PARINTELE GAVRIIL BURZO (Man. Breaza) – Amintiri din vremurile de martiraj al temnitelor comuniste. “Pe oameni ii poti minti, poti sa le spui verzi si uscate, dar pe Dumnezeu, nu!”

“Ce auzi la Liturghie sa-ti treaca prin inima!”

Madalin Iacob

“La 19 ani am fost arestat. Cu bunicul si cu fatu (cantorul, n.red.) din sat. Vina noastra a fost una singura, ne-am incapatanat sa facem o manastire, de fapt sa-l sprijinim pe un parinte la ridicarea unei manastiri. Nu aceasta de aici, unde vorbim noi acum, pe asta am facut-o eu dupa Revolutie, ci alta mai la vale langa cei trei ciresi. Pe parintele l-au arestat in noaptea de 10 spre 11 iunie ’58. In 17 august, fac o cerere pentru el, si ma ia si pe mine si pe bunicul si pe fatul. Fatul ca mi-a dat hartie, bunicul ca m-a ajutat. Si am fost dus la Satu Mare, Gherla, Jilava. Am stat in Delta vreo patru ani jumatate, langa Fetesti, la gradina, si apoi la Jilava si, la urma, la Gherla. 6 ani si jumatate”.

Ca oricarui lapusean, parintelui Gavriil nu ii lipseste darul povestirii. Pe prispa manastirii de la Breaza, in fata unei gramajoare cu mazariche de ales („ascultare” de la maica stareta), parintele Gavriil si-a depanat povestea vietii cu zambetul hatru si cu sfatosenia specifica oamenilor din zona. O viata deloc usoara, dar aflata mereu sub binecuvantarea lui Dumnezeu.

– Cand v-au arestat erati preot de mir sau erati calugar?

– Nici-nici. Eram seminarist! Dupa aceea am intrat in manastire, multi ani mai tarziu m-am facut calugar. Si am facut dupa revolutie, manastirea aceasta, cu ajutorul oamenilor.

– Dar cum de ati ales sa fìti monah?

– Inainte de a intra in puscarie aveam de gand sa nu ma casatoresc si gandul acesta s-a intarit in puscarie si am ramas preot celib pana in 1991, si din 1991, m-am calugarit. Si de atunci, stau aici de 12 ani si fac ascultare la maici.

– Si e grea ascultarea la maici?

– Pai, nu-i asa de grea. Numai trebuie sa asculti!

– De obicei, cei mici asculta de cei mari. Dumneavoastra sunteti duhovnicul…

– Da, dar sunt maicute iar maica sta­reta e sefa, ea are stampila, tot, eu… nimic! Fac numai rugaciuni. Sunt preot.

„Domnule Comandant, pe timpul serviciului meu a inviat Hristos!”

– Parinte Gavriil, dumneavoastra ati scris o carte…

–„Zile traite dupa gratii”, am scris-o ca sa stiti si dumneavoastra, cei tineri, cum au trait banditii, fostii banditi. „Apleaca-te, bandit”. Banditii erau: printul Ghica, profesorul Musceleanu, profesorul Musca, multi intelectuali. Pe atunci preotii si domnii erau la puscarie. In Gherla, pe cand eram cu fatu in celula – ne-au dat trei linguri la 40 de oameni. Si a batut unul in usa: „Domnule sergent, n-aveti o lingura?” „Avem, dar nu pentru voi!” A inchis, si a tipat si o injuratura. Si atunci, am luat si am mancat asa terciul ala amarat. Intelegi dumneata cum am trait noi? Nu e ca acum cand oamenii au discotecuri. Noi am trait altfel.

50 de banditi eram acolo. Ne scoteau de la 7 pana la 7, deci 12 ore, zi lumina, la lucru. Si venea la amiaza sacaua cu apa, nu ne ajungea apa. Venea cu mancare, vedeai muste pe deasupra… dadeai musca si mancai, ce sa-i faci? La munci agricole te duceau la orez sa te bage in apa pana la genunchi; ori eram dusi la recoltat de porumb – ca primavara il praseam, toamna il recoltam – si la toti ne-au venit cate doua randuri de porumb; dar unul mai mancacios, de foame, a mancat porumb de ala nefript. S-au inflamat intestinele in el. Cand ajungem la colonie, cine moare? Se tavalea de durere. Din cei 50 de detinuti, doi erau medici chirurgi. L-au consultat, a avut ocluzie intestinala. Zice: „Domnule sergent, acesta are ocluzie intestinala. Trebuie taiat ca, daca nu, moare!” „Taiati-l!” „De unde cutite?” „De la bucatarie!” „De unde ace?” „De la voi! Eu am spirt si vata.” L-au legat de maini si de picioare, i-au pus patura pe gura. A racnit cat a racnit, i-au taiat pe viu burta si i-au scos doua palme de intestin cu grauntele acelea umflate, l-au cusut la loc si, daca n-a murit [ulterior], si acuma traieste. L-au scos din ghearele mortii, intelegi dumneata? Cam asa am trait noi la puscarie!

La Luciu-Giurgeni, langa Fetesti, la gradina, la colonia de munca eram intr-o baraca doua sute de banditi – cand intra sergentul sau colonelul, trebuia sa dai raportul: „Domnule comandant, s-a intamplat sau nu s-a intamplat, cutare, cutare!” Ce-i vine la capitan in gand? In noaptea de Pasti, sa mearga sa vada ce fac banditii. Asa ca pe la 12 si un minut intra acolo, fain frumos, detinutul de garda, care era un inginer. „Domnule coman­dant, in timpul serviciului meu, a inviat Hristos!” Cand a zis asa, l-au pus in lanturi si l-au dus fain frumos la carcera…. Pana l-au dus pe el, noi toti am inceput sa cantam: „Hristos a inviat din morti”, de rasuna baraca. Ca au stiut ca nu mai e nimeni. Pana-l duce pe el, pana il pune la carcera, dureaza 10-15 minute. Nici n-a mai venit nimeni. Am cantat „Hristos a inviat”… Noi am fost inchisi, domnule, acolo, dar cu gandul eram liberi!

La Jilava n-am stat mult – acolo curgea apa pe pereti si erau doi stalpi in celula, si eram 40 de banditi, sau mai multi. Erau rogojini pe ciment puse si dormeam asa, ca sardelele, unul langa altul. Si acolo era cel mai greu. Dar n-am stat mult, am stat cateva zile la Jilava, dar a fost suficient: ca si cum as fi stat doi ani.

– Am citit parinte, ca IPS Justinian i-a spus manastirii ìn care ne aflam acum, „manastirea martirilor”. De ce?

– Manastirea asta se numeste manastirea martirilor pentru ca preotul Florea Muresanu, care era profesor la Teologie la Cluj-Napoca, dupa ce a fost arestat prima oara, tn 1951 si dus la Canal, a zis ca daca scapa din iadul acela, va construi o manastire. Si a construit-o! Intre 1954-1958.

– Dupa ce a venit de la canal a facut-o?

– Da, intre 1954-1958. Si a facut-o fara aprobarile comunistilor… Si apoi iarasi a fost arestat si condamnat la 25 de ani de munca silnica, si dupa trei ani a murit. De aceea, manastirii acesteia i s-a spus „manastirea martirilor”.

– Si dumneavoastra l-ati ajutat?

– Eu aveam patru ani de seminar facuti. Si pentru ca am facut o cerere, cu 480 de semnaturi in favoarea lui m-au luat si pe mine. Trei ani de zile n-au stiut ai mei ca-s viu sau mort! Mama a plecat la Gheorghiu-Dej pe jos. Si a ajuns pana-n Dej. Si o vede un profesor din Suciu de Jos: „Tu, Valerica, unde mergi?” „Ma duc la Gheorghiu Dej!” „Tu, taranca mergi la Gheorghiu – Dej? Hai la mine, ca scriu la Directia penitenciarelor!” Si a scris: „Eu, Burzo Valeria, am avut un copil care la 19 ani a facut o cerere pentru un preot… asa, asa… Nu stiu de el, daca viu e ori mort!” Era cam la doi ani jumatate dupa ce m-au arestat. Si dupa zece zile, primeste o scrisoare, o carte postala batuta la masina: „Cel in cauza este in viata.” Dar n-a stiut unde sunt. A stiut despre mine ca n-am murit.

Universitatea din puscarie

– Si bunicul cu fatu, ei cata inchisoare au facut?

– Bunicul a, facut doi ani si ceva, ca a fost batran si i-au dat drumul mai repede… Iar fatu a facut patru ani. Are 92 de ani. Traieste si acum, in Suciu de Sus cum ajungi in sat. Ultima casa cum mergi pe dreapta, spre Grosi. Ciceu Gavriil il cheama.

– Tot Gavriil!

– Tot Gavriil, ca pe mine. Si in manas­tire pe cand eram cu fatu, am stat cu doi unguri, in celula, la Satu Mare, jumatate de an. Am invatat Tatal nostru pe ungureste, asa se invata atunci… Apoi, cand am fost in Delta, am invatat poezii de Radu Gyr. De la alti banditi, care aveau deja sapte-opt ani. Si acum imi amintesc din ele….

Cantecul Potirului:

„Cand holda de seceri taiata fu gata,

Bunicul si tata

Lasara o chita de spice-n picioare,

Legand-o cucernic cu-un fir de cicoare.

Iar spicele-n soare lucind matasos

Pareau ca sunt barba lui Domnu’ Hristos.

Cand painea-n cuptor semana cu arama,

Bunica si mama,

Scotand-o sfìelnic cu semnele crucii,

Purtau parca moaste cinstite si lucii,

Iar painea aburind in dulce miros

Parea ca e carnea lui Domnu’ Hristos”.

[Poezia apartine lui Nichifor Crainic – o gasiti integral aici, n.n.]

Apoi intr-o iarna, la Gherla, a fost o adevarata universitate. Contele de Monte Cristo, Luceafarul, toate le-am invatat pe de rost de la un profesor. Din Luceafarul mai stiu vreo 20 de strofe si astazi. Imi amintesc ca pe gamela din care mancam, cu grunjeala de pe baraca, cu var sau cu sapun, scriam cuvinte frantuzesti. Dupa ce il plictiseam pe printul Ghica cu franceza, mergeam la profesorul Musceleanu. Aveam 21 de ani atunci, sclipea mintea mea! Am invatat acolo rugaciuni pe de rost, acatiste.

– Si dupa ce-ati iesit din inchisoare ce-ati facut?

– Am continuat anul cinci de seminar in Cluj, m-am inscris la Teologie la Sibiu, dupa care am mers in parohie, iar din 91, dupa cum spuneam, sunt aici la Breaza. Si astept moartea. Mi-am facut mormant si astept sa mor, nu stiu cand.

– Dar cati ani aveti?

– Dar cati ziceti dumneavoastra, la barba mea alba?

– Pai, la barba alba, mai mult, dar cum va tineti, nu pareti mai mult de 70 de ani.

– 73 de ani fac, la toamna.

– Dar de manastirea veche, facuta de parintele Florea ce s-a ales?

– Focul. Au ars-o comunistii si au facut staul de vite si au ars manastirea. Apoi m-am hotarat, pentru ca si oamenii au fost de acord, cei din Suciu de Sus, sa o facem aici in memoria parintelui Muresan. Muresan Florea, fost protopop si profesor de teologie la Cluj, la Academia de Cluj.

– Si cate maicute sunt aici? Multe?

– Doua. Au fost mai multe si au mai plecat.

– De ce oare credeti ca s-au schimbat vremurile, ca nu mai vin oamenii in manastire?

– Nu s-au schimbat vremurile… s-a racit lumea. Un ungur, de pe aici, a vrut sa zica catre un preot ca tare s-a stricat lumea, dar el a zis – nu stia bine romaneste – „Tare ati stricat lumea, domnu’ parinte!”

– Si pentru oamenii acestia din lume, dumneavoastra ce sfaturi le-ati da?

– Sa se duca cat mai des la biserica, sa se spovedeasca de patru ori pe an, in cele patru posturi mari de peste an; sa fie crestini buni si rugatori catre Dumnezeu, sa munceasca ca si cum ar trai o suta de ani si sa se roage ca si cum ar muri maine. Daca ai sti ca maine mori, toata ziua te-ai ruga: Doamne, ajuta-ma sa ajung in rai, in imparatia Ta!

– Da, uitam tot timpul ca putem sa si murim.

– Nu trebuie sa uitam! Sa ne gandim, si atunci sa ne facem program de rugaciune. Ai ceaslov? Ai carte de rugaciune? Dimineata, seara – dupa ceaslov trebuie spuse rugaciunile. Cand ai timp, duminica, cate un acatist, cate un paraclis. Sa participi la slujba efectiv, la Liturghie, si ce auzi dumneata sa intre prin inima! Pentru ca din inima ies toate rautatile. Si gandurile bune, si cele rele. Si as vrea sa iasa numai gandurile acelea bune! La biserica trebuie sa mergi din inima si sa patrunda, sa ramana acolo, in sufletul dumitale, tot ce este bun; si ce e rau, dat afara.

– Deci trebuie o constiinta tot timpul.

– Da, sa ai tot timpul constiinta prezentei lui Dumnezeu, ca Dumnezeu te vede si daca esti in autobuz, si daca esti in avion, si daca esti fotoreporter nu stiu unde, Dumnezeu te vede si te aude. Nu te poti ascunde de El. Pe oameni ii poti minti, poti sa le spui verzi si uscate, dar pe Dumnezeu, nu! Si trebuie respectat un fel de regim. Vezi dumneata, daca nu mananci la ora fìxa, ti-i foame, la ora unu, stomacelul zbiara; la ora noua, cere de mancare; la ora sase seara, iara zbia­ra… Asa si sufletului e nevoie sa-i dai de mancare.

– Dar oameniì, pe aici, cum mai sunt? Mai sunt aproape de biserica? S-au mai schimbat fata de acum 50-60 de ani, cand erati dumneavoastra tanar?

– Nu, oamenii tot asa au ramas, bisericosi. Sigur, ca tineretul, acuma, nu mai face joc la sura. Acuma, la discotecuri, sunt niste chestii, cam… no’! Acolo nu este bine pentru tineret, numai ca n-ai ce-i face.

– Dar care credeti ca e diferenta intre jocul la sura si discoteca?

– E un pic de diferenta. La sura babele spionau: cu cine joaca fata lui Gheorghe a lui Papuc? A, cu feciorul cela, si cuta­re… si era un fel de jena, pe cand aici, numai tineretul! Si apoi, pe intuneric, fac prostii, si nu e bine! Nu e bine! Tin minte ca mergea sora mea, Aurica. Zicea mama catre ea: „Tu, fata, cand ii soarele sus de-o straja, sa fii acasa!” Acuma, nu­mai dupa ce se intuneca se duc. Nu stai noaptea, pe acolo, prin toti raii! […]

– Dar libertatea aceasta, a tinerilor, nu e de la Dumnezeu?

– Nu orice fel de libertate e buna, sa-ti faci tu de cap! Libertatea e in limitele bunei cuviinte. Nu libertate sa dau in cap la altul, sau sa nu ascult de parinti, sau asa ceva! Eu, cand am iesit din temnita, am mers in Dej. Si am fost si am dormit la cineva, la un taxator. Era plecat in cursa. Si a doua zi, am venit la cursa. Si am mers, si cand m-am dat jos, in sat, nu m-a cunoscut lumea. Am intrat – era biserica deschisa – am ingenuncheat si m-am rugat lui Dumnezeu. Am multumit ca am iesit. Mama era pe ulita, dusa pe acolo, pe la cineva, si a auzit ca a venit Gavriil al Valeriei. Eu, adica! Dupa ce-am intrat in biserica si m-am rugat, am mers acasa, mi-am sarutat fratii, surorile. Cinci am fost si noi, la parinti, si cinci suntem, inca, nu am murit.

[…]

– Dar de ce le frica oamenilor de moarte asa mult?

– Le e frica, pentru ca ei nu stiu ce e dincolo. Dar noi, ca si crestini…

– Si oamenilor cu copii, ce sfaturi le dadeati cand veneau la dumneavoastra? Sau acum, ce le-ati spune?

– Eu asta le-as spune: sa-si creasca bine copiii, ca aschia nu sare departe de taietori. Deci, copiii trebuie sa aiba modele. Si daca n-au modele bune, atunci si ei or fi rai, ca modelele cele rele. Ca ei, cam ce vad in familie, aceea fac.

Daca nu poti sa-i dai paine

Celui ce plangand iti cere,

Spune-i cel putin o vorba,

Sa-i aduca mangaiere…

Fapta buna fa-o-n taina

Si pastreaz-o sub tacere,

Cum sta albina si face

Pe un fagure de miere.

(in: revista “Lumea monahilor”, nr. / noiembrie 2011)