Război întru Cuvânt

Monahul Marcu Patimitorul

(12 septembrie 1910 – 28 februarie 1999)

“Costica – un suflet integru, inteligent, curat, corect, credincios, cu o mare putere de iubire… Constiinta pacatului. Este unul din cele mai stralucite exemplare pe care le-am intalnit in viata. Cred ca intre noi s-a realizat o legatura de iubire neobisnuit de mare… Privirile noastre bat, in aceeasi credinta, spre acelasi suprem ideal: Iisus Hristos!” (Valeriu Gafencu)

Parintele Marcu (1910-1999) a patimit in inchisorile a trei regimuri politice: carlist, antonescian si comunist. Anchetatorii l-au numit “Fachirul”, pentru ca a rabdat chinurile ca unul fara de trup, rugandu-se neincetat. Dupa eliberarea din a doua detentie (dintre 1941-1954), in anul 1956 a intrat in viata monahala la Manastirea Slatina, unde l-a avut duhovnic pe parintele Arsenie Papacioc. De aici a luat iarasi drumul Aiudului pana in anul 1964, executand in total mai bine de 19 ani de temnita. Dupa eliberare intra in obstea Manastirii Sihastria, nevoindu-se pana la sfarsitul vietii si umplandu-se de darurile Duhului. Parintii de la Sihastria si-l amintesc primind Sfintele Taine cu chipul plin de lumina. A fost un mare rugator, ascuns de oameni si unit cu Hristos.

Harul lui Dumnezeu m-a tinut!

Parintele Marcu si-a tainuit cu smerenie atat darurile duhovnicesti dobandite in urma nevointelor in manastire, cat si chinurile rabdate in inchisori. Totusi, in ultimul an al vietii a lasat cateva amintiri biografice (cuprinse in cartea “Marturisirea unui crestin – Parintele Marcu de la Sihastria” ingrijita de monahul Filotheu Balan) din care putem intrezari in parte sfintenia calugarului purtator de chinuri ascuns in prisaca Sihastriei. Marturia sa nu este despre sine, ci despre Darul lui Dumnzeu ce lucreaza in oameni.

“Am fost dus la Bucuresti, la ancheta. Aici, printre multele mijloace de tortura s-a folosit urmatorul: ma intindeau pe o masa mai lunga si mai lata, unul ma tinea de cap, doi de maini, doi ma bateau cu doua cauciucuri foarte grele pe tot corpul si doi cu doua rangi de fier peste talpile incaltate. Dar nici nu am rasuflat, nici nu m-am vaitat in vreun chip, incat cei ce ma bateau au crezut ca am murit. Si ca sa-mi revin, ma luau de par si ma bagau cu fata intr-un lighean cu apa. Sau ma dadeau cu capul de pereti. Tot ca sa-mi revin… Sistemul asta l-au folosit doua-trei zile. (“Doza” obisnuita era de 100 de rangi de fier la talpi. Insa Constantin, pentru ca nu vorbea, a fost batut fara numar).

Am numarat pana la 200, dupa care am pierdut numaratoarea. Insa n-am scos nici un geamat. Dar spre diferenta de Parintele Dimitrie Bejan, care era preot si pe care il acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simtit pe toate pana in varful creierului. N-am scos insa nici un cuvant, avand, si atunci, si dupa acea, marea grija sa nu parasc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frica: sa nu scap un cuvant despre cineva. Atat de mult m-au batut, ca, desi fiecare dintre ei bause cate o sticla de votca inainte de a ma tortura, au obosit, cazand neputinciosi. Darul lui Dumnezeu m-a tinut. De atunci am primit porecla de <<Fachirul>>“.

(Marturisirea unui crestin – Parintele Marcu de la Sihastria)

Continuarea acestui moment am aflat-o de la Parintele Atanasie (Alexandru Stefanescu). A doua zi, a venit in inspectie cel care conducea anchetele, un om de temut, fara scrupule. A deschis usa celulei unde era Costica si l-a gasit pasind agale, cu picioarele goale, tumefiate. Era un ger cumplit. Gardienii patrulau zgribuliti cu sube si bocanci, iar Costica umbla descult, fara sa dea semne de frig ori durere. “De ce nu esti incaltat!?”, l-a intrebat seful Securitatii. Blandul Costica – cel care avea inca de atunci rugaciunea inimii si o pace nu din lumea aceasta – i-a raspuns smerit: “Pentru ca nu-mi mai vin pantofii!”. Atitudinea aceasta l-a inmuiat pe seful anchetelor, care a ordonat sa i se faca imediat un calapod special pentru a avea bocanci potriviti. A fost un lucru de neconceput in istoria inchisorilor. De atunci, ceilalti securisti l-au numit Fachirul, pentru ca invinsese cu “sabia duhului” pe seful lor, de care si ei se temeau.

“Vazand ca rezist si asa, au pregatit alt chin, tot acolo: din frigul si curentul in care eram tinut (aveam doar niste haine subtiri, fara nimic pe cap, asa cum fusesem adus de la Focsani), eram dus, mai mult pe maini (caci de la bataia la picioare nu mai puteam merge deloc), intr-o camaruta mica, unde era o soba rosie de foc si ma legau langa soba. La foarte scurt timp m-a prins o cutremurare asa de mare, incat ma tineam de tot ce puteam si aproape ca le rupeam. Acolo ma anchetau, iar anchetatorul abia putea si el sa reziste la caldura.

Daca m-au vazut ca nici asa nu raspund, m-au lasat in camera de la demisol inca vreo cateva zile. Ma pazeau oastasii jandarmi, care patrulau pe coridor. Unul din ostasi, mai negricios si cu accent de oltean, ma lua de gat si ma zgaltaia cand ma duceau la ancheta. Alt ostas era asa de milos incat, de fiecare data cand ma scoteau la ancheta, il vedeam plangand…

Intr-o iarna foarte grea, cam prin ’60, eu eram bolnav si nu aveam voie sa stau rezemat, ci doar sa umblu printre paturile din celula, sau sa stau pe marginea patului, fara sa ma sprijin. Pentru ca eram foarte racit, m-am sprijinit. Iar gardianul a vazut prin vizor si a deschis usa strigand: “Gata, pedeapsa!”.

Si m-au luat si m-au dus la celulele de pedeapsa. Inlauntru nu era decat intuneric si frig de inghetai. Iar gardianul care m-a dus si a deschis usa a zis chiar el: “Asta-i chiar ca-n iad!”. Fiind calugar, cautam sa-mi fac si acolo si “ale mele”, canonul si pravila, asa cum puteam si eu. Acolo vrand nevrand, trebuia sa faci miscare, sa faci inchinaciuni, ca altfel nu puteai rezista. Unuia de langa mine, din celula de pedeapsa de alaturi, i-au degerat si nasul, si obrajii, si urechile.

Celula de pedeapsa era fara nici un etaj, de jos pana sus numai zid si sus de tot, sub tavan, era un geam deschis. Si se facea un curent grozav intre geamul de sus si locul de sub usa. Am rezistat facand inchinaciuni, miscandu-ma incoace si incolo, trei zile si trei nopti… Iar dupa a treia zi n-am mai putut nici sa fac miscare, nici sa fac inchinaciuni si am cazut jos, aproape fara sa mai stiu de mine. Cat a durat starea aceasta, nu stiu. Dar dupa un timp m-am trezit refacut fizic si cu o caldura in jurul meu ca de soba“.

M-au dus apoi in alta camera sa ma jupoaie de viu. Anchetatorii au ramas uimiti ca nu numai ca nu m-am mai speriat, dar m-am descheiat fara frica la nasturi. Seful lor si-a dat singur palme: “Cum este posibil sa nu-i fie frica?!”…

(Extrase din Marturisirea unui crestin…)

[...] Peste ani, Parintele Marcu avea sa dezvaluie o taina a acelor zile de chinuri:

“Acolo [in beciurile Sigurantei din Ploiesti] am avut o vedenie. Ma gaseam cu mainile intr-un gard de sarma ghimpata asa de deasa si de ascutita incat nu ma mai puteam tine de ea. Era momentul cand eram gata sa cad dincolo, in intunericul pipaibil. Si m-a apucat o groaza asa de mare, ca nu mai stiam ce sa fac. Atunci m-a prins Cineva de mana si m-a scos afara, catre miazazi. Avea o mana acoperita de o haina neagra, ca de calugar. Iar mai departe am vazut ca era mana unui calugar adevarat, iar Acel Calugar era Insusi Iisus Hristos”.

Condamnat, la fel ca mii de tineri ai generatiei sale, pentru “vina” de a-si fi iubit credinta si neamul, Constantin a fost intemnitat la Aiud, unde s-a apropiat de grupul celor numiti “mistici” – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Anghel Papacioc, Preotul Vasile Serghie, s.a. – daruindu-se rugaciunii isihaste, citirii Scripturilor si lucrarii virtutilor evanghelice.

In 1951, Securitatea i-a fixat domiciliu obligatoriu pe santierul de munca de la Bicaz. Aici si-a castigat renumele de “Costica, omul lui Dumnezeu”, pentru ca desi era trimis special sa incarce vagoneti chiar in locul unde se produceau exploziile, totusi niciodata n-a fost atins, nici macar in treacat, de vreo piatra.

Eliberat in 1956, a hotarat sa intre in viata monahala. Timp de un an de zile a stat la Manastirea Cernica, facand ascultare cu smerenie la grajduri, apoi a plecat la Manastirea Slatina – o adevarata “academie duhovniceasca” a vremii, ocarmuita de Parintii Cleopa si Arsenie Papacioc – de unde a si fost arestat, pentru a doua oara, in 1958, si inchis din nou la Aiud, pana la gratierea generala din 1964.

Dupa eliberare a intrat in obstea Manastirii Sihastria, fiind tuns in monahism in 1972 cu numele de Marcu. Desi putine, marturiile ramase despre acesti ultimi ani ai vietii sale sunt indestulatoare ca sa ne incredinteze ca Parintele ajunsese la masura duhovniceasca a nevoitorilor din vechime. O adevereste si cuvantul Parintelui Cleopa, care vorbind cuiva [lui Ioan Ianolide, n.n.] despre parintele Marcu, i-a zis: “Acolo unde vei intalni lucrari minunate, gandeste-te ca pot fi facute si prin el…!”.

Cu toate acestea, atunci cand, spre sfarsitul vietii, ucenicii il “ispiteau” cu mariri omenesti, Parintele raspundea smerit:

“Au zis unii ca eu as fi mai tare in ispite; dar va zic ca nici eu nu puteam sa rezist in toate incercarile prin care am trecut douazeci si ceva de ani de zile daca nu ma ajuta Darul lui Dumnezeu. Numai mila Domnului m-a tinut si nu stiu eu daca voi fi la fel de tare. Nu mi-e frica de ei, mi-e frica de mine. Ca acolo ne-a tinut numai puterea harului si credinta din noi. Dar nimeni nu poate sa fie sigur nici pe una, nici pe cealalta…”

 ***

“Daca ma intreaba cineva cum mi-l aduc aminte pe Parintele Marcu, primul lucru pe care il pot spune este ca niciodata nu l-am gasit pe acest Sfant – fie ca era zi, fie ca era noapte, fie ca era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din fata casei, fie ca era in chilie, pomenind pomelnice ori citindu-si pravila – fara lacrimi in ochi. De fiecare data cand veneam il vedeam cum i se lumina fata, ma binecuvanta si apoi, cu un gest discret, isi stergea lacrimile de pe obraz”.

(Monahul Filotheu Balan, Marturisirea unui crestin…)

(surse: “Fericiti cei prigoniti – martiri ai temnitelor romanesti”, Editura Bonifaciu si:

“CALENDAR 2012 cu Parinti romani care au patimit in inchisori”, Editura Bonifaciu)

***

Fapte și cuvinte de învățătură

1. Despre mama sa, pe nume Ana, Părintele Marcu spunea:

”A avut o viață de călugăriță. Dormea două ore pe noapte. După ce își adormea toți copiii, mergea și se ruga într-o cămăruță alăturată, în liniște. A doua zi se scula prima și pregătea totul pentru fiecare, pentru că începea o nouă zi”.

[...]

3 Ne spunea Părintele Marcu:

”Fiind în închisoare, eu mă retrăgeam într-un colț al celulei şi le ziceam celorlalți: ”Iertaţi-mă, eu am obligațille mele de călugăr” şi îmi făceam acolo ale mele”.

4. Odată l-au întrebat ucenicii: „Dar noi ce-o să facem, Părinte Marcu, dacă va veni vreo prigoană?” Părintele a răspuns:

„Acolo, pentru fiecare, puterea harului şi credința lui învinge. Spun Sfinții Părinți că numai harul lui Dumnezeu este cel care te poate întări. Nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut în atâția ani, dacă nu mă ajuta Dumnezeu. Îmi spuneam eu mie: ”Şi tu poţi cădea dacă nu te ajută harul”.

5. Spunea odată Părintele Marcu:

”Numai harul ne poate salva şi ajuta. Eu am greşit, ca toată lumea; mai mult sau mai puţin. Dar mă mustra conștiința foarte tare la un moment dat. Ce-i cu mine, îmi ziceam? Am căzut plângând la Dumnezeu şi la Maica Domnului: ”Doamne, ajută-mă ca să mă îndreptez!” Şi-atunci vine harul. Cum spun Sfinții Părinți: ”Să facem un pas către Dumnezeu, şi El face doi către noi”. Abia aşteaptă să ne întoarcerm. Şi vine şi ne ajută. Vine harul, să ne trezească conştiinţa, să ne ajute să ne îndreptăm şi aşa mai departe“.

6. Iar zicea părintele:

”Să fim atenţi la harul lui Dumnezeu, că numai el ne poate îndrepta, ne poate deschide ochii minții, ca să-nțelegem lucrurile. Și aici atingem problema ochiului sufletului, sau al minții. Cu mintea poți să înțelegi multe lucruri adânc, dar dacă nu se atinge de inimă… Deci când se împreună simțirea inimii cu luminarea minţii, atunci simţi că lucrează harul lui Dumnezeu prin toată ființa ta. Deci, să ne rugăm mereu la Mântuitorul să nu ne lase”.

7. Tot despre luminarea venită de la Dumnezeu, ne-a spus:

”Am început acum să mă lămuresc eu pe mine despre toate rugăciunile pe care le fac. Atât cât pot, căci cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăți o fețișoară către soare, toate celelalte fețe ale lui se luminează. Deci fiecare cuvânt al lui Dumnezeu are multe înțelesuri. Și atunci îmi pun întrebarea, de ce zic eu: ”Împărate ceresc”, ”Preasfântă Treime”, ”Tatăl nostru”… să mă lămuresc cât de cât. Și-am ajuns tot la concluzia că dacă nu te luminează Duhul Sfânt, nu poţi să înțelegi”.

8. Zicea odată Părintele Marcu:

„Avva Siluan Atonitul a fost un ales al lui Dumnezeu şi trebuia să spună anumite lucruri. Între altele şi faptul acesta: ”Fii cu mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Şi asta este în esență și pentru noi, să știi. Într-un fel sau altul am trăit şi eu starea asta. Că este mare lucru să o și trăiești”.

Iar fratele cu care vorbea, l-a întrebat: ”Dar noi suntem într-o altă situație, în alte împrejurări. Să creăm noi atmosfera aceasta de iad?”

„Nu, a spus părintele. Rugându-te, Dumnezeu te înțelege şi ştie şi ce vei face. Dumnezeu știe despre fiecare din noi mai mult decât știm noi despre noi. Dumnezeu ştie din veşnicie ce va fi cu noi, şl de când ne-am născut ştie ce vom face cu voia noastră liberă. Dumnezeu ştie de acum încolo ce fac cu voia mea liberă. Şi în raport cu ce ştie că fac eu cu voia mea liberă, îmi dă şi un fel de ”viață” sau ”program de viață”.

Deci, eu nu știu ce va fi cu mine în viitor. Pot să greşesc. Dar dacă Dumnezeu ştie că eu voi lupta pe cât depinde de mine ca om împotriva celor ce ştiu că nu-s bune, vine harul Lui neapărat și mă ajută să le trec. Chiar dacă uneori te lasă… Câci m-a lăsat Dumnezeu în multe împrejurări în viață până în ultima instanță, când trebuia să mor. Dar în momentul acela, m-a salvat. O dată era sa mor din cauza gerului, altă dată din cauza foamei...”

[...]

10. Tot din închisoare, ne-a povestit şi următoarea întâmplare:

”Era prin anii 1948-1950. Toți eram foarte slăbiți din cauza nemâncârii şi a hranei foarte proaste. Pe atunci ne mai scotea la lucru la ferme. Luau ei banii, iar tu trebuia să muncești. Şi pentru că nu aveau nici ei hrană, ne dădeau de mâncare prima zeamă de la fasole – aceea care se aruncă şi este plină de toxine -, iar de pe la unitățile militare luau murături stricate, pe care nu le puteau mânca nici soldații, şi mălai stricat. Aceea era mâncarea noastră. Şi odată, chiar în ajunul Sfintei Mării, după multă vreme petrecută cu astfel de regim, eram atât de slăbit, că nu mă mai puteam ridica nici în picioare, ci numai cu greu mă puteam întoarce pe pat. Nu eram bolnav, n-aveam nimic, numai că eram cu totul slăbit, fiind în pragul morții. Şi fiind așa întins pe pat, am zis: ”Măi, fraților, eu sunt gata să mor”. Și m-am întors cu fața la perete, plângând. Iar un bun prieten, care era lângă patul meu, a zis: ”înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile lui nea Costică”.

Aceea a fost o proorocie, că așa s-a întâmplat. A doua zi dimineață, fiind ziua de Sfântă Maria, s-a petrecut o minune; Am primit cu toții la masă fasole, mâncare consistentă; seara la fel. Şi încă câteva zile la rând. Ce se întâmplase? Se primise la închisoare de la direcția penitenciarelor un vagon plin cu fasole, pentru hrana deţinuţilor, cu specificația de a se consuma imediat. Aşa că a început să ne dea fasole, de două ori pe zi, până s-a terminat vagonul. Aceasta a fost o minune a Maicii Domnului. Căci a găsit ea un creștin milostiv, care a cumpărat un vagon cu fasole, a vorbit în taină cu cineva de la închisoarea noastră, si l-au dat la deținuți – ca din partea direcţiei închisorilor -, salvându-le viața”.

Un ucenic de chilie de-al părintelui spunea că, ori de câte ori îi aducea fasole să mânânce, sfinția sa se bucura, zicând: ”Ce-i la masă? Fasole? O, ce bine!”, amintindu-și de minunea care îi salvase de la moarte.

11. Alt ucenic l-a întrebat odată pe părintele cum fusese viaţa în închisoare. Părintele Marcu i-a arătat mai întâi capul său, pe care se vedeau multe semne și urme de lovituri. Apoi i-a spus:

„Uite, vezi ce făceau ăștia? Mă luau de păr și mă izbeau cu capul de pereți. O dată, pe când cel ce mă ancheta mă izbea cât putea cu capul de perete, a strigat alt anchetator din camera vecină, neștiind ce face acesta cu mine: ”Ce faci acolo, măi? Cu ce dai în perete? Vrei să-l spargi?”.

Şi după toate acestea părintele a rezistat încât se și mirau aceia cum de mai e sănătos, și a ieșit de acolo cu mintea limpede.

12. În închisoare, Părintelui Marcu i-au căzut unghiile şi dinții. După un timp, unghiile i-au crescut la loc. Un doctor de acolo care l-a consultat, i-a zis: ”Dumneata n-ai avut trup de carne, ci de fier”.

13. Părintele Marcu a lucrat ca deținut şi la Bicaz, unde erau puşi în cele mai periculoase locuri: Multora le era frică şi să iasă din lagăr la muncă. Protestau, uneori chiar plângeau de frică. Dar părintelui nu-i era teamă, ci chiar avea curaj; aceasta de când avusese un vis, în care se făcea că stătea pe trompa unui elefant, care îl legăna uşor. lar unii dintre deținuți cereau să lucreze în echipă cu dânsul, zicând: ”Merg cu nea Costică, pentru că unde este el, acolo este și Dumnezeu!”

14. Mulți dintre cei închişi in lagăr ziceau că trebuie să-i saboteze pe cei aflați la putere, să lucreze cât mai puțin etc. Părintele Marcu nu era de acord cu ei și le spunea: iertați-mă, vă rog, voi faceţi ce vreți, eu însă consider aceasta ca pe un canon pentru păcatele mele”.

15. L-a întrebat odată un frate pe Părintele Marcu despre perioada din închisoare.

„Voi nu știți ce-a fost acolo, a răspuns părintele. Cărțile care au apărut până acum îți pot da doar o vagă idee despre ce-a fost. Cred că s-a întâmplat ce au spus Părinţii, şi chiar Mântuitorul. Ştii că în Patericul Egiptean, printre altele, un frate a întrebat pe părintele său: ”Părinte, noi trăim aşa cum trăim (era cam pe timpul Sfântului Antonie cel Mare). Dar cei de după noi cum vor fi?” ”Vor face și ei cam jumătate cât noi”, a zis bătrânul. ”Dar cei de după ei?”, a întrebat fratele. ”Cei de după ei nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări aşa de mari și de grozave, încât dacă vor rezista lor, vor fi mai mari decât noi în Împărăția lui Dumnezeu”. Ei, aşa s-a întâmplat acolo. Au fost niște încercări nemaipomenite. Şi nu numai chinurile și încercările, ci şi ispitele, căci ispitele care vin de la vrăjmaşul și în mintea ta, şi în faptele tale, în vorbele tale, nu sunt o grozăvie?“

16. A zis Părintele Marcu unui ucenic: ”Ia spune, ştii care-i diferenţa între smerenie şi umilință?” ”Nu”, a zis ucenicul. ”Eu am aflat de la cineva din închisoare, că smerenia este conştiinţa nimicniciei, iar umilința este conştiinţa păcătoșeniei”.

17. Într-un moment de taină, Părintele Marcu a spus unui ucenic că odată, fiind în timpul persecuției pe când se afla în Munții Caraiman, a văzut în vedenie pe Preasfânta Treime, iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel, a intrat în inima sa.

18. După eliberarea din închisoare, părintele a mers la Mănăstirea Cernica. Odată, fiind cu albinele mănăstirii în Bărăgan, ele mureau din cauza secetei. Şi-atunci a plâns, şi s-a rugat la Dumnezeu: ”Doamne, miluieşte-ne cu puțină ploaie, că mor albinele de foame!” Şi în aceeași zi a dat Dumnezeu ploaie, și toţi cei din jur au mulţumit Domnului. În anul acela s-a strâns atâta miere, că s-au mirat toți cei din mănăstire de mulţimea ei. Se minunau şi stuparii din împrejurimi, că ziceau: „Uite, măi, cum a venit călugărul ăsta în Bărăgan, a început să plouă!”

19. De la Mânâstirea Cernica, Părintele Marcu a fost transferat la Mănăstirea Sihăstria, dându-i-se ascultarea tot la stupină. Odată a venit un frate şi l-a întrebat cum să se roage, fiindu-i ocupată mintea de ascultare.

Părintele Marcu i-a zis:

”Frate, aici eu am stupii în grija mea, şi uneori trebuie să-i inspectez. Să văd cum este matca, cum este puietul, cum stau cu mierea… Nu mă mai pot ruga cu cuvinte. Trebuie să fiu atent la aceste lucruri. Dar să nu uităm că suntem în mănăstire şi totul facem din ascultare. Aşa că, în primul rând, să facem totul ca de la Dumnezeu. Apoi trebuie să știm că ne aflăm în fața lui Dumnezeu şi că totul facem pentru Dumnezeu. Deci: de la Dumnezeu, în fața lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Așa trebuie să facem”.

20. În jurul anului 1980, fiind cu ascultarea la stupină, s-a urcat odată într-un copac după un roi de albine. Când s-a întins după roi, deodată a venit spre sfinția sa un vârtej stârnit de diavolul. Părintele s-a retras, apoi a încercat din nou, dar iarăși a venit vârtejul. Aceasta s-a întâmplat de trei ori. Ultima dată acel vârtej puternic l-a aruncat din copac cu capul în jos. Părintele a căzut chiar în cap, şi din această cauză a ramas gârbov toată viața.

Dar deşi în urma acestei ispite diavoleşti se mișca greu, părintele era punctual la biserică, unde mergea zilnic, iarnă şi vară.

21. În timpul vieții, Părintele Marcu, oricât de târziu ar fi terminat ascultarea, își făcea apoi toată pravila rânduită. Mânca foarte puțin, iar vinul îl amesteca cu ceai.

22. Un frate i-a spus: ”Părinte, nu mă pot smeri și nu-mi pot tăia voia. Ce să fac?”. Părintele Marcu i-a zis: ”Ei, vrând, nevrând, tot trebuie să te smerești până la urmă!”

23. A zis odată Părintele Marcu către un frate care venise cu păcate grele din lume:

”Când Dumnezeu te părăseşte și tu simți această părăsire din partea Lui, trăieşti o stare atât de cumplită, încât nu poți s-o exprimi în cuvinte, dar atunci ți se iartă cel mai mult păcatele”.

24. Un frate i-a spus părintelui că uneori se simte tulburat în biserică. Părintele l-a întrebat: ”De ce judeci pe frați?” Aceasta l-a pus pe gânduri pe acel frate, pentru că el nici nu-și închipuia care era de fapt rădăcina acelor ispite.

25. Mulți frați și părinți veneau la Părintele Marcu cu necazurile lor, deşi părintele era un simplu călugăr. El le dădea sfaturi şi îi ajuta cu rugaciunea. Câteodată, când era vreo problemă mai deosebită, părintele le dădea sfat, dar punea pe respectivul frate să-şi întrebe şi duhovnicul (sau dacă nu se putea, atunci să întrebe alt duhovnic iscusit) dacă e de acord cu sfatul său sau nu. Iar dacă duhovnicul nu aproba ceea ce spusese Părintele Marcu, părintele imediat se smerea şi căuta să-l ajute altfel pe frate, fie şi numi cu rugăciunea.

26. Odată, l-a întrebat un ucenic: ”Părinte Marcu, de ce nu v-ați făcut preot?” Părintele a răspuns: ”Așa a fost voia lui Dumnezeu”.

27. Părintele Marcu a avut o minte foarte ordonată și limpede. La vârsta de 88 de ani, observa și corecta greşeli din cărțile pe care le citea (care erau greşeli de tipar, dar schimbau și sensul frazei).

Apoi părintele avea și o ordine desăvâșită în chilie. Fiecare lucru avea locul lui. Chiar și creionul; dacă ucenicul îl folosea și îl punea pe masă înapoi, dar nu la locul lui, părintele îl chema şi îi spunea să pună creionul la locul său.

28. Întotdeauna părintele era foarte atent la fiecare cuvânt al rugăciunil şi la înțelesul lui. Odată l-a îndemnat pe un frate începător să spună zilnic ”Rugăciunea pentru mântuire”. Apoi a tălmăcit înțelesul fiecărui cuvânt în parte.

29. Ne spunea un ucenic că, puțin înainte de moartea părintelui, l-a găsit în chilia lui, cugetând la cuvintele: ”Toată dreptatea noastră este în fața lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată a unei femei desfrânate”. Și zicea bătrânul: îți dai seama, frate? Ca o cârpă lepădată. Și nu numai atât. Ci a unei femei desfrânate!”

30. Cu puțin timp înaintea morţii, părintele a visat că urca pe o scară. Și mai avea foarte puține trepte de urcat.

Tot în acel timp, Părintele Marcu a spus unui ucenic că a avut un vis în care se făcea că era pe o câmpie foarte frumoasă și a venit un înger din urmă și l-a luat de mână, mergând mult împreună. Părintele ar fi dorit să rămână acolo pentru totdeauna, dar îngerul i-a spus că trebuie să mai aștepte puțin. Și atunci Părintele Marcu s-a trezit. Aceste două vise însemnau apropiatul său sfârșit, la odihna lui Hristos, după o viață întreagă de suferinţă.

31. Cu câteva luni înainte de a pleca la cele veşnice, Părintele Marcu, simțindu-și sfârşitul aproape, i-a chemat pe cei din obște pentru a-şi cere iertare şi a se împăca cu toţi.

32. Un frate, cu puțin timp înainte de obștescul sfârșit al părintelui, l-a rugat pe bătrân să se roage pentru el, şi aici şi dincolo, dacă dobândește îndrăzneală la Dumnezeu. Părintele i-a răspuns: ”Frate, eu am acum nevoie de rugăciunile voastre, ale tuturor, pentru că mă pregătesc de plecare. Roagă pe cei pe care îi știi să se roage şi pentru mine”.

33. Vineri, în prima săptămână din Postul Mare a anului 1999, simțindu-și sfârșitul aproape, Părintele Marcu s-a împărtășit dimineața cu Trupul și Sângele Domnului, iar la orele 12 și-a dat duhul în mâinile lui Hristos.

Doamne, odihneşte cu sfinții pe adormitul robul Tău, monahul Marcu!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan – Patericul Românesc, Ed. Episcopiei Romanului, 2001, pag. 763-769)

sursa online

Legaturi:

8 Comentarii »