PARINTELE EFREM IN ROMANIA: Cuvinte din Sfantul Munte (I) – Conferinta de la Alba-Iulia, 2000 (prima parte)

“(…) Vizita noastra aici in Romania este si o datorie fata de aceasta tara. Noi, ca aghioriti, nu putem uita darile voievozilor romani, care de multe ori au ajutat manastirile aghiorite; la multe dintre cele douazeci de manastiri sunt ctitori voievozii romani. Manastirea Vatopedi este o manastire mare, a doua ca cinste in ierarhia celor douazeci de manastiri, insa este pe primul loc in ceea ce priveste intinderea arhitectonica, dar si oferta catre popor si catre intreaga Ortodoxie. Sfintii vatopedini cunoscuti pe care ii avem la manastirea noastra sunt peste treizeci si cinci. Cati insa nu vor fi acei oameni plini de virtuti, necunoscuti, care de-a lungul timplui au vietuit acolo? Fiindca Sfantul Munte este un loc care de-a lungul veacurilor a gazduit foarte multi oameni duhovnicesti, este Muntele acela care a fost iubit de imparatii bizantini si de voievozii romani, este locul care a daruit Bisericii Ortodoxe multi sfinti si este singura comunitate monahala ortodoxa aflata inca in lucrare.

Astazi Sfantul Munte adaposteste aproape doua mii de monahi ortodocsi din multe tari. Dupa cum se cunoaste exista o manastire pe care o au fratii nostri ortodocsi, este si o manastire sarbeasca, o manastire bulgareasca si este si Marele Schit al fratilor nostri romani. Insa romanii mai au pe deasupra inca un schit care apartine de Manastirea Sfantul Pavel, asa numitul Lakkoskiti (Schitul Lacu, n.n.) si de asemenea diferite chilii. Este fericita Manastirea Vatopedi sa detina trei chilii in care au locuit si, din fericire, continua sa locuiasca monahi romani. Asadar a existat, exista si va exista o legatura stransa a Romaniei ortodoxe cu cetatea ortodoxa monahala a Athosului. Cred ca astazi, dupa eliberarea Bisericii Romane, pentru a se continua pastrarea in Romania a Traditiei – cea care uneste Biserica cu Duhul Sfant – trebuie neaparat sa se con­tinue aceasta legatura, aceasta comunicare a Romaniei cu Sfantul Munte Athos, pentru ca aceasta legatura a Romaniei cu Sfantul Munte inseamna legatura cu viata adevarata a Evangheliei; caci din pacate astazi oamenii, prin globalizarea pe care doresc sa o afiseze conducatorii lumii – si vreau sa spun, Inalt Prea Sfintia Voastra [se adresa IPS Andrei, atunci Arhiepiscopul Albei-Iulia, n.n.], ca m-am intristat auzind declaratiile diversilor conducatori politici cu prilejul a doua mii de ani de la Nasterea lui Hristos – vor sa vada Ortodoxia asa cum vad mahomedanismul, asa cum vad buddhismul.

Monahismul insa, indeosebi cel aghioritic, vrea sa arate prin trairea sa, prin experienta sa, prin viata sa, ca Biserica Ortodoxa, in primul rand nu este una dintre diversele „Biserici” crestine, pentru ca o singura Biserica exista si un singur Adevar exista! Nici nu trebuie prezentata Ortodoxia ca fiind, asa cum o vad diferiti conducatori ai omenirii, la egalitate cu buddhismul si islamismul. De aceea monahismul ortodox si indeosebi viata monahala ortodoxa athonita, prin prezenta ei astazi, demonstreaza ca este valabila trairea evanghelica, pentru ca o manastire ortodoxa este o continuare la faptele Apostolilor.

Deoarece ne-am invrednicit sa traim la picioarele oamenilor virtuosi si am vazut duhul acestor oameni sfinti, am vazut cum gandesc, am vazut cum privesc viata, am vazut cum traiesc harul Duhului Sfant, pentru aceea vrem sa va spunem ca toate acestea pe care vi le-am zis „le-am si vazut, Ie-am si auzit, le-am si pipait cu mainile noastre”. (Cf, 1 Ioan 1: 1)

In acest mo­ment imi amintesc de Parintele Paisie care a fost un om sfant; imi aduc aminte ca o data, cand l-am intalnit, mi-a spus – caci Sfanta Pronie a facut astfel incat sa locuiesc vreme de cativa ani din vietuirea mea monahala aproape de chilia lui; nu stiu daca ati citit viata sa, care din fericire cred ca s-a tradus si in romaneste: atunci cand parintii lui s-au dus sa-l boteze – iar preot era Sfantul Arsenie al Capadociei, un mare sfant contemporan al Bisericii, care face multe minuni – Sfantul Arsenie a vazut un semn pe fruntea pruncului, Acest semn era semnul Crucii. Indata a fost instiintat de catre Harul lui Dumnezeu ca acest prunc va fi urmasul sau spiritual si in timp ce parintii doreau sa-i dea alt nume, fara sa-i intrebe, Sfantul Arsenie i-a dat numele sau spunand: „Se boteaza robul lui Dumnezeu Arsenie!” Cand au auzit parintii numele acesta, au ramas descumpaniti, dar preotul le-a spus: I-am dat numele meu pentru ca va fi urmasul meu! (Adica va mosteni puterea duhului sau, precum Elisei duhul lui Ilie). Mai tarziu cand a inceput prigoana din partea turcilor, viitorul Paisie a venit ca refugiat din Capadocia in Grecia de Nord. Asadar Parintele Paisie mi-a spus ca odata a venit o ruda de-a sa in vizita, un profesor din Atena. Arsenie avea de mic dragoste deosebita catre Hristos. Deoarece parintii sai erau simpli, vazandu-l ca se duce in fiecare zi, dupa amiaza, in Biserica si pe camp, si se roaga ore in sir, erau nelinistiti crezand ca vrea sa devina monah si-l vor pierde; iar aceasta ruda a sa, acest profesor, intalnindu-l, i-a spus: “Arsenie nu mai fanatic in ceea ce-L priveste pe Hristos, Hristos, desigur, a fost un om mare, dar nu Dumnezeu asa cum crezi tu. El a fost asa ca Buddha si ca Mahomed, un mare filosof, care cu invatatura Lui a adus mult folos, dar nu cum crezi tu, inchinandu-te Lui si slujindu-I”.

Si imi aduc aminte ca-mi spunea Parintele Paisie – avea aproape saisprezece ani cand s-a intalnit cu acest profesor – „M-am tulburat si am inceput sa ma indoiesc ca Hristos este Dumnezeu apoi multe nopti nu puteam sa dorm din cauza gandurilor, insa n-am spus la nimeni nimic. Singur nu ma puteam lupta cu aceste ganduri, fiindca eram si tanar si nici nu aveam stiinta necesara de a ma elibera de aceasta situatie in care ma aflam, insa dupa un indelungat razboi mi-am spus mie insumi: Hristos poate sa nu fie Dumnezeu, insa eu tot Il iubesc si o sa continui sa ma rog Lui.” Si a inceput sa se roage cu mai multe lacrimi, cu toate ca in sufletul lui exista aceasta indoiala. Intr-o zi a plans vreme indelungata pe camp singur si, dupa ce a terminat rugaciunea pe care si-o facea zilnic, a trecut pe langa o biserica inchinata Sfintei Varvara zicandu-si: „Sa intru si sa ma inchin in bisericuta.” A intrat in biserica si, indata ce s-a inchinat, in Usile Impa­ratesti i-a aparut Hristos Insusi, avand in maini Evanghelia deschisa si zicandu-i: “Arsenie, Eu sunt Invierea si Viata. Cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, va trai vesnic!” (Cf. Ioan 11:25). Si toate acestea pe care i le-a spus Hristos le-a vazut scrise si in Evanghelie. Din acel moment toate gandurile au fugit, credinta i s-a marit si a devenit cat un munte.

Din acea vreme a inceput sa iubeasca mai mult pe Hris­tos. Si imi aduc aminte, dragii mei, ca imi spunea:

Atata aragoste aveam pentru Hristos incat, indata ce-mi aminteam de El, din focul dragostei ce o aveam in mine, nu puteam nici sa pasesc si cadeam jos. Apoi, cand am devenit monah la Sfantul Munte, de multe ori imi venea aceasta stare in timp ce mergeam si nu puteam sa mai pasesc. Si ii spuneam lui Dumnezeu: „Hristoase, ridica putin harul pe care mi-l dai, ca ma topesc ca o lumanare, nu pot indura mai mult!”

Si imi spunea ca aceasta stare, aceasta dragoste desavarsita catre Dumnezeu, din 1974 si pana la sfarsit, asa cum mi-a zis personal, s-a transformat in desavarsita dragoste pentru oameni. Indata ce se ruga pentru oameni cadea jos, din plinatatea harului care-l topea ca o lumanare; si imi spunea, imi aduc aminte:

„Mi-a dat Dumnezeu aceasta stare launtrica pentru ca lumea este in nevoie si noi trebuie sa-L rugam pe Dumnezeu ca sa ajute lumea.”

Sfantul Siluan, un alt sfant contemporan athonit, sublinia ca monah este acela care se roaga cu lacrimi pentru lumea intreaga. Pentru aceasta monahismul, fratii mei, nu este ceva romantic, asa cum considera unii, ci monahismul are misiune mare. Monahismul este cel care prin trairea lui, prin prezenta lui dovedeste adevarul Evangheliei, demonstreaza ca aceasta credinta a noastra nu este numai o idee abstracta, nu este o idee filozofica, ci este viata; demonstreaza ca Hristos nu este precum Buddha, asa cum spunea acest profesor, ruda cu Parintele Paisie, ci asa cum Hristos Insusi a zis: „Eu sunt Adevarul si Viata!”, de aceea, din tot sufletul meu ma rog ca si la dumneavoastra aici in Romania, dupa eliberarea Bisericii Romane, sa inceapa sa se ridice manastiri care sa lucreze dupa un duh al adevarului, traind adevarata Traditie, pentru a putea intari poporul, pentru a putea fi intarita pliroma Bisericii. Deoarece, din pacate, astazi oamenii sunt influentati de multe teorii, care ii dezorienteaza, care ii dezamagesc, ii deznadajduiesc. De aceea vrednicul de pomenire Parinte Paisie sublinia: „Daca avem manastiri adevarate, ele vor duce la inchiderea multor clinici de psihiatrie”.

De aceea, cand auziti ca cineva pleaca la manastire, sa nu va intristati, sa nu va suparati, ci sa-L slaviti pe Dumnezeu pentru ca un tanar a fost chemat de Dumnezeu, a fost chemat sa devina asemenea Lui; pentru ca monahul, fugind din lume, are mari sanse de sfintenie, deoarece dobandeste lipsa de griji, grija pe care un alt sfant de astazi, Gheron Iosif Isihastul, o numea „cadere”, pentru ca grija, asa cum spun Sfintii Parinti, impiedica mintea omului sa vina catre Dumnezeu, grija de multe impiedica mintea sa primeasca lumina Duhului Sfant; pentru ca aici in lume unde sunteti, de multe ori de nevoie va ingrijiti pentru multe si uitati ca numai „un lucru trebuie” (Luca 10:42). Totusi monahii, chiar prim simpla lor prezenta, contribuie ca „toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam”. De multe ori, doar gandindu-ne la o manastire buna se aprinde flacara dragostei de Dumnezeu inauntrul nostru. Spune Sfantul Atanasie al Alexandriei, care avea drept parinte duhovnicesc pe Marele Antonie, in biografia acestuia:

„Nu ma foloseam numai cand mergeam sa-l vad pe Parintele meu duhovni­cesc, ci si atunci cand ma aflam in lume, la episcopia mea, intre multele mele indatoriri pastorale si auzeam pe cineva spunand numele Antonie; uitam indata tot ce ma preocupa, inima primea focul Duhului Sfant si ma foloseam numai cu auzirea numelui Parintelui meu duhovnicesc”.

Aceasta, fratilor, este puterea omului duhovnicesc, aceasta este puterea harului, aceasta este puterea credintei, aceasta este puterea Evangheliei care se exprima prin oamenii lui Dumnezeu! Ma rog asadar ca acesti oameni ai lui Dum­nezeu sa nu inceteze niciodata sa fie si cu dumneavoastra, sa fie langa dumneavoastra, ca sa va intareasca, sa va ajute, sa fie impreuna cu dumneavoastra in necazurile si incercarile pe care le veti intampina in timpul vietii; pentru ca asa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur:

“Ajunge sa fie un singur om cu ravna arzatoare pentru a se indrepta un intreg popor”.

Ma rog ca astfel de oameni, ai acestui duh, sa impodobeasca si Arhiepiscopia dumneavoastra!

***

Intrebare: Care sunt bolile psihice ce se pot vindeca cu ajutorul unui duhovnic?

Arhim. Efrem: Bolile psihice care pot fi vindecate cu ajutorul unui bun duhovnic sunt in primul rand, stresul, tulburarea, teama, care provin din modul de viata antropocentric; pentru ca din nefericire astazi oamenii au uitat un lucru de capatai: au uitat Pronia lui Dumnezeu, grija lui Dumnezeu fata de noi. Un bun duhovnic poate vorbi cu omul respectiv, astfel incat sa-i randuiasca viata in mod corect si, cu o nevointa potrivita sufletului sau, bolnavul sa simta grija lui Dumnezeu fata de dansul.

Intrebare: Cum isi poate da seama cineva daca are sau nu chemare spre viata monahala?

Arhim. Efrem: Inca de la inceput, Sfintii Parinti spun ca primul indice pe care il are cel care vrea sa se faca monah este acela ca harul Duhului Sfant ii da in suflet darul de a simti desertaciunile lumii si, pe de alta parte, incepe o intoarcere a sufletului catre Hristos. Indata ce vede tanarul aceste simtiri trebuie neaparat sa gaseasca un om duhovnicesc care intelege astfel de lucruri – iar acest om duhovnicesc trebuie sa cunoasca cele ale monahismului, trebuie sa fie monah – pentru ca diavolul in aceste cazuri incepe sa-i aduca necredinta: „Nu vei reusi, este greu, cum sa te faci tocmai calugar, daca nu vei reusi ce se va intampla?” si altele. Si astfel il loveste mult. Iar cineva care cunoaste tehnica diavolului trebuie sa-i dea nadejde. (…)

Intrebare: Daca am avut vreodata gandul sa merg la manastire si am spus numai unor persoane in taina, dar m-am razgandit, este pacat daca am renuntat?

Arhim. Efrem: Nu este pacat. Cand ai un gand sa mergi la manastire si te razgandesti nu inseamna ca ai pacatuit. In esenta, pozitia patristica corecta este ca toti tinerii crestini, inainte de a hotari sa se casatoreasca, trebuie toti sa fie preocupati de monahism! Asa este!

Intrebare: Daca un preot monah a renuntat la viata de manastire si traieste in lume, are voie sa se mai casatoreasca?

Arhim. Efrem: Un ieromonah care traieste in lume nu se mai poate casatori, din moment ce este ieromonah. Nici monahul nu se poate casatori, cu atat mai putin ieromonahul!

Intrebare: Explicati-ne, va rugam, de ce femeile nu au voie in Sfantul Munte.

Arhim. Efrem: Da… Oriunde mergem numai asta ne intreaba! Acum, vedeti, este curentul feminismului care considera ca femeia este nedreptatita daca nu vine in Sfantul Munte. Femeile nu vin in Sfantul Munte pentru ca Athosul este un loc al fecioriei barbatesti. Asa cum am raspuns si la Bucuresti unde si acolo m-au intrebat cativa, a venit un vizitator a Sfantul Munte si mi-a spus: „Eu cred ca aveti complexe cu femeile si din cauza asta nu le primiti!” Si eu i-am raspuns ca persoana pe care monahii din Sfàntul Munte o cinstesc cel mai mult este o femeie: Maica Domnului. Insa, deoarece traiesc intr-un loc al fecioriei barbates§ti, femeia nu poate intra in curtea lor. Monahii insa care ies din Sfantul Munte, duhovnicii, au legatura spirituala cu femeile, le spovedesc, se implica in Taina casatoriei si incearca sa arate locul corect al femeii in societate care nu este altul decat maternitatea.

Intrebare: Cum se poate lupta impotriva gandurilor necurate?

Arhim. Efrem: Foarte usor: nu le dam importanta! Si indeosebi cand mergem sa ne rugam, in acea clipa vom avea furtuna de ganduri. Nu le dam importanta. Sfintii Parinti spuneau ca gandurile se combat cu atat mai usor cu cat sunt dispretuite mai mult. Gandurile rele nu au putere, sunt ca un balon de baloane de sapun, se umfla si apoi dispar in aer. (…)

Intrebare: Cum poate omul sa se nevoiasca, daca nu reuseste sa o faca la masura la care este obligat de statutul lui? De exemplu post aspru cu o masa pe zi, priveghere de toata noaptea, cum fac adevaratii pusnici.

Arhim. Efrem: Diavolul lupta in doua feluri: ori prin exagerare, ori prin delasare. De aceea omul sa se nevoiasca atat cat se poate intande si toata nevointa trebuie sa o faca cu sfatuire, astfel incat nimic sa nu fie facut dupa parerea proprie, pentru ca Sfàntul Vasile cel Mare subliniaza: „Omul care se sfatuieste pe sine insusi se razboieste pe sine insusi”.

Intrebare: Ce trebuie sa stie o fata care vrea sa intre in manastire?

Arhim. Efrem: Este o intrebare generala. In primul rand o fata care vrea sa mearga la manastire trebuie sa se gandeasca la ce manastire vrea sa mearga, iar daca crede ca este pregatita, trebuie sa ia legatura cu un duhovnic care sa ii explice despre monahism. Noi la Vatopedi spunem asa: daca cineva are de gand sa devina monah, fie barbat, fie femeie, sa mear­ga cateva zile – poate in vacante – si sa stea la manastire fara a fi obligat de catre cineva sa ramana neaparat acolo. Si atunci va intelege daca este pentru monahism, daca poate deveni monah. Este un mod practic de a intelege daca poate fi monah sau nu. (…)

Intrebare: Ce ne puteti spune despre Parintele Porfirie, despre care au aparut cateva carti si la noi?

Arhim. Efrem: M-au intrebat si la Timisoara despre Parintele Porfirie si le-am spus ca daca ar trebui sa vorbesc despre el, maine dimineata ne-am opri! A fost un adevarat om al lui Dumnezeu, un dumnezeu [dupa har, n.n.] pe pamant. Va spun doar acestea: am fost o data la o manastire de maici, la Sfan­tul Ioan Macrinon, si acolo mi-a spus stareta urmatoarele:

„Am mers la hirotonia episcopului Ignatie al Artei, pentru ca il cunosteam, si ne-am zis sa mergem sa luam si binecuvantarea Parintelui Porfirie care era in zona, caci stiam ca era bolnav. Deja, intorcandu-ne de la hirotonie intarziaseram, manastirea noastra fiind la trei ore si jumatate departare de Atena. Am mers acolo si Parintele Porfirie era bucuros sa vorbeasca cu maicile noastre – eram aproape douazeci de maici. Era ora sapte si jumatate seara si mi-am zis ca, de vom sta trei sferturi de ora la Parintele Porfirie, nu vom intarzia prea mult. Ne-am dus la Gheronda si, cum v-am spus, era dispus sa le vorbeasca maicilor. Eu, pentru ca ma tot grabeam, ii spuneam: Va multumim Parinte, binecuvantati-ne Parinte! Nici nu ma baga in seama. Continua sa le invete pe maici, iar eu ii ziceam: Bine Parinte, multumim, multumim mult, plecam! El nimic. A trecut o ora si juma­tate. Parintele inca invata maicile. Eu ma suparasem, pentru ca se facuse ora noua seara. Imi ziceam: Ne asteapta celelalte maici, nu vor dormi, iar maine trebuie sa ne trezim devreme ca sa incepem slujba.

In sfarsit, am plecat. L-am rugat pe sofer sa grabeasca cumva masina ca sa ajungem mai repede la manastire. Soferul s-a enervat si mi-a zis: «Maica stareta, te rog! Masina mea e noua si nu vreau sa o stric!» Si mergea cu optzeci de kilometri pe ora. Apoi, o alta problema: s-a oprit sa puna ben­zina. Mergand sa puna benzina si-a gasit prietenul care lucra la benzinarie. Si au inceput barfa. Eu stateam ca pe jar: O sa ajungem la manastire dupa miezul noptii, ori Dumnezeu stie cand vom ajunge! Am ramas acolo rugandu-ma. Era duminica seara si era foarte multa circulatie. Am ajuns la manastire. Am vazut luminile aprinse si m-am gandit: Cum, la ora asta maicile inca ne mai asteapta? De ce nu dorm? Nu trebuia sa ne astepte pe noi, care deja intarziaseram foarte mult. Cand le-am intalnit am inceput sa le cert: De ce sa ne asteptati pana acum? Iar ele imi zic: «Maica Stareta, dar de la ora asta sa ne culcam?» Pai, nu e ora unu si jumatate noaptea? «Maica Stareta, este ora zece fara un sfert!» Deci in trei sferturi de ora ajunseseram!”

Lucrul acesta, daca nu-l auzeam din gura maicii starete, nu l-as fi crezut: o calatorie care ar fi trebuit sa dureze trei ore si jumatate, a durat trei sferturi de ora si aceasta datorita harului acestui mare om. V-am spus doar una din cele multe despre Parintele Porfirie. (…)

Intrebare: Daca parintele duhovnic imi recomanda sa intru in manastire si parintii mei nu sunt de acord ce sa fac?

Arhim Efrem: Mai intai trebuie sa luam aminte la Dumnezeu si dupa aceea la oameni. Parintii nu iau in seama ideea monahismului pentru ca, avand intotdeauna sentimente fata de copii ii vor mereu langa ei – insa daca cineva Il iubeste pe Dumnezeu trebuie sa treaca peste gandul ca ii va intrista pe parinti. Deoarece mai apoi isi va ajuta toata familia. La Sfantul Munte Batranii cei vechi spun ca rugaciunea monahului ajuta rudele pana la al saptelea neam.

Intrebare: Una din patimile vremurilor noastre este imprastierea mintii, ravasirea gandurilor. Ce trebuie sa facem pentru a ne vindeca de acest duh al imprastierii?

Arhim. Efrem: Raspandirea mintii, adica hoinarirea min­tii dupa cum zic Sfintii Parinti, se poate lupta prin rostirea neincetata a rugaciunii. De aceea Sfintii Parinti au lasat aceasta scurta rugaciune: „Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma”. Iar acest „miluieste-ma” este medicament pentru toate bolile. Au lasat aceasta rugaciune pentru a ne ajuta a nu rosti rugaciuni lungi, deoarece mintea se raspandeste; astfel mintea ia putere spre a nu se raspandi. Mintea se misca neincetat, chiar si in timpul somnului. De aceea aveti vise pentru ca mintea este tot timpul in lucrare. De aceea Sfintii Parinti spun ca prin rugaciunea neincetata se combate aceasta raspandire a mintii. (…)

Intrebare: Cum p ot lupta cu pacatul, in general?

Arhim. Efrem: Pacatul este complex, este variat, insa atunci cand vreau sa ma straduiesc si sa iau lucrurile in serios, prin Tainele Bisericii pot lupta impreuna cu harul Duhului Sfant, care este atotputernic. Asa se lupta impotriva pacatului.

Intrebare: Spuneti-ne un cuvant despre folosul Impartasaniei pentru sporirea duhovniceasca.

Arhim. Efrem: Sfanta Impartasanie pentru noi este to­tul. Spunea Parintele Porfirie ca Hristos este totul. Pentru noi acest totul este Sangele si Trupul lui Hristos. Vad insa ca aici in Romania este o situatie care ar trebui sa inceteze: nici chiar monahii nu se impartasesc regulat! Sfanta Impartasanie deasa ajuta foarte mult. Acolo, in Sfantul Munte, ne impartasim in manastiri de patru ori pe saptamana si multi dintre monahi, chiar si ai nostri de la Vatopedi, imi spun ca dupa Sfanta Impartasanie rostesc cu mai mare tarie rugaciunea lui Iisus. De multe ori, dupa Sfanta Impartasanie, mintea este eliberata de ganduri, pentru ca, vedeti, primul rod al Impartasaniei, asa cum spune si preotul la Sfanta Liturghie dupa sfìntirea Darurilor, este trezvia mintii. Sfanta Impartasanie ajuta la trezvie deoarece fara ea nu putem lua plinatatea harului Duhului Sfant. (…)

Intrebare: Cat de des se poate impartasi un mirean?

Arhim. Efrem: Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca mireanul se poate impartasi si o data pe an si in fiecare zi, depinde ce viata duhovniceasca are, dar intotdeauna sa fie cu sfatuirea duhovnicului. Oricum, in general daca mireanul poate sa se impartaseasca regulat are foarte, foarte mult folos. Insa nu pot da o regula generala, de exemplu crestinul sa se impartaseasca de doua ori pe saptamana, de doua ori pe luna, ci depinde de fiecare situatie in parte. Vreau sa mai spun si ca duhovnicii nu trebuie sa fie atat de aspri in privinta impartasaniei dand un canon mare, indepartandu-i pe oameni de Sfanta Impartasanie. Imi aduc aminte ca imi spunea Parintele Sofronie de la Essex ca „veacul in care traim este veacul pogoramantului!” (…)

Intrebare: Parinte, ne-ati recomandat la amiaza sa luam aminte la viata si invatatura sfintilor contemporani. Prin ce se deosebesc de Sfintii Parinti din vechime si care este mesajul lor pentru noi astazi?

Arhim. Efrem: Nu este absolut nici o diferenta intre sfintii de demult si sfintii de astazi. Insa, deoarece sfintii de demult sunt la un interval mare de timp fata de noi, credem ca toate acestea se intamplau „in vremea aceea” si acum nu se mai intampla. Dar exista si o alta cauza pentru care trebuie sa luam aminte la vietile sfintilor. Exista un manuscris la Sfantul Munte in care este descrisa vedenia unui sfant aghiorit anonim caruia i-a aparut Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, conducandu-l pe acest monah in rai; si spune in acea vedenie ca Sfantul Gheorghe l-a luat si i-a aratat diferitele cete ale sfintilor si ale celor mantuiti. Si trecand de mucenici, mergand in rai, vede undeva o ceata de sfinti care aveau o slava mult mai mare decat ceilalti si intreaba: „ Cine sunt acestia?” „Sunt cei care s-au sfintit in zilele de pe urma fara sa aiba nici un exemplu de sfintenie de urmat si de aceea au cea mai mare slava”. Deci si din aceasta cauza este bine sa citesti vietile sfintilor contemporani. (…)

Intrebare: Are vreun rod Sfanta Impartasanie daca omul nu se nevoieste, nu duce o viata ascetica dupa cum ar trebui si este plin de patimi?

Arhim. Efrem: Sfànta Impartasanie este de folos omului aceluia care traieste viata pocaintei. Daca acesta dispretuieste viata duhovniceasca nu ii foloseste cu nimic. Trebuie sa stiti ca Sfanta Impartasanie este insusi Trupul si Sangele lui Hristos. Mi-a spus de curand un calugar ca in peninsula Halchidica, afara din Sfantul Munte, acum catva timp au renovat o biserica si unul dintre muncitori era musulman. Acolo unde se refacea acea biserica preotul continua sa slujeasca inauntru fara sa fie impiedicat de renovarea bisericii. Musulmanul vedea pentru prima data o slujba ortodoxa si ii zice inginerului: „Cine este cel cu barba de acolo care poarta hainele acelea si ce le da sa manance cu lingurita in fiecare zi din pahar de acolo? Sa ma duc sa-mi dea si mie o gustare din aceasta?” Ii zice inginerul: „Nu cumva sa indraznesti sa mergi acolo, pentru ca tu esti musulman si aceasta este Sfanta Impartasanie si numai ortodocsii se pot impartasi!” Acesta insa, din curiozitate, si-a scos hainele de lucru, s-a imbracat altfel si s-a dus in biserica, intrand la rand impreuna cu cei care se impartaseau. Preotul n-avea de unde sa stie ca si pe musulman l-a impartasit. Cand sa muste insa din Sfanta Impartasanie, nu putea; o scoate in palma si vede ca era carne. S-a inspaimantat: „Ce lucrul mai e si asta?” S-a dus uimit la inginer si-i spune: „M-am dus si uite, mi-a dat asta si nu pot s-o mananc!” Inginerul a inceput sa-l certe: „Ti-am zis de-atatea ori sa nu mergi acolo!” Si l-a trimis la preot. S-a dus la preot si, intr-adevar, era carne. S-au gandit unde sa puna aceasta bucata si au deschis Sfanta Masa, sub Sfanta Masa unde sunt moastele si a pus-o acolo. Asadar, de multe ori se intampla si astfel de lucruri ca sa intelegem ca Sfanta Impartasanie nu este asa cum cred unii paine si vin, ci este insusi Trupul si Sangele lui Hristos.

Intrebare: Ce poate face un om ce sufera de betie si fumat si nu se poate lasa si ce pot face apropiatii lui ca sa-l ajute?

Arhim. Efrem: Cel care bea si fumeaza trebuie sa se lase de ele. Trebuie sa ia lucrurile foarte in serios pentru ca Sfintii Parinti considera betia si fumatul ca ducand la sinucidere!”

(va urma)

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

***