22 DECEMBRIE 1989 si ASTAZI. In pragul unei noi robii totalitare, cu gandul la martirii carora le datoram libertatea

Cugetand la 22 decembrie

de Ierom. Dosoftei Dijmarescu

“[Sfantul Apostol Pavel] a numit Biserica „Stâlp şi temelie a adevărului”. De aceea, una dintre datoriile ei este să mărturisească adevărul despre Dumnezeu şi om. Şi pentru ca adevărul Bisericii să nu fie întunecat de umbrele acestei lumi, unii dintre fiii ei cei mai aleşi şi-au jertfit viaţa.

Secolul al XX-lea a fost străbătut de multe ideologii care i-au persecutat pe creştini. Dintre ele, ideologia comunistă a generat cel mai mare număr de morţi. După căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, au început dezbateri publice referitoare la problematica opresorilor şi a victimelor din timpul comunismului.

În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni au fost ucişi de către regimul comunist, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica a recunoscut ca sfinţi mai mult de 1.700 de martiri din această perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat:

„Noii mucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe de necrezut şi-au pecetluit devotamentul lor faţă de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere şi viaţă nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilor şi a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.

Alexandr Soljeniţîn, autorul „Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului), declara că torturile din închisorile româneşti au fost mai grele decât cele din U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Preşedintele ţării, a condamnat oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de către statul român, este firesc ca Biserica să aibă şi altceva de spus despre victimele comunismului.

Lupta duhovnicească a mărturisitorilor

Cu opţiuni politice diferite, cu vieţi diferite, mulţi dintre deţinuţii politici nu au cunoscut înainte de închisoare adâncurile vieţii duhovniceşti. Dar intrarea lor în temniţă a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, faţă de comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui:

„Nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide).

Unii dintre ei, mai ales preoţi ori călugări, au fost conştienţi încă de la început de lupta duhovnicească pe care o aveau de purtat şi şi-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareţ la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalţi deţinuţi, pentru faptul că spovedea şi împărtăşea. Trupul i-a cedat şi a murit în închisoare pe când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.

Tot la fel a murit întemniţat şi Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârşit-o, a fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creştini ai perioadei interbelice, Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creştin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Ca mulţi alţii, toţi aceştia au înţeles că esenţa spirituală a prigoanei comuniste a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi aruncarea lui în necredinţă şi în iad . Pentru cei care cred că sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta şi nu înţeleg că scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credinţă, cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la Piteşti, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice şi blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioşi în necredincioşi.

Cine a stat în spatele atrocităţilor? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comunişti, români sau neromâni. La Piteşti nu era ura omului faţă de semenul său, ci ura diavolului faţă de om: torţionari şi torturaţi erau deopotrivă ţintele distrugerii sufleteşti ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care şi-au pierdut viaţa, dar şi-au păstrat credinţa, au câştigat o bătălie împotriva diavolului. Şi nu puteau fi biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea mucenicilor cunoscuţi în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual, ne situăm la nivelul unui succes omenesc.

Dacă sărbătorim doar sfârşitul unui regim politic, aceasta mărturiseşte despre orbirea noastră sufletească: nu vedem o biruinţă asupra unei mari lucrări demonice, comparabilă cu biruinţa asupra iconoclasmului.

Înţelesul unei sărbători comune

Dacă înţelegem ziua de 22 decembrie ca pe cea a unei biruinţe spirituale, este firesc să-i cinstim pe cei cu ajutorul cărora s-a câştigat această victorie: cei care au murit, cei care au suferit prigoana, cei care, fără a îndura chinuri fizice, au fost marginalizaţi pentru credinţa lor, suferind batjocura, ştiuţi şi neştiuţi. Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui Dumnezeu nu este doar o opţiune, ci o necesitate pentru viaţa noastră în Hristos. Este datoria Bisericii să recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecuvântat poporul în vremea unor cumplite lepădări de credinţă. Avem nevoie de această recunoaştere, căci aşa Îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi vom avea modele pentru viaţa noastră.

Prin cinstirea mărturisitorilor şi mucenicilor nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care nu au suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nu exclude lucrarea duhovnicească şi sfântă a celor care L-au slujit pe Hristos în afara închisorii, în societatea comunistă a vremii, luminând mintea şi încălzind inimile multor oameni spre credinţă.

Dumnezeu a avut aleşii Săi pe fiecare dintre aceste drumuri, la fel ca în perioada persecuţiilor romane, când Biserica a dat şi sfinţi care nu fost mucenici. Prăznuirea tuturor martirilor regimului comunist în aceeaşi zi nu este ceva neobişnuit. În prima duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă pe toţi sfinţii Ortodoxiei, iar următoarea duminică este a Tuturor Sfinţilor Români. Biserica Ortodoxă Sârbă a rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, a tuturor mucenicilor de neam sârb, de la Cneazul Lazăr şi până în prezent.

Prin sărbătorirea laolaltă a tuturor acestor martiri nu se realizează o canonizare colectivă a victimelor comunismului, căci nu toţi cei care au murit în represiune au fost sfinţi. La vremea potrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea individuală a unora dintre cei care şi-au sfinţit viaţa, spre folosul duhovnicesc al creştinilor care în această lume se luptă pentru mântuire.

O sărbătoare necesară: 22 decembrie

O sărbătoare a mucenicilor prigoanei comuniste se poate stabili în diferite zile ale anului, în legătură cu unele din datele importante ale închiderii ori martiriului unora dintre ei. Totuşi, pentru a-i cinsti pe toţi cei care au pătimit în prigoana comunistă, din toate locurile şi în ani diferiţi, potrivită este ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie. Semnificaţia zilei de 22 decembrie 1989 depăşeşte sfera politică şi socială. Părintele Constantin Galeriu observa că ceea ce s-a numit Revoluţia română din 1989 se deosebeşte de orice altă revoluţie prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră a tuturor. Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.

Majoritatea celor ucişi în decembrie 1989 au fost tineri. Tineri crescuţi în regimul comunist, cărora li s-a predat ateismul, ai căror părinţi fuseseră şi ei văduviţi de contactul cu valorile duhovniceşti. Cum de s-au aşezat aceşti tineri în genunchi şi au rostit atunci „Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”, „Vom muri şi vom fi liberi”? Nu putem să nu ne gândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâu aşezate în pământul ţării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor şi mărturisitorilor necunoscuţi lor, dar care au mijlocit pentru ei în faţa Tronului Ceresc.

Mai avem nevoie de o asumare publică a celor care au mărturisit în prigoana comunistă pentru a pecetlui lepădarea poporului nostru de idolii comunismului. Recunoaşterea caracterului duhovnicesc al jertfei va oferi generaţiilor viitoare un model din epoca modernă pentru lupta duhovnicească atunci când un alt totalitarism ateu va încerca să subjuge sufletele credincioşilor. În sfârşit, cinstirea mucenicilor şi mărturisitorilor prigoanei comuniste este o treaptă în a cunoaşte identitatea duhovnicească a înaintaşilor noştri, fără de care nu putem să ştim cine suntem şi ce avem de făcut.

(in: Cuvinte catre tineri, Manastirea Putna, 2010)

***

Cine nu-si cunoaste temelia, nu poate sa zideasca. Ei sunt temelia noastra

“Este adevarat ca in decembrie 1989, in paralel cu re­volta pentru adevar si libertate, au existat calcule politice si manipulare. Dar importanta si ziditoare ramane jertfa celor nevinovati, caci neamul s-a apropiat mai mult de dumne­zeire prin daruirea lor sincera, dezinteresata, in numele lui Hristos. Prin ei s-au imbogatit sufleteste toti cei ce au cautat Adevarul si Binele.

Cei doritori de bani, de slava desarta si de placeri au mers inainte pe drumul lor. Uneori, acestia au vorbit chiar in numele idealurilor revolutiei, dar cuvantul lor mincinos nu a anulat puterea sufleteasca pe care ne-au daruit-o cei ce s-au jertfit atunci.

Tinerii care au fost omorati in decembrie 1989 si-au dat viata pentru Romania adevarata: acea Romanie profunda, vie, intemeiata pe credinta de veacuri a neamului nostru. Ei sunt dovada ca dupa 45 de ani de comunism adevarata Romanie nu a disparut, si aceasta ne intareste in nadejdea ca nu va disparea nici de acum inainte.

Potirul durerilor era plin la acea cumpana de vremi! A luminat atunci in spiritul vostru, tinerilor, un cuvant unic: „Vom muri si vom fi liberi!” Nu l-a rostit nimeni in vreo alta tara, in vreo alta revolutie, nici la 1789, nici la 1848, nici in 1917. Voi ati descoperit libertatea in moarte, dar nu in moartea ca moarte, ci in moartea ca jertfa. Asa a fost la inceput: Jertfa, nu moartea! „Mielul e injunghiat de la intemeierea lumii”. (Apoc. 13, 8)

In jertfa voastra a rodit reinvierea neamului. Voi asa ati trait moar­tea, ca jertfa; traind-o asa, moartea murise in voi mai inainte; murise frica, murise sclavia totalitara, murise josnicia materialista, murise ate­ismul, murise tot ce omoara viata in duhul ei divin, nemuritor.

A luminat in voi, martirii, acest inteles al ofrandei voastre pure, genuine, inteles ca nu muriti, si ca, deci, sunteti vii, tot mai vii. Domnul vietii, Iisus Hristos, a zis: „Adevar, adevar va spun voua: cel ce asculta Cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci a trecut din moarte la viata” (Ioan 5, 24). Voi ati trecut la viata de veci. Ati dobandit deplina libertate pentru voi, dar si pentru noi. Din libertatea voastra si noi devenim liberi „de cel rau”.

La temelia innoirii Romaniei, la sfarsitul acestui ultim veac al mileniului sta marturie jertfa voastra a tuturor.

Ferice de neamul care se intemeiaza si se innoieste prin jertfa in numele lui Hristos, Cel care, prin jertfa, ne-a daruit invierea”.

Parintele Galeriu

***

Vladimir Catalin Andronic

1 luna

23 nov 1989 – 23 dec 1989

… Sa nu-ti fie teama, mama, de cate ti-am gangurit in vis! Acum insa, hai binecuvanteaza-ma printrda,-un sarut, ca, uite, ma cheama sa ma alapteze Maica Domnului! Şi sa nu plangi, sa nu mai plangi cand mergi indoliata la Cimitirul Eroilor Tineri, la mormantul 7, randul 7, sau cand ma vezi atat de dulce si atat de nevinovat in fotografie!

fragment dupa Corneliu Talmaciu

*

 

Mariana Mirea

22 de ani

25 sep 1967-21 dec 1989

Era o fire vesela, prietenoasa, ii placeau foarte mult muzica populara si dansurile. Credea in bunul Dumnezeu. Lucra ca tipograf-zetar la „Universul”, fos­ta „Informatia”. Cu ocazia demolarii bisericii „Sfanta Vineri” a fost indignata. A doua zi s-a dus sa vada ru­inele si s-a intors acasa cu o caramida dintre ruine! A fost impuscata pe 21 decembrie seara, in apropierea salii Dalles.

Pe vremuri, in locul Cimitirului Eroilor Tineri, era un parculet unde ea obisnuia sa vina cu colegii si prietenii. Aici isi depanau amintirile, spuneau glume si cantau! Dar acum se odihneste in „parculetul” pe care l-a iubit atat de mult.

familia

*

[…]

 

Adrian Fulga

19 de ani

25 mai 1970 – 25 dec 1989

Pe 21 decembrie pleaca cu prietenii la „Intercontinental”, vede tot ce se petrece si atunci, fara sa ezite, se arunca in focul luptei. In 22 decembrie intra in sediul fostului CC. Vorbeste cu mama lui, internata in spital, si, intr-o stare de fericire fara margini, ii spu­ne: „Suntem liberi, am invins! Am sa vin la tine sa-ti aduc primul numar al ziarului «Libertatea», ca sa te bucuri si tu“. Pe 23 decembrie isi strange sora in brate si ii spune cu mandrie: „Sunt roman” si pleaca… spre eternitate, spre gloria vesnica!

Am aflat ca a fost impuscat din spate, in noap­tea de 24 spre 25 decembrie. A murit in sfanta zi a Craciunului.

Familia

*

 

Dana Gorneanu

22 de ani

14 sep 1967-25 dec 1989

*

E multa vreme de cand prietena si colega noastra de la Spitalul Clinic „Carol Davila”, asistenta medicala Dana Gorneanu, ne-a parasit. In scurtul timp in care a poposit in mijlocul nostru, ne-a invatat ce inseamna sa-ti iubesti semenii, sa iubesti viata, sa-ti iubesti tara, sa iubesti libertatea. In noaptea insangerata de 24-25 decembrie 1989, Dana a aprins candela in casa parinteasca si a plecat sa-si termine misiunea, a plecat sa infaptuiasca revolutia, a plecat sa salveze viata unui om.

familia si prietenii

*

 

El n-a iesit acolo ca sa aiba un serviciu mai bun, ca sa fie director. Aceasta constiinta a libertatii i-a facut sa iasa in strada. Şi aceasta ii face martiri ai lui Hristos. „Vom muri si vom fi liberi!” Dar nu ei! Ei mor ca ceilalti sa fie liberi. Aici iubeste Dumnezeu jertfa lor. Murim noi ca ceilalti sa fie liberi. De aceea cinstim martirajul lor.

 

Pr. Marius Lacatusu, Biserica Eroilor Martiri. Bucuresti

 

MIRACOL ‘89

Intre noi si Hristos sunt gratii,

iar noi, privitorii, suntem dupa ele!…

Hristos Mantuitorul este in suferinta pentru noi,

in starea de Jertfa,

dar atunci cand vom fi inteles si simtit

semnificatia jertfei tinerilor eroi

si martiri ai strazii, din decembrie ’89, gratiile vor disparea

iar noi vom fi liberi, langa Hristos cel Inviat.

***

– V-ati rugat vreodata la cei care sunt ingropati aici?

– Cu siguranta. Nici nu putem altfel. Şi multe din lucrurile pe care le-am realizat aici sunt din puterea lor. Sunt multe pe care nu gandeam ca le vom izbandi vreodata.

Pr. Dorin Baduna, Biserica Eroilor Martiri

Foarte des simtim ca numai ei ne imping de la spate, numai ei ne-au facut sa izbandim.

Ion Barbu, tatal eroului-martir Mihail Barbu

[…]

***

Suntem liberi?

Virgiliu Gheorghe

“In general, nu este usor sa vorbesti despre libertate, deoarece, desi toata lumea foloseste frecvent acest cuvant, nu toti intelegem acelasi lucru prin libertate. De exemplu, cand ne referim la animale, spunem ca traiesc in libertate atata timp cat nu sunt inchise in custi sau in anumite rezervatii. Deci libertatea animalului este legata de posibilitatea pe care o are de a se misca liber incotro voieste. La om insa lucrurile stau cu totul altfel, deoarece libertatea are prin excelenta un sens spiritual. Astfel ca se poate ajunge la paradoxul intalnit in perioada comunista, cand multi dintre cei care au trecut prin puscarii ca detinuti politici marturisesc ca s-au simtit cu adevarat liberi in spatele gratiilor, in inchisoare sau in lagar. Aceasta pentru ca in puscarie traiau printre oameni care, ca si ei, denuntau cu toata fiinta nebunia comunista si marturiseau credinta in Dumnezeu, puteau spune ca albul e alb si negrul e negru, pe cand in afara puscariei se tacea sub imperiul fricii ca vor deranja regimul si vor fi inchisi.

Acest paradox ne arata ca adevarata libertate tine in mod fundamental de constiinta. Ea este unul dintre darurile care il definesc pe om ca fiinta rationala creata dupa Chipul lui Dumnezeu. Este un dar pe care-l primim la nastere, dar intru inceput nu este decat ca o potentialitate care se desavarseste odata cu inaintarea in intelegere, in lucrarea binelui, in apropierea de Dumnezeu. Povestirea Sfantului Siluan Athonitul este foarte sugestiva pentru a intelege ce inseamna legatura dintre libertate si intelegere:

Un vultur zbura in inaltimi, se desfata de frumusetea lumii si gandea in sinea lui: „Trec in zbor peste departari intinse: peste vai si munti, mari si rauri, campii si paduri; vad multime de fiare si pasari; vad orase si sate si cum traiesc oamenii. Dar cocosul de la tara nu cunoaste nimic in afara ograzii in care traieste si nu vede decat cativa oameni si cateva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii”. Si vulturul a venit sa se aseze pe acoperisul gospodariei si a vazut cat de tantos si de vesel se plimba cocosul in mijlocul gainilor lui si s-a gandit: „inseamna ca e multumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, ii voi povesti cele ce cunosc”.

Si vulturul a inceput sa-i spuna cocosului despre frumusetea si bogatia lumii. La inceput cocosul l-a ascultat cu atentie, dar nu intelegea nimic. Vazand ca nu intelege nimic, vulturul s-a mahnit si i-a fost greu sa mai vorbeasca cu cocosul. La randul lui, cocosul, neintelegand ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si ii era greu sa-l asculte. Si fiecare a ramas multumit de soarta lui.

Noi nu percepem la fel libertatea pentru ca nu avem aceeasi intelegere, aceeasi credinta, nu suntem in aceeasi masura luminati de Dumnezeu. Multi dintre oameni nu mai pot intelege ce este adevarata libertate fiindca au renuntat la zbor, adica la o intelegere superioara a realitatii, pe care numai Dumnezeu ne-o poate da atunci cand primim harul Sau. Din pacate, asa de mult ne-am dezobisnuit de cele inalte, duhovnicesti, incat multi dintre noi nici nu mai cred ca acestea exista cu adevarat. Pentru acestia lumea se rezuma doar la propria ograda, care e, de fapt, viata trupeasca, simtuala, patimasa: a dispune cum vrei de trupul tau si, eventual, si de al altora, a strange cat mai multe paie in culcusul tau — lucruri, bani — si asa mai departe. […]

In timpul perioadei comuniste nu functiona libertatea liberului arbitru. Caci nu faceai orice doreai, ci ceea ce ti se ordona. In esenta, spatiul concentrationar al societatii comuniste era ca un fel de mare inchisoare, caci presiunea ideologiei si amenintarea terorii erau permanente, ceea ce te obliga sa traiesti in minciuna. Dar in acest spatiu traiau si omeni cu desavarsire liberi, cei mai multi dintre ei aflandu-se insa dincolo de gratii.

De aceea iesirea din comunism a insemnat, intr-un fel, eliberarea din puscarie. Incet, incet, insa, societatea in care traim se transforma intr-o noua mare inchisoare, in sensul ca acum asistam la un alt fenomen.

Este adevarat, astazi putem alege, putem merge la biserica, putem sa-L marturisim liber pe Hristos sau putem afirma cele potrivite constiintei noastre, dar numai daca intelegem ca astfel ne putem castiga atat de mult dorita libertate si fericire. Dar daca ne lasam hipnotizati de ochiul magic al culturii de consum nu vom mai avea puterea de a alege libertatea.

E de ajuns sa stai mai mult la televizor ca sa inceapa sa ti se schimbe mintea, e suficient sa incepi sa practici asa-zisul sex liber, ca sa-ti slabeasca constiinta binelui. De fapt toate aceste mijloace ale culturii magicului, care a inlocuit-o astazi pe cea politieneasca, nu fac altceva decat sa te reduca la conditia cocosului a carui minte, intunecata de propriile patimi, le cunoaste si cauta cu febrilitate doar pe cele trupesti. Lumea, in marea ei parte, se uita pe sine in fata televizorului si a unei vieti patimase.

Divertismentul si celelalte atractii, actioneaza ca un drog si au puterea de a lega omul din interior cu legaturi nevazute, care-l lipsesc si de libertatea exterioara in a urma binele propriu si constiinta, dar si de libertatea interioara. Caci intunecarea mintii prin pacat reuseste sa reeduce omul mai repede si mai eficace decat o faceau reeducatorii de la Pitesti, Aiud si din alte inchisori comuniste. In comunism te supuneai, dar in majoritatea cazurilor nu credeai in ceea ce ti se impunea sa faci, dar acum oamenii se supun raului, pacatului, sedusi de acesta, dar mai si cred in el.

Daca nu ne trezim la timp, si, dupa cum spun profetiile, a mai ramas doar foarte putina vreme, ne apropiem de intrarea intr-o dictatura mondiala, mult mai inumana si mai eficienta, corespunzator noilor tehnologii de urmarire si control a fiintei umane. Cipul biometric inaugureaza era urmaririi totale si a inrobirii desavarsite. Daca se va aplica si pe mana si pe frunte, asa cum se anticipeaza si se procedeaza deja in unele tari, daca acest cip va contine si numarul 666, atunci nu stim in ce masura se va mai putea vorbi despre libertate, caci 666 inseamna lepadarea lui Hristos si primirea imparatiei lui antihrist.

Sfantul Maxim Marturisitorul arata in mod clar in lucrarea „Raspunsuri catre Talasie” ca lepadarii poruncilor lui Dumnezeu, desfranarii poporului, ii urmeaza intotdeauna inrobirea poporului respectiv, daca acesta nu se pocaieste primind cu multumire necazurile care vin asupra lui. Sa ne pazeasca Dumnezeu si sa ne lumineze mintea ca sa intelegem ce inseamna adevarata libertate”.

(extrase din revista “Cuvinte catre tineri”, Manastirea Putna, 2009)