Predici, meditatii si cantari la DUMINICA VAMESULUI SI A FARISEULUI (IPS Bartolomeu Anania, PS Sebastian Pascanu, Parintele Petroniu Tanase)

“Sa nu ne rugam ca fariseul…”

“Doi oameni s-au suit la templu sa se roage: unul era fariseu, iar celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu vroia nici ochii sa­-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul. Adevarat va spun voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta”. (Lc. 18, 10-14)

***
IPS Bartolomeu – predici in Duminica vamesului si fariseului

– 16 feb. 2003 (?) –

(mai ales pentru prima parte)

DESPRE IMAGINE, MASTI SI FALSITATE:

***

– 20 februarie 2005:

***

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

RUGACIUNE SI NON-RUGACIUNE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi se face auzita in fiecare an in aceasta duminica premergatoare si vestitoare a Postului Mare si cred ca fiecare dintre dumneavoastra ati intuit deja ce vrea sa spuna ea, in mare.

Doi oameni: unul fariseu, iar celalalt vames.

Ar trebui sa cunoastem cu totii ca fariseii erau oameni din clasa cea mai inalta a societatii iudaice in vremea aceea, foarte buni cunoscatori si foarte atenti observatori ai Legii. De aceea si erau considerati la evrei oameni foarte drepti.

Vamesii nu erau functionari de vama, ca astazi, ci erau perceptorii care strangeau taxele si darile catre conducerea regatului si catre stapanitorii romani. Ei treceau, in concep­tia contemporanilor, drept cei mai pacatosi, pentru ca adeseori, in munca de a strange impozitele, ei nedreptateau, incasand mai mult decat le era randuit. Cel putin asa se credea despre ei!…

Asadar, un fariseu drept si cinstit de toti si un vames pacatos, nedrept si hulit de catre societate au venit la templu. Şi unul si celalalt s-au rugat. Se intampla insa ca fariseul „drept” s-a intors la casa lui „pacatos” si sanctionat de cuvantul aspru al Mantuitorului Hristos, in timp ce „pacatosul” de vames „s-a intors mai indreptat la casa sa”. Ce s-a intamplat? Unde a pierdut dreptul fariseu si unde a castigat pacatosul de vames si ce anume a rasturnat ierarhia valorilor atat de bine implementata in constiinta evreilor din vremea aceea, conform careia fariseul era un „sfant”, iar vamesul era un „ticalos”? Ce s-a intamplat la templu, dragii mei?

Haideti sa vedem ce a facut fariseul!

Fariseul a intrat in templu cu multa indrazneala, adica foarte sigur pe sine si, venind in fata, a „multumit” lui Dumnezeu, laudandu-se cu niste cuvinte ca acestea: „Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig“…

Ce a facut vamesul?

Vamesul, intrand si el, s-a oprit undeva in spate. Nu si-a luat indrazneala de a privi cu mandrie, ca fariseul care si-a contabilizat faptele sale cele bune prin comparatie cu cele rele ale altora ci, lovindu-si pieptul cu mainile, a cautat la propriile sale pacate, zicand: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul“!

Va intreb: a fost justa sentinta Mantuitorului Hristos, Care a indreptatit pe „pacatosul” de vames si a respins pe „dreptul” fariseu?

Unde a gresit fariseul?

Ei bine, fariseul a rostit o rugaciune cu totul neinspi­rata, pentru ca el aparent multumeste, dar multumirea lui se transforma in judecata aspra la adresa semenilor sai. De aceea, de fapt, el nu multumeste cu nimic lui Dumnezeu, ci doar se compara cu ceilalti oameni si chiar cu vamesul de alaturi, dispretuindu-l pe acesta si evidentiindu-si cu nerusinare „virtutile” sale. Ce mai face, inca? Isi etaleaza faptele sale cele bune, si nu minte deloc!… Fariseii chiar savarseau aceste fapte bune: posteau de doua ori pe saptamana cu mare atentie, ca nu cumva ceva necurat sa le intineze postul, si renuntau la a zecea parte din castigul lor…

Toate aceste fapte bune insa — si aici greseste crunt fariseul — se transforma in mandrie, judecata aspra a aproapelui si laudarosenie, in „rugaciunea” sa. Iata de ce spun ca rugaciunea fariseului este neinspirata! „Multumirea” lui se transforma in judecata critica, iar faptele lui bune se prefac in mandrie si laudarosenie. Poate fi rugaciunea judecata nemiloasa la adresa celorlalti oameni? Nu! Dar laudarosenia, poate fi rugaciune? Nicidecum! Fariseul, asadar, nu s-a rugat, de fapt, nicio clipa.

Ce a facut vamesul?

Vamesul a constientizat cu toata fiinta lui „unde” se afla si, mai ales, ce trebuie sa „spuna” intr-un loc ca acesta. A inteles ca „aici” trebuie sa se arate mai degraba constient de slabiciunile, decat de virtutile sale. Nici gand sa-si evidentieze calitatile, caci, va fi avut si el, poate, ceva bun in fiinta lui… Insa, nu venim la rugaciune pentru acestea! Nu venim la biserica sa ne laudam, sa ne comparam si sa-i judecam pe ceilalti, ci venim fiecare pentru slabiciunile, problemele, neputintele si pacatele noastre. Iata de ce Dumnezeu nu a primit decat rugaciunea vamesului: “Adevarat va spun voua ca acesta s-a intors mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta“. Astfel a inaltat Hristos pe vamesul dispretuit, hot si pacatos, mai mult decat pe fariseul care adunase atatea fapte bune…

Ce invatam din toate acestea?

Invatam ca, atunci cand venim inaintea lui Dumnezeu, sa nu ne comparam cu ceilalti oameni! Sa nu indraznim a fi mandri ori laudarosi, ca sa nu devina rugaciunea noastra judecata, iar faptele noastre cele bune, si asa foarte putine, sa se prefaca in laude, caci aceasta nu e rugaciune! Nu face „doi bani” o astfel de rugaciune in fata lui Dumnezeu!

Dar cum sa ne rugam?

Asa, ca vamesul: cu smerenie, interiorizandu-ne si rugandu-ne mai intai pentru noi; cautand cu pocainta la pacatele, slabiciunile si greselile noastre de fiecare clipa, gandurile murdare, cuvintele urate, ori planurile nedrepte pe care le urzim de multe ori impotriva celorlalti. Sa spunem lui Dumnezeu, in taina, un cuvant de iertare, de cerere si de ajutor pentru indreptare intai pentru noi, apoi pentru cei dragi noua: pentru cei de langa noi si pentru cei plecati dintre noi, rudenii, cunoscuti sau prieteni, pentru toti cei care au nevoie de ajutorul, iar nu de judecata noastra aspra si critica.

Iata ce am invatat astazi, dragii mei!

Am invatat ca, atunci cand intram in biserica, sa ne comportam ca atare. Am inteles ca, venind aici, nu trebuie sa ne intoarcem la casele noastre „neindreptati”, cum s-a intamplat cu fariseul. Sa rugam pe Dumnezeu sa ne dea smerenia vamesului si, mai ales, intelepciunea de a invata sa ne rugam, pentru ca rugaciunea noastra sa nu se prefaca in pacat — prin mandrie, judecata aspra la adresa aproapelui, ori laudarosenie — ci intru smerenie si gand de vinovatie sa-I cerem Domnului iertarea greselilor si indreptarea noastra, Amin!”

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

PARINTELE PETRONIU TANASE: Meditatie la Duminica vamesului si fariseului

“Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega­teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o “vestitoare” a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves­teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: “Usile pocaintei…”, “Cararile mantuirii…”, si “La multimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!”

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 – 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam:

“Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii!”

Sau:

“Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri…”.

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii:

“Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat”.

Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: “Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: “Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica mandriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul:

“Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numai ca nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga”. (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III).

Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: “Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca “tot cel ce se inalta se va smeri” (Luca 18,14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: “Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17,10).

“Lucreaza si pazeste” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate faptele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: “Oare cine poate scapa de ele?”. Si a auzit un glas zicand: “Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: “Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu“. Si l-a intrebat Avva Macarie: “Care este acel lucru?” A raspuns diavolul: “Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: “Asa sa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13,14); apoi S-a dat pilda de smerenie, zicand: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mat.11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. “S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce” (Filip. 2,8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia “vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este “Smerenie“, precum este “Dragoste”.

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare:

“Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si S-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare”.

Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: “Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire” sau “Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice: “Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie”.

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-l arata Mantuitorul cand zice: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. “In lume necazuri veti avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: “Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem “unde nu este durere nici intristare nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor”.

(din: Protos. Petroniu Tanase, Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului, Editura Trinitas)

***

VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

(meditatie duhovniceasca Razboi intru Cuvant)

Cand ascultam sau citim pilda vamesului si a fariseului, putem avea tendinta sa ne identificam foarte usor cu vamesul. Sau, oricum, se naste reflex si aparent justificat tendinta de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gand ascuns risca sa se strecoare si sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt ‘pacatos’ si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor! Eu nu sunt si nu vreau sa fiu ca fariseii care ii judeca pe ceilalti, vai, dar eu nu pot sa fiu asa, Doamne fereste, dar eu ii iubesc pe toti! Multumescu-Ti, Tie, Doamne, ca eu sunt un vames umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toata lumea, eu nu gandesc de rau pe nimeni, eu fac ascultare si ii vad pe toti buni, pe toti ingeri, sufletul meu se incalzeste si se inaripeaza de cele mai calde simtaminte… Si uite-asa se face ca vamesul devine…. fariseu.

Cum e posibil sa cadem asa de rau? In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu putina autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce... Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM!

Revenind insa la intrebare… Este posibil prin aceea ca noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament).

Gasisem scris undeva notata o idee foarte importanta:

“Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala….(…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute“,

Ne tradam insa sau suntem vaditi de constiinta noastra in momentul in care ajungem, prin aceasta, sa ne inaltam pe noi insine deasupra “fariseilor” pe care ii identificam neaparat in afara noastra… si pe care ne simtim indreptatiti sa-i judecam si sa-i dispretuim, cu “legitimitatea” si cu superioritatea celui pe care Legea cea noua l-a indreptatit si l-a inaltat. Pentru ca daca in trecut vamesii si desfranatii erau stigmatizati, iar fariseii erau “dreptii“, acum, iata, s-au inversat rolurile in privinta a ceea ce este “drept” inaintea lui Dumnezeu. Cu adevarat, smerenia si iubirea sunt virtutile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare ca fariseismul sa-si schimbe sensul si sa devina si mai subtil si mai rafinat, iar noii “drepti” sa fie tocmai cei care se cred si se inchipuie pe ei insisi smeriti, plini de iubire si de ganduri bune, ne-judecatori, etc.

Daca insa noi am urma cu adevarat vamesului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a facut si el. Ne-am vedea, adica, pacatul nostru cu sinceritate, ne-am scarbi si umili de propria noastra fatarnicie si trufie. Am intelege si am spune ca “cel dintai dintre farisei sunt eu“. Fapta vamesului este pocainta, inima infranta si zdrobita, duhul umilit.

Apropo de umilinta… spunea parintele Rafail Noica despre faptul ca in limba noastra sensul cuvantului umilinta a fost falsificat – sensul sau primordial era cel venit pe filiera slavona, insemnand strapungerea inimii, smerenia, trairea profunda a pacatoseniei dar si a dragostei tamaduitoare a Adevarului. Falsificarea a intrat in momentul in care umilinta a fost “definita” pe filiera latineasca – de injosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”. Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astazi practicate si date ca exemplu de smerenie. Avem, de pilda, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mandrie ranita, fie unele traume si le luam drept smerenie. Suntem fie pur si simplu slabi, tematori, dar n-avem curajul sa recunoastem si sa ne asumam firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, lingusitori sau acceptam cu perversitate situatii in care ne credem inferiorizati, complacandu-ne in false auto-victimizari.

• continuare la: VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

***

Ascultati:

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului: