“NIMENI NU ESTE SINGUR!” Predica Parintelui Aldea despre MIJLOCITORII NOSTRI si despre CUM SE APARA DREAPTA CREDINTA (si audio)

…si despre LUCRAREA CONCRETA A ENERGIILOR NECREATE IN VIETILE NOASTRE

***

Predica Parintelui Mihai Aldea la Duminica a doua din Postul Mare, a Sfantului Grigorie Palama si a vindecarii slabanogului din Capernaum (11 martie 2012):

“Iubiti credinciosi,

Duminica a doua a Sfantului si Marelui Post in care ne aflam incepe cu aceasta Evanghelie a mangaierii sufletelor noastre, care este Evanghelia slabanogului sau a paraliticului din Capernaum. Aceasta Evanghelie o numesc a mangaierii, pentru ca mie mi se pare ca ne putem recunoaste in slabanogul, in paraliticul acesta pe care cei patru prieteni l-au adus inaintea lui Hristos. Sigur, multi dintre noi s-ar putea sa fim sanatosi. Fizic vorbind! Multi dintre noi s-ar putea sa fim in putere, sa fim activi, si totusi, fata de ceea ce ar putea sa fie omul, fata de ceea ce ar trebui sa fie omul, cu adevarat suntem ca niste paralitici.

Daca ne uitam la aceia dintre oameni care s-au sfintit si s-au indumnezeit si vedem cam ce puteri de necrezut de mari lucrau prin ei, daca ne uitam si vedem felul in care ei puteau cunoaste lucruri care se intamplau la sute si mii de kilometri de ei, faptul ca puteau sa strabata asemenea departari intr-o clipita, faptul ca puteau vindeca tot felul de boli sau invia mortii si alte asemenea, multe, multe, multe, ne dam seama ca, fata de ei, intr-adevar, suntem foarte slabi. Si aceasta slabiciune izvoraste din departarea noastra fata de Dumnezeu. Dar oare nu din departarea de Dumnezeu izvorasc si toate bolile? Pana la urma, intre noi si acest paralitic, acest slabanog, este o deosebire de nuanta, dar nu de esenta. Si aici ajungem, vrand-nevrand, la o necesara paranteza.

Slabirea noastra sufleteasca si trupeasca, asa cum tocmai am spus, izvoraste din departarea de Dumnezeu. Si vindecarea consta, desigur, in apropierea de Dumnezeu, in a primi harul pe care, la Sfintele slujbe, Dumnezeu il daruieste oamenilor, a primi iertarea pe care, mai ales la Sfanta Spovedanie, Dumnezeu o daruieste celor care sincer se marturisesc cu parere de rau si cu dorinta de indreptare, si mai ales prin Sfanta Impartasanie, prin care Trupul si Sangele lui Hristos, intrand in noi, vindeca si indreapta, vindeca bolile si indreapta cele strambate, fie ca este vorba de boli sufletesti, fie ca este vorba de boli trupesti. Sunt niste forme si niste trepte ale vindecarii si ale ridicarii noastre care ne sunt puse la indemana de Dumnezeu spre a se vindeca slabanogeala noastra.

Acest paralitic este adus inaintea lui Hristos de patru prieteni si dintr-o data, in acest punct, putem, si se cuvine sa facem legatura cu Sfantul Grigorie Palama, pentru ca duminica a doua din post este a Sfantului Grigorie Palama. Acel sfant parinte al nostru care a trait, a trait cu adevarat, a experimentat real in viata lui, a marturisit – si a marturisit chiar cu pretul chinurilor si inchisorilor si feluritelor prigoniri –, si a aparat adevarul despre energiile necreate ale lui Dumnezeu. El a trait, a experimentat in viata lui aceste puteri dumnezeiesti, si atunci le-a putut si marturisi. Si a teologhisit despre ele cu dumnezeiasca intelepciune, aparand adevarul despre ele chiar cu pretul unor incercari si unor prigoane cumplite.

El nu s-a rusinat sa fie bagat in puscarie impreuna cu infractorii, in vreme ce, in zilele noastre, multi se rusineaza numai de un asemenea gand. Si in zilele noastre avem si in Romania preoti si calugari care au fost inchisi din aceasta prigonire a lui Hristos, si multi se feresc si sa aminteasca de ei – vorbesc in primul rand de parintele de la Tanacu si maicile de acolo, care au fost inchisi nevinovati, pentru ca au ocrotit un om amarat pe care sistemul sanitar vroia sa il omoare ca sa scape de cheltuieli si de agitatie cu el. Si pentru ca sistemul sanitar l-a omorat si ei l-au aparat, ei au fost bagati in puscarie! Deci si in zilele noastre se intampla acest lucru! Si cu toate ca adevarul s-a dovedit, cu toate ca medicii legisti din Suedia, care au fost chemati sa faca o expertiza independenta, au dovedit ca femeia a fost omorata de catre medicii sau asistentele de pe ambulanta si nu de manastire, marturia aceasta n-a fost, bineinteles, acceptata, si oamenii nevinovati au fost bagati in puscarie ca sa fie acoperiti cei vinovati.

Lucrul acesta se intampla si in zilele noastre, numai ca cei mai multi dintre crestinii din zilele noastre sunt inspaimantati numai de ideea de a fi arestati pentru Hristos, nu mai vorbesc de ideea de a fi condamnati si a trebui sa stea in inchisoare pentru Hristos! Crestinii din vechime priveau moartea cu bucurie, pentru ca era clipa in care, eliberandu-se de rautatile si de greutatile din aceasta viata, intrau in Imparatia Cerurilor! Ramaneau cu Hristos pentru totdeauna si intrau in bucuria vesnica! Crestinii de astazi se tem ingrozitor de moarte si, asemenea paganilor si ereticilor, ei socotesc ca moartea este cel mai rau lucru care se poate intampla unui om! Subliniez aceste lucruri pentru a arata cata invatatura gresita este chiar in sufletele si in mintile noastre si cat de departe suntem de a fi in credinta cea adevarata a unui crestin.

Sfantul Grigorie Palama, pe care il praznuim astazi, a aparat aceasta credinta adevarata cu toata puterea si insemnatatea acestei aparari nu este mica, ci este foarte mare. Doar – si aici atingem alta ratacire a zilelor noastre – doar ca apararea dreptei credinte se face in toate laturile vietii unui om. Nu poti sa spui: „Eu apar dreapta credinta in ceea ce priveste energiile necreate, dar o batjocoresc cand e vorba de desfranare. Eu apar dreapta credinta cand este vorba despre slujirea si rugaciunea cu cei de alta credinta, dar n-am nimic impotriva betiei”, pentru ca si aceasta tot erezie este. Si aici este o capcana in care diavolul a prins pe multi din zilele noastre, care socotesc ca, daca marturisesc credinta ortodoxa in ceea ce priveste o dogma sau alta, isi pot permite sa fie largi – ca sa zic asa – la inima cu ei insisi in ceea ce priveste alte pacate sau patimi. Cu ei, si cu altii, zicand ca aceea nu conteaza atat de mult cata vreme marturisesti dreapta credinta. Pai tocmai n-ai marturisit-o! Caci ce spune Hristos: „Din pricina voastra numele Meu este hulit intre neamuri”.Si iarasi spune: „Vai celui prin care vine sminteala!”

Deci daca tu, care spui ca esti marturisitor al Ortodoxiei, te complaci in tot felul de pacate, in violenta, in judecata, in osandire, in barfa, in privirea la pornografie si in nenumarate alte pacate de acest fel, oare prin acestea tu nu marturisesti chiar impotriva Ortodoxiei?! Ba bineinteles ca marturisesti! Aceasta idee, ca daca marturisesti niste dogme, poti sa faci in rest alte pacate, este o ratacire si o erezie in ea insasi! Hristos spune:„Pe acelea trebuia sa le faceti si pe acestea sa nu le lasati.” Multi au inteles: „pe acestea sa le lasati”. Hristos spune: „pe acestea sa NU le lasati!” Nu trebuie lasate nici unele, nici altele. Credinta trebuie pastrata in intregul ei! Lumea nu intelege ca, de fapt, credinta, in forma ei aceasta, scrisa, cum sunt catehismele, marturisirile de credinta, cartile cu intrebari si raspunsuri despre credinta s.a.m.d., toate aceste lucruri nu sunt decat o incercare – as indrazni sa spun disperata cateodata –, de a da sufletului omului ceva ce ar trebui sa fie intreg in om. Se descriu niste laturi ale unui intreg. De ce? Ca sa se castige acel intreg! Dar nu poti niciodata sa iei numai o bucatica din acel intreg si sa spui: „A, eu vreau numai asta!”. Nu se poate. Acel intreg nu poate fi spart. Nu poate fi luat pe bucati si sa iti alegi numai bucata care iti convine. Cei care fac asa vor pierde, pana la urma, totul, tot acel intreg!

Este vorba despre un fel de a fi, felul de a fi cu Dumnezeu, in Dumnezeu. Acesta este un fel de a fi: a fi in Dumnezeu. Si exista a fi in afara lui Dumnezeu, ceea ce inseamna anatema. Vedeti ca duminica trecuta s-a dat anatema de trei ori orice erezie, si s-au dat anatema cei care profeseaza erezie, si s-a cantat de trei ori Vesnica pomenire si lauda tuturor celor care apara si marturisesc si traiesc dreapta credinta. Pentru ca, intr-adevar, atunci cand tinem si luptam sa tinem dreapta credinta suntem scrisi in cartea Vietii, iar atunci cand ne lepadam de aceasta dreapta credinta si luam invataturi mincinoase in locul dreptei credinte suntem stersi din cartea Vietii. Fiindca, repet, dreapta credinta, asa cum ne-a lasat-o Hristos prin sfintii sai ucenici si apostoli si cum se pastreaza pana astazi numai, si numai, si numai in Biserica Ortodoxa, dreapta credinta reprezinta imaginea Imparatiei Cerurilor! Credinta fara fapte, spune Scriptura, moarta este. Adica aceasta invatatura ne duce in Imparatia Cerurilor atunci cand o traim. Nu putem s-o traim pe bucati, pentru ca ea, prin definitie, este un intreg. Si atunci cand incercam sa citim Scriptura, de cele mai multe ori nu o putem intelege, in primul si in primul rand, din cauza ca noi suntem foarte departe de a trai credinta!

Scriptura este citita de tot felul de rataciti din tot felul de religii si nu o inteleg, n-o inteleg deloc. Ma rog, ei isi inchipuie c-o inteleg, scriu cateodata carti de mii de pagini despre cat de bine au inteles ei Scriptura si sunt total paraleli cu realitatea. De pilda, sunt o gramada de oameni care citesc Scriptura si pretind ca ar crede in Scriptura, dar care se ridica impotriva preotilor si preotiei si a sfintilor! Si spun: „Nimeni nu poate sa mijloceasca pentru altul inaintea lui Dumnezeu. Este un singur mijlocitor – Iisus Hristos – si in rest, nimic! Niciun om nu poate sa mijloceasca pentru altul”. Si noi vedem aici ca patru prieteni l-au adus pe slabanog – deci dintr-o data o mijlocire, ca fara mijlocirea lor n-ajungea slabanogul inaintea lui Hristos – deci ia uite ca se poate! Deci se poate! Poate sa mijloceasca un om pentru altul!

Dar nu numai atat! Vedem ceva si mai cutremurator! Ei mijlocesc nu numai material, ajutand pe acel om sa ajunga la Hristos, fizic. Scriptura ne spune asa: „Vazand credinta lor, Iisus a zis slabanogului” Nu zice Scriptura: „vazand credinta lui”, zice „credinta lor”! Si vai, ce deosebire foarte mare! Vazand credinta lor ii spune slabanogului. Deci, pentru credinta celor patru, Hristos iarta slabanogului pacatele lui. Vedeti ca se poate mijloci? Uitati-va aici mijlocire! Este facuta foarte pe fata si foarte evident. Pentru credinta celor patru, Hristos ii iarta acestui om pacatele. Iata ca aceasta lucrare de mijlocire a unui om pentru altul este o realitate a Imparatiei Cerurilor! Hristos traieste dupa aceasta realitate. Sau, mai bine zis, traieste in aceasta realitate, pentru ca, de fapt, aceasta realitate exista din El si prin El. Nu poti sa traiesti in Hristos si sa ignori aceasta realitate, sa spui: „nu, ca nimeni nu poate sa mijloceasca pentru mine.” Iata ca se poate, oamenii pot mijloci chiar unii pentru altii si cu atat mai mult cei care au primit de la Hristos porunca sa faca acest lucru, atunci cand Hristos porunceste: „Mergand, invatati toate neamurile”, „Carora veti ierta pacatele se vor ierta lor si carora le veti tine tinute vor fi.” s.a.m.d. Toate lucrurile acestea vin scrise in Scriptura! Si totusi, fiind incalcate de catre multi din cei care se pretind a fi cititori si urmatori ai Scripturii! Uitati-va cat de mare este primejdia si cat de usoara poate sa fie alunecarea de la adevar spre minciuna. Cat de usor se poate face aceasta alunecare.

Si ca dovada de cat de straini sunt oamenii de randuielile lui Dumnezeu, vedem ca indata ce Iisus ii zice slabanogului: „Fiule, iarta-se tie pacatele tale”, unii din carturarii care erau acolo de fata cugetau in inimile lor: „De ce graieste Acesta astfel de blasfemii? Cine poate sa ierte pacatele decat numai singur Dumnezeu?” Ia uite protestantismul in actiune! Sau proto-protestantismul in actiune! Doar ca este erezie! Si inca de aici este vadit ca erezie! Intr-adevar, Iisus Hristos este om, dar este si Dumnezeu. Este om desavarsit si Dumnezeu desavarsit, si in aceasta calitate poate sa ierte si ca om pacatele, pentru ca cele omenesti le lucreaza dumnezeieste, si cele dumnezeiesti le lucreaza omeneste, dupa cum spunea un sfant parinte, fiinca sunt unite firile in Hristos. Un lucru pe care protestantii nu-l pot intelege cu adevarat niciodata. De ce? Pentru ca ei au invatatura gresita, eretica, despre energiile dumnezeiesti.

In catolicism exista aceasta ratacire cumplita ca nu exista energii dumnezeiesti necreate. Dumnezeu este undeva si intre Dumnezeu si toata creatia este asa, un fel de hău, peste care nu se poate trece, dupa care urmeaza creatia, si in creatie toate asa-numitele energii sfintitoare si dumnezeiesti despre care vorbeste catolicismul ar fi, de fapt, create. Adica, propriu-zis, nu sunt mai dumnezeiesti decat copacul din curtea bisericii sau de pe strada; ca si copacii astia tot creati de Dumnezeu sunt. Deci aceste energii, fiind tot create, pana la urma nu sunt cu nimic superioare.

Superioritatea, ca sa zic asa, duhovniceasca a creatiei, nu poate sa existe decat in raport de apropiere de Dumnezeu. Dar nu poate exista o apropiere geografica de Dumnezeu mai mare a unora decat a altora, pentru ca Dumnezeu este pretutindeni. Deci nu poti sa-ti inchipui, sau mai bine zis poti sa-ti inchipui, dar iti inchipui gresit, daca-ti inchipui ca Dumnezeu este undeva sus, te sui pe o scara – cu cat te urci mai sus pe scara cu atat esti mai aproape de El. Aceasta apropiere poate fi cel mult un simbol al urcusului duhovnicesc, dar nu poate fi o realitate concreta, fizica. Daca un om ia racheta, se duce pe Luna, nu este mai aproape de Dumnezeu pe Luna decat era pe Pamant. Nici pe Marte, nici pe Jupiter, nici pe Pluto, nici in Alfa Centauri, pentru ca nu pozitia geografica determina apropierea sau departarea de Dumnezeu. Lucrul acesta este evident, de vreme ce Dumnezeu este pretutindeni.

Si atunci, ce determina apropierea de Dumnezeu si cresterea sau scaderea in valoare a sfinteniei (apropierea sau departarea de Dumnezeu)? Ce? Credinta este cea care ne face sa urcam sau sa coboram pe scara, dar ce determina apropierea in sine, daca nu este factorul geografic? Sunt energiile dumnezeiesti necreate! Cu cat mai bogata este viata ta si existenta ta de aceste energii, cu atat mai aproape de Dumnezeu inseamna ca esti, cu atat mai mult te sfintesti. Te hranesti din Dumnezeu prin aceste energii! In clipa in care te departezi de Dumnezeu, ce inseamna acest lucru? Inseamna ca indepartezi de tine izvorul acestor puteri dumnezeiesti, seci acest izvor si viata ta devine uscata, stearpa, te-ai departat de Dumnezeu. Fizic sau geografic vorbind, El este chiar langa tine, chiar in tine daca esti crestin impartasit, dar, in acelasi timp, tu, pentru ca ai secat acest izvor al energiilor dumnezeiesti, esti la miliarde de kilometri departare de El.

Ca sa intelegem aceasta realitate a Imparatiei Cerurilor, sa ne ducem la Scriptura. In Biblie vedem aceasta pilda, daca va aduceti aminte de ea, a samarineanului milostiv. Va aduceti aminte ca a fost un om care a cazut in mijlocul talharilor si a fost ranit. Si a trecut si un preot, si a trecut si un levit si nu l-au bagat in seama, iar un samarinean care era calator a venit langa el. Si vazandu-l, i s-a facut mila de el. „Si apropiindu-se”, zice Scriptura, i-a legat ranile. Pai cum „apropiindu-se”, daca era langa el? Intai spune ca a venit langa el – geografic; apoi spune „apropiindu-se” – sufleteste. Geografic vorbind, era langa el, dar asta nu insemna ca era aproape. Pentru ca in clipa aceea Hristos lamureste ce inseamna „aproapele meu”, „cine este aproapele meu?”. Cel care are mila si dragoste de mine, acela este aproapele meu. Si eu sunt aproapele celui de care am mila si dragoste, mila si dragostea fiind daruri dumnezeiesti, fiind haruri pe care le primim – in forma lor adevarata, curata. Sigur ca exista si dragoste si iubire patimasa, asta este cu totul altceva.

Deci, vedem acolo: acel samarinean a venit langa calator, a venit, s-a uitat la el sa vada, mai, ce-i cu corpul asta cazut pe-aici? Si-a vazut un om care avea rasuflare, batut, ranit, jefuit, dezbracat de talhari. Si in clipa in care i s-a facut mila, atunci abia s-a apropiat cu adevarat de el. Geografic fusese langa el si pana atunci, dar erau departe.

Cati dintre oamenii de astazi nu sunt aproape unii de altii si de fapt sunt foarte departe, sunt apropiati geografic si extrem de departati sufleteste? Sunt atatia oameni care stau in aceeasi casa si se urasc de moarte! Sunt atatia oameni care stau in aceasta tara si ii doare in cot unul de altul! Nu lucreaza pentru tara, nu lucreaza sa se ajute intre ei, nu se sprijina unul pe celalalt, nu se iubesc, abia asteapta sa-si dea una in cap. Geografic vorbind, sunt apropiati; sufleteste sunt extrem de departati.

Deci adevarata apropiere este alta decat cea imediat fizica. Aceasta realitate pe care o ignoram de obicei, din nenorocire, ne face sa nu intelegem realitatile duhovnicesti. Dumnezeu este aici si Dumnezeu pretutindeni. Dar care este deschiderea sufletului nostru catre Dumnezeu? Pentru ca aceasta deschidere este, de fapt, deschiderea portilor catre harul, puterea lui Dumnezeu, har si putere care izvorasc din Dumnezeu Insusi si sunt necreate si fac legatura reala dintre noi si Dumnezeu. Pe o asemenea legatura nu poate exista urcus duhovnicesc si nici coboras duhovnicesc, ci numai simulacru. Dar exista urcus duhovnicesc si cadere duhovniceasca.

Exista acest transfer, daca vreti, de putere, de energie, necreata, dumnezeiasca, de la Dumnezeu catre creatura. Prin aceasta energie si putere insasi creatia exista! Fara ea n-ar putea sa fie tinuta in existenta. Creatia nu exista prin ea insasi. N-are nicio pricina sa existe, decat puterea lui Dumnezeu care o tine in existenta, a creat-o si o tine in existenta. Dar mai mult decat atat, decat aceasta simpla – simpla, pentru Dumnezeu simpla, nu pentru noi – lucrare de tinere in existenta a creatiei, exista si posibilitatea ca, intr-adevar, tot ceea ce s-a facut sa se deschida catre energiile dumnezeiesti, sa se imbibe, ca sa zic asa, de ele, si sa se sfinteasca, sa se transfigureze, sau dimpotriva, sa se – sa zicem asa – sa se materializeze, sa se indeparteze tot mai mult de Dumnezeu, de aceste energii si sa ajunga la o decadere tot mai adanca.

O pilda din viata noastra, ca am vorbit despre Scriptura, despre cunoastere teoretica si traire, o pilda vie din viata noastra este legata de lumina, de la aceasta lumanare pe care fratele Alexandru o tine aici, de la candele, de la lumanarile care ard afara.

Noi am avut in biserica, cu mila si ajutorul lui Dumnezeu, pana la inceputul Sfantului Post, lumina de la Inviere, de anul trecut; dupa care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut la lumina, sa zicem asa, obisnuita, este de la chibrit. De ce? Ca sa asteptam in acest post cu adevarat Lumina Invierii care va veni din nou. Si aici vreau sa ajung. De 1600-1700 de ani, la Ierusalim, de Pastile Ortodox si numai la ortodocsi se pogoara Lumina din Ceruri. Au incercat si musulmanii, si catolicii, si monofizitii, si mozaicii sa gaseasca vreo smecherie prin care fie sa spuna ca nu este adevarat ce se intampla, fie sa-si insuseasca cumva aceasta minune, ca si cum ai putea sa-L furi pe Dumnezeu. Ti L-am furat pe Dumnezeu si L-am luat la mine, ca-L vreau eu. E ridicol! Au incercat asemenea lucruri. Au dat afara pe ortodocsi din Biserica Invierii sa slujeasca in alta biserica si ei sa slujeasca – monofiziti sau catolici – sa slujeasca acolo. Nu a venit Lumina la ei! A venit la ortodocsi, acolo unde slujeau. Ei au slujit la mormantul lui Hristos dand afara pe ortodocsi, si Lumina Sfanta nu a venit la ei, a venit acolo unde slujeau ortodocsii.

Si aceasta Lumina, care se poate vedea de catre oricine merge acolo, chiar in ciuda persecutiilor care se fac, pentru ca anul trecut politia israeliana, persecutand pe crestini, nu le-a dat voie sa intre inauntru decat unora, catorva din delegatiile oficiale; ceilalti au fost tinuti la distanta. Si atunci Dumnezeu – pentru ca politistii mozaici erau foarte bucurosi ca i-au intristat de Pasti pe crestini pentru ca, intr-adevar, crestinii care venisera acolo erau suparati, erau mahniti ca nu pot intra inauntru – dar Dumnezeu atunci, ca sa intoarca bucuria necredinciosilor in mustrare, si tristetea credinciosilor in bucurie, a facut de-a tasnit Lumina prin Crucea de pe biserica. A iesit deasupra, pe cupola. Si flacarile Luminii, care aparusera mai intai inauntru, au izbucnit afara din biserica deasupra si-au inceput toti crestinii sa strige, in inima Israelului, „Hristos a inviat!” si toti necredinciosii, care pana atunci jubilau de persecutia pe care o faceau, si-au plecat capetele rusinati si nu indrazneau sa ridice ochii ca sa nu vada Lumina lui Hristos stralucind peste tot. Aceasta Lumina dumnezeiasca care se pogoara de Inviere acolo nu arde! La inceput nu arde! Poti sa iei asa in mana si sa tii flacara in mana. Au fost filmati oameni facand acest lucru, luand flacara si tanand flacara in mana, pur si simplu, dandu-si cu ea pe fata si nici parul, nici barba nu le-a ars. Nu arde; la inceput nu arde. Dupa cateva minute, insa, prinde – ca sa zic asa – materialitate si incepe sa arda ca o flacara obisnuita.

Vedeti? Exact ceea ce am vorbit mai inainte ca teorie, energiile necreate care se materializeaza si dau existenta lumii, putem vedea real, concret, practic in viata noastra de toate zilele, ca sa zic asa, de Pasti la Ierusalim. O realitate din ce in ce mai cunoscuta in toata lumea si pe care oricat incearca necredinciosii cu foarte multa furie sa o nege, nu pot. Pentru ca Dumnezeu le sta impotriva. Aceste energii dumnezeiesti sunt cele care fac cu putinta si Intruparea Fiului lui Dumnezeu – pentru ca prin ele se poate uni omul cu Dumnezeu -, fac cu putinta si tot harul care este in Biserica, fac cu putinta iertarea pacatelor slabanogului si apoi vindecarea lui.

Cat de frumoasa si mangaietoare este aceasta zi! Dincolo de toate rautatile societatii, lumii, civilizatiei de astazi, dincolo de toate lipsurile noastre, dincolo de slabanogirea noastra, dincolo de paralizia noastra, harul lui Dumnezeu lucreaza. Hristos ne asteapta. Sigur, avem nevoie de fratii care sa ne ajute sa ajungem catre Hristos, avem nevoie de catre cineva care sa ne arunce in scaldatoare, avem nevoie de cineva care sa ne aduca inaintea lui Hristos, sa ne pogoare prin acoperis, daca se poate, cumva sa ne aduca acolo, intr-un fel sau altul, ca sa ajungem inaintea lui Hristos. Si acestia sunt si prietenii sau cunoscutii nostri care ne aduc la biserica, sunt si preotii, diaconii, episcopii, ieromonahii, care se roaga pentru noi si mijlocesc inaintea lui Dumnezeu pentru noi, sunt si ingerii, care atat de mult lucreaza sa ne ajute, sa ne apere si pe care atat de putin ii bagam in seama si atat de des ii uitam. De cate ori nu zice omul „sunt singur pe lume”, si ingerul langa el ofteaza. El este acolo, dar daca omul nu vrea sa-l bage in seama… E ca si cand m-as intoarce si eu asa cu spatele, inchizand ochii si-as spune „sunt singur in biserica”. Pai, nu chiar singur. Nu? Nu sunt chiar singur in biserica. Dar asa si noi, ca ne vaitam ca suntem singuri si toti sfintii si toti ingerii sunt alaturi de noi si ofteaza. Ofteaza ca noi nu vrem sa-i bagam in seama si spunem ca suntem singuri.

Fiecare dintre noi are in lantul inaintasilor oameni necredinciosi; dar fiecare dintre noi are in acelasi lant si oameni credinciosi, adevaratii lui stramosi, daca el este un om al credintei, oameni care s-au sfintit si s-au mantuit si-au castigat Imparatia Cerurilor si unii dintre ei poate sunt chiar foarte stralucitori in Imparatia Cerurilor. Acesti inaintasi ai nostri, de care poate noi nici nu stim, mai bine zis de care de cele mai multe ori noi nu stim, acesti inaintasi ai nostri se roaga pururea pentru noi si mijlocesc, si stau cu emotie cand suntem in marile incercari ale vietii. Si se roaga: „s-aleaga bine, s-aleaga bine!” Daca ar putea ne-ar trage de maneca, dar nu le da Dumnezeu voie. Si ei formeaza, daca vreti, o galerie de sprijin a noastra in tot razboiul vietii noastre, de care noi uitam cu mare usurinta si ni se pare ca suntem singuri, si ne vaitam cateodata ca suntem singuri, desi nu suntem niciodata!

Intotdeauna exista mijlocitori pentru noi. Fiecare dintre noi, oricat de singur ar crede ca este, nu este niciodata singur si intotdeauna exista mijlocitori care se roaga pentru el. Asa cum au fost mijlocitori si pentru slabanogul acesta care a fost adus la Hristos, asa cum mijlocitor pentru noi si pentru mantuirea noastra si pentru toti crestinii din toate timpurile, de la el, si pana la sfarsitul veacurilor este si sfantul Grigorie Palama, pe care-l praznuim astazi, si sunt si ceilalti sfinti ierarhi pe care-i praznuim astazi si mucenicii pe care-i praznuim astazi, si toti ceilalti inaintasi ai nostri care au izbutit sa cunoasca si sa traiasca credinta si in felul acesta nu numai ca ei au castigat Imparatia Cerurilor, dar i-au ajutat si pe altii, au mijlocit si pentru altii, ca si acestia s-o castige.

Este o duminica a mangaierii sufletelor noastre, o duminica in care sa ne bucuram de lumina si de taria pe care credinta le aduce celor pe care o primesc si ne ramane mai departe sa ne rugam Bunului Dumnezeu ca ceea ce am auzit si ceea ce am citit si ceea ce am invatat – sa traim! Sa luptam sa traim toate aceste lucruri in viata noastra, in asa fel incat si noi sa castigam Imparatia Cerurilor, si noi sa ne umplem de har, sa fim cu adevarat asa cum ne cere Hristos – Lumina lumii –, sa fim noi mijlocitori pentru altii, sa-i aducem la Hristos, sa le impartasim aceasta Lumină, si sa ne bucuram cu totii in Imparatia Cerurilor!

Asa sa ne ajute Dumnezeu!”

(sursa inregistrarii audio)

Legaturi:

Alte predici de acelasi parinte: