ar putea spune, cu care Dna Mariuca Vulcanescu, fiica cea mica a filosofului martir, a avut bunavointa sa ne impartaseasca din amintirile sale despre momentele importante ale vietii marelui roman si crestin in cadrul unui interviu extins. In cele ce urmeaza, vom relua firul povestirii vietii lui Mircea Vulcanescu din materialul filmat, adaugand insa consistente completari biografice.

Parintii lui Mircea Vulcanescu faceau parte dintr-o categorie sociala care astazi s-ar numi ”de mijloc”. Tatal sau, Mihai, a fost functionar economic de o probitate ireprosabila, aceeasi cinste rara cu care fiul sau va lucra ca sef al Vamilor sau ca inalt functionar din Ministerul de Finante. Mama sa, persoana cu inclinatii artistice accentuate, facea parte, totodata, din Societatea Femeilor Ortodoxe. De altfel, de la mama sa preia acest atasament adanc fata de credinta ortodoxa.

Familia Vulcănescu s-a refugiat în timpul primului război mondial la Iași, unde Mircea, în vârstă de 12 ani, a participat în felul său la efortul național: a făcut parte din echipele de cercetași, având misiunea de a face curierat între spitalele de răniți din oraș. A fost decorat, deoarece a participat cu ”extrem de multă pasiune”, dorind să participe ”cu toată inima” la suferințele celor încercați.

Dupa terminarea liceului – la 17 ani, dupa ce a facut doi ani intr-unul – Mircea Vulcanescu s-a inscris, la facultate, la economie, pentru a urma dorinta tatalui sau, desi inclinatiile sale l-ar fi impins catre alegerea filosofiei. Trece prin ”tragedia de la Lacul Pasarea”, un accident in urma caruia s-a rasturnat cu barca impreuna cu un grup de prieteni. A reusit sa salveze cativa dintre ei, insa doi au murit, lucru care il marcheaza profund si ii adanceste trairile crestine.

Ca student, a facut parte din ASCR (Asociatia Studentilor Crestini din Romania), organizatie care cauta sa propage ortodoxia in randurile tinerei generatii, colaborand cu personalitati ca PS Tit Simedrea sau Nae Ionescu. Desi unii lideri ai ASCR-ului, cum a fost Costin Deleanu, s-au apropiat sau chiar au devenit legionari, Mircea Vulcanescu a avut o atitudine rezervata fata de miscarea radicala nationalista, indeosebi din cauza ”asprimii” cu care aceasta se manifesta in epoca. ”Credinta tatii era foarte adanca, insa cuprinzatoare”, incearca sa explice acest lucru dna Mariuca. Scrierile si preocuparile sale il arata ca fiind profund atasat, asumativ si ingrijorat fata de incercarile, nevoile si ispitele la care era supus tineretul interbelic, aflat sub semnul “dubiului”, “alternativei” si crizei, caruia ii dorea din toata inima o lamurire si o regasire intru Hristos si neam.

Devine apropiat celor doi mari profesori care i-au marcat formarea sa, dupa cum marturiseste chiar el, Nae Ionescu si D. Gusti. De Nae Ionescu il apropie stilul provocator al acestuia, care te scotea din stereotipiile sterile ale vremii si te forta sa gandesti pe cont propriu, substantial si cu priza la realitate. Vulcanescu marturiseste, de altfel, intr-o scrisoare, ca Nae Ionescu era singurul profesor universitar care il putea birui in confruntarile de idei. O anectoda semnificativa este relatata de dna Mariuca: Nae Ionescu refuza sa il intrebe pe Vulcanescu, la unul din examene, din materia de studiu, raspunzand mirarii studentului sau eminent: nu te intreb nimic, pentru ca nu vreau sa ai impresia ca stii ceva.

Tot in aceasta perioada studiaza, alaturi de echipele monografiste ale lui D. Gusti, ”talpa tarii”, adica satul romanesc. Trebuie precizat ca, in ciuda faptului ca 80% dintre romani traiau la sat, in perioada interbelica, era o distanta sociala considerabila intre oraseni si tarani, multi dintre studenti luand contact pentru prima oara cu viata de la tara prin aceste campanii. Vulcanescu s-a preocupat, initial, de dimensiunea spirituala a satelor studiate, pentru a se concentra, ulterior, pe dimensiunea economica a acestora. Cunoasterea indeaproape a vietii si a randuielii taranului roman se resimte in scrierile lui Vulcanescu, el facand o deosebire neta intre cele doua Romanii: cea a satului, a randuielii, a Bisericii, a vietii firesti, a romanitatii, in cele din urma, si cea a orasului, o Romanie eclectica, a strainilor, artificiala, luciferica si guvernata de o conceptie nefireasca a fugii dupa profit.

Ajuns functionar la Ministerul de Finante, Mircea Vulcanescu a fost numit, in mod surprinzator, la sefia Vamilor, o institutie extrem de corupta in epoca. Evident, nu rezista decat pentru putin timp, fiind demis din functie dupa ce a refuzat sa inchida ochii la contrabanda facuta de un fost mare ministru interbelic… Chiar si profesorul sau, Nae Ionescu, a incercat sa obtina un favor, o scutire de taxa pentru masina sa, izbindu-se si el de refuzul ucenicului sau doar intru ale filosofiei.

A fost trecut, ulterior, la Datoria Publica, unde functionarii din subordine se ataseaza foarte mult de el. Este demn de notat faptul ca, din aceasta postura, respinge concluziile unui expert financiar francez, care era atasat pe langa BNR pentru a supraveghea politicile financiare ale statului roman – situatie rezultata in urma preluarii unui imprumut international de catre Romania, aflata intr-o mare dificultate in urma marii crize interbelice.

Cand Carol al II-lea si-a plebiscitat, prin vot deschis (la vedere), Constitutia fascista din 1938, Mircea Vulcanescu este unul din putinii care o resping. Pentru inaltii functionari, acest lucru determina demiterea. De altfel, Vulcanescu isi inainteaza, cu aceasta ocazie, si demisia, insa ii este refuzata de rege.

În al doilea razboi mondial a fost numit in guvernul Maresalului Antonescu ca subsecretar de stat la Finante, desi el ar fi preferat sa mearga pe front. Cand ministerul este condus de generalul Sanatescu, ce nu avea cunostinte financiare, practic el este ministrul real. Avand mai multe divergente cu un ocupant ulterior al postului de ministru de finante, Al. Neagu, incearca sa isi dea demisia, fiindu-i refuzata. Lucra enorm, inclusiv noaptea, uneori dormind cate un ceas pe noapte. Relatia cu Antonescu a fost una dificila, fiindca din cauza asprimii militaresti a maresalului si a inflexibilitatii sale, era greu de abordat si de convins de catre un ”tanar filosof” ca Vulcanescu.

A facut totul – nota bene! – pentru ca relatia economica cu Germania, in care Romania se vazuse constransa sa intre de imprejurarile geopolitice, sa nu fie in dezavantajul tarii noastre. Astfel, a determinat, cu toate ca germanii nu erau dispusi intr-o prima faza, ca toate cheltuielile datorate partii romane de Berlin sa fie platite in aur, ceea ce a facut ca Banca Nationala a vremii sa primeasca 13 vagoane de aur in rezervele sale si sa aiba pana in zilele noastre o datorie de incasat de la Germania. In plus, in conditiile defavorabile in care Romania nu mai avea acces la alte piete, iar cantitatile sale de grau si de petrol, desi importante, nu erau decisive pentru germani, politica de schimburi comerciale are o balanta net avantajoasa pentru noi.

Intr-un anume sens, se poate spune ca politica economica urmarita de Vulcanescu era la polul opus celei militare a regimului: efortul de razboi, aproape neconditionat, pe care trupele armate romane il depuneau alaturi de ”aliatii” germani, era dublat de o negociere dura a intereselor nationale pe plan economic, astfel incat Adolf Hitler, exasperat, ii va reprosa maresalului Antonescu, la ultima intrevedere a celor doi: ”contributia economica a Romaniei catre Axa a fost meschina”. Sau, cum transmitea o legatie (reprezentanta diplomatica) neutra:

”Ceea ce Romania a izbutit sa obtina de la nemti in cursul negocierilor sale economice cu Germania tine de domeniul miracolului”.[1]

Interviu cu Mariuca Vulcanescu (II). Arestarea, procesul, inchisoarea

II

Este demis din functia de subsercetar de stat dupa 23 august 1944, arestat, eliberat, iar apoi iar arestat, alaturi de alti oficiali de acelasi rang ai fostului guvern antonescian, in cursul anului 1946. Pe langa faptul ca, dupa cum arata in notitele sale scrise in perioada de detentie de la Arsenal, se astepta sa fie arestat, a fost anuntat de iminenta arestarii de un evreu pe care il ajutase in perioadele dificile impuse de regimul antonescian acestora: ”Dle Vulcanescu, sunteti pe lista de arestati, va previn, pentru ca va sunt foarte recunoscator, faceti ceva sa plecati din tara”. Vulcanescu i-a multumit, si-a pregatit valiza pentru inchisoare si a asteptat momentul arestarii [2]. In prima perioada de detentie, la Vacaresti, primeste vizitele fetelor sale, pe care le invata elemente de istorie si arhitectura brancoveneasca (Vacaresti fiind o manastire transformata in inchisoare). Regimul ceva mai uman le permite fetelor sale sa ii aduca chiar si un bradulet impodobit care insenineaza Craciunul petrecut la inchisoare de intemnitati. Mariuca Vulcanescu si-l aminteste slab si cu barba in aceasta perioada, in care inca il mai putea vedea.

Initial, justitia nefiind total acaparata de noua putere comunista, procurorul care se ocupa de dosar a atestat totala nevinovatie a lui Mircea Vulcanescu de acuzele ce i se aduceau (legate de participarea la guvern). Presiunile de la Moscova au determinat insa reluarea procesului si inasprirea drastica a conditiilor de detentie, Vulcanescu fiind mutat, in primavara lui 1947, in lanturi, alaturi de prof.univ. Al. Marcu si tot lotul subsecretarilor de stat, la Aiud. Aici incearca sa determine familia sa nu ii mai faca vizite, pentru a se obisnui cu absenta sa, avertizandu-i: ”Plecati, aici e iadul!”. In noiembrie 1947 procesul se reia cu un Vulcanescu deja mult mai slabit. Stefan Fay, un membru adoptiv al familiei Vulcanescu, il descria:

”Mircea slabise si semana izbitor, ca silueta, cu studentul care fusese in fotografia de la inceputul acestei scrisori. Avea ochii incercanati, frumosi si blanzi cum nimeni nu-i avea, si aceeasi voce putin sufocata si soptita…”[3]

Sustine in fata completului de judecata inmarmurit timp de patru ore (initial, timpul acordat fusese de doar o ora) o aparare in care nu doar ca demonteaza acuzatiile de complicitate la efortul de razboi nazist, de militantism pentru hitlerism, crime de razboi si distrugerea economica a tarii, dar demonstreaza ca realitatea a fost chiar opusa, cum am aratat si mai sus. Vulcanescu isi incheie apararea aratand ca politica sa nationala nu fusese ghidata doar de apararea obiectivelor economice: exista un intreg efort coerent si coordonat pentru pregatirea Romaniei pentru momentul ruperii aliantei cu Germania si pentru recuperarea Ardealului de Nord. Si conchide, in fata instantei, dupa ce arata ca a cautat sa ”scape ceea ce se putea scapa” in sfera sa de actiune:

”Daca [instanta] va judeca si va hotari ca trebuie sa ispasesc ceva, revendic dreptul de a patimi si a muri pentru Adevar!”[4]

Incearca sa mentina moralul celor care impreuna sufereau cu el si care erau mai putin rezistenti unor astfel de conditii de exterminare, dand proba unei credinte adanci si adevarate care il intarea in prigoana si care il impingea sa isi ajute semenii. Ii plangea pana si pe temniceri pentru ca ajunsesera sa faca ceea ce faceau, lucru care ii contraria pe ceilalti membri ai lotului. Un coleg de celula a cautat, dupa eliberare, familia martirului pentru a-i marturisi ca fusese salvat de ”cel mai bun si mai bland om” pe care si-l poate inchipui cineva. In intrevederile scurte cu fetele sale, prilejuite de proces, le da porunca de a invata pe de rost cat mai multe poezii si le invata rugaciunea liturgica Iubi-te-voi, Doamne.

La Jilava este condamnat la ”neagra” pentru ca incuraja si sustinea moral pe ceilalti. S-a culcat pe jos, pe mazga rece a beciului, pentru a ajuta un tanar care nu se mai putea sustinea singur, lucru care ii imbolnaveste plamanii. Pe patul de moarte, unde ajunge dupa o indelunga suferinta (a patimit sase ani din cei opt la care fusese condamnat. Este de retinut faptul ca alti membri ai lotului din care a facut parte au supravietuit inchisorii), rosteste cunoscutul sau ”testament”: ”Sa nu ne razbunati!”.

Vestea mortii sale a cazut pe neasteptate pentru familia sa. Fiica mai mica, Mariuca, era ea insasi deportata intr-un lagar de munca, ca urmare a pedepselor cu care erau urmarite familiile inaltilor demnitari chiar si dupa intemnitarea acestora si confiscarea averii, afland abia dupa doi ani de moartea tatalui sau. Conditiile de viata grele, traumele suferite isi pusesera amprenta pe sufletul adolescentei de atunci, care primeste vestea intr-o stare de impietrire. Abia dupa ce ajung la Aiud, cautand locul unde fusese ingropat Mircea Vulcanescu, si ii vede numele scris in registrele oficiale, la decedati, ”s-au rupt zagazurile” si a cuprins-o un plans prin care a ”venit la viata”, dupa cum ne marturiseste chiar ea.

Cautarile familiei pentru identificarea cu exactitate a locului unde a fost inmormantat si recuperarea trupului au fost zadarnice. Mariuca Vulcanescu marturiseste ca a fost sceptica si fata de incercarile mai recente de identificare a moastelor martirului, considerand ca doar printr-o minune s-ar mai putea gasi si incheie:

“Eu am zis asa, ca a facut schimb cu cel de langa el: treci in locul meu, ca sa nu ma gaseasca”.

Note:

[1] Mircea Vulcanescu, Ultimul cuvant, Ed. Humanitas, 1992, p. 77.

[2] Inca o marturie relevanta despre cum se raporta Mircea Vulcanescu la “problema evreiasca” este a lui Reichman-Somuz, care a rememorat tulburarile studentesti de la inceputul anilor ’20, cand au existat conflicte – uneori violente – intre gruparile studentilor nationalisti si studentii evrei:

“Când au năvălit în sala în care se ţinea seminarul, studenţii medicinişti au început să vocifereze: să iasă jidanii!, colegii creştini din grupul de „dreapta” s-au ridicat cu toţii şi ne-au înconjurat strigând că nu permit ca cineva să se atingă de noi, cerând totodată intruşilor să părăsească sala. După ce huliganii de la Medicină, intimidaţi de atitudinea fermă a colegilor creştini şi îndeosebi a lui Mircea Vulcănescu, s-au retras, conferenţiarul Nicolae Petrescu a ieşit şi el din sală şi a chemat poliţiştii care patrulau în faţa Facultăţii. Flancaţi de colegii creştini şi poliţişti, am putut scăpa nevătămaţi. Am datoria morală, ca om care a suferit după aceea foarte mult, şi ca evreu şi ca om de stânga, de pe urma fascismului, să relev curajoasa şi demna atitudine de atunci a lui Mircea Vulcănescu.” (Marin Diaconu, Mircea Vulcanescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu, p. 124).

[3] Stefan J. Fay, Sokrateion. Marturie despre Mircea Vulcanescu, Ed. Humanitas, 1998, p. 130.

[4] Mircea Vulcanescu, Ultimul cuvant, p. 148.

Interviu realizat cu ajutorul monahului Moise.

Preluarea se poate face doar cu acordul explicit al razbointrucuvant.ro

Legaturi: