CUM SA NE CRESTEM COPIII? (IV) Dragostea, discernamantul, cainta si rugaciunea intensa a parintilor – cele mai sigure “metode” de educatie

***

Rugaciunea parintilor pentru copii, o garantie a succesului in procesul educatiei

… Cereti si vi se va da. (Lc. 11,9)

“Un mare cunoscator al vietii duhovnicesti, Sfantul Isaac Sirul, considera drept o con­ditie esentiala a succesului in orice lucru intreprins de om ca „orice lucru, mare sau mic, sa fie cerut cu rugaciune de la Ziditorul Sau”.

Asadar, prima conditie in procesul educatiei este rugaciunea intensa a parintilor pentru copiii lor. Iar daca simtim slabirea intensitatii rugaciunii sau ca nu suntem atenti in timp ce ne rugam, atunci, conform invataturilor Sfintilor Parinti, noi vom suplini aceste neajunsuri, asa cum am mai spus, completand-o sub raport cantitativ. Asa sfatuia Cuviosul Serafim. El recomanda parintilor sa nu se limiteze la randuielile obisnuite, ci, imitandu-i pe calugari, sa vina la rugaciune si in ceas de noapte.

Exemple de rugaciune intensa pentru copii gasim la cuviosii din Vechiul Testament.

Astfel, Iov „se scula dis-de-dimineata si aducea arderi de tot, dupa numarul lor al tuturor” (al copiilor sai), spunand: „Se poate ca feciorii mei sa fi pacatuit…[cu gandul!, n.n.]” (Iov 1, 5).

Prin rugaciunea sa Iov se apropia de duhul lui Hristos.

Ca si orice rugaciune, rugaciunea parintilor pentru copii poate fi inteleapta sau dimpotriva. Apostolul Iacob spune:

„Cereti si nu primiti, pentru ca cereti rau” (Iac. 4, 3).

Pentru ce trebuie sa se roage parintii in primul rand?

Probabil ca nazuinta lor principala ar trebui indreptata spre a educa in copii madularul viu al Bisericii luptatoare a lui Hristos. Iar Dumnezeu va implini rugaciunea la timpul ei. Dar cand va veni acest timp nu ne este dat sa stim. Sunt cazuri cand Dumne­zeu ii duce pe tineri nu pe drumul drept, ci, pentru a-i salva de mandrie, le permite abateri temporare de la el si chiar caderi. In astfel de situatii, parintii sa nu deznadajduiasca, ci sa se roage si mai mult Celui Atotputernic: Il vor obosi cu rugaciunile lor pe Cel Neobosit? Sa-si aminteasca atunci de rugaciunea fierbinte a Monicai pentru fiul ei, FericituI Augustin care, in tinerete, a nimerit intr-un mediu rau, a inceput sa duca o viata dezordonata si s-a lipit de ereticii manihei.

Monica a facut tot ce i-a stat in puteri pentru indreptarea fiului sau. A incercat mai intai sa-l convinga, apoi nu a mai vorbit cu el un timp, cerandu-i chiar sa plece de acasa, cu toate ca il iubea nespus de mult.

Monica isi plangea fiul ca pe un mort si se ruga neincetat pentru intoarcerea lui in sanul adevaratei credinte. Convertirea lui nu s-a facut repede, dar Dumnezeu nu a lasat-o pe mama fara mangaiere: in vis, ea a vazut un inger care i-a prezis viitoarea convertire a lui Augustin. Fara a-si parasi convingerile s-a adresat dupa ajutor unui episcop. Dar episcopul a refuzat s-o ajute, considerand se pare, inutila o astfel de incercare, data fiind starea sufleteasca in care se afla Augustin. El a sfatuit-o pe Monica sa nu mai incerce sa-l convinga, ci doar sa se roage intens lui Dumnezeu pentru el. Totusi, vazandu-i durerea, i-a spus:

„Nu poate sa piara fiul acestor lacrimi”.

Intr-adevar, Augustin a fost salvat de aceste rugaciuni si lacrimi fierbinti si mai tarziu a devenit unul din marii invatatori ai Bisericii. Dar in amintirea lacrimilor varsate de mama lui mai este numit si „fiul lacrimilor”.

Sfintii Parinti spun: „rugati-va atent pentru soarta crestinului”.

Aceste cuvinte se refera si la rugaciunea parintilor si in parte, in cazul cand parintii se roaga pentru insanatosirea copilului aflat pe patul de moarte. Se intampla ca Dumnezeu sa salveze copiii de o viitoare nenorocire prin faptul ca ii despart de timpuriu de pa­rinti. In asemenea situatii, parintii trebuie sa se resemneze in fata Proniei Dumnezeiesti, iar rugaciunea lor, oricat de fierbinte ar fi, sa se termine cu cuvintele pe care Mantuitorul le-a rostit in gradina Ghetsimani: “Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca”(Lc. 22,42).

Sa ne amintim si povestirea despre cum se ruga cu disperare o mama pentru insanatosirea fiilor sai, care erau pe patul de moarte, cu toate ca Dumnezeu ii descoperise in vis soarta viitoare a copiilor. Ea ii vazuse mari, la o petrecere intr-un han, napustindu-se unii asupra altora cu cutite si omorandu-se in timpul unei certe…

Dar se pare ca parintii ar trebui sa ia exemplu nu de la aceasta mama, ci de la mama lui Ludovic al Frantei (…), care ii spunea des fiului:

„Mai usor imi este a te vedea murind in fata ochilor mei, decat sa te vad savarsind un mare pacat”.

De aceea nu se cade sa deznadajduim atunci cand copilul este bolnav de moarte, ci sa urmam exemplul regelui David. Regele s-a rugat timp de o saptamana si nu a mancat nimic spunand: „Cine stie, poate ma va milui Dumnezeu si va trai copilul”. Insa, cand copilul a murit, David s-a linistit si a inceput sa manance, explicand celor din jur purtarea sa:

“Dar acum el a murit; de ce sa mai postesc? Il mai pot eu, oare, intoarce? Eu ma voi duce la el, iar el nu se va mai intoarce la mine”(II Regi 12,22-23).

Dar, pe langa cazurile in care prin voia lui Dum­nezeu copiii mor, cu toate rugaciunile insistente ale parintilor, intalnim si multe cazuri in care rugaciunea a salvat viata copilului bolnav.

Sa retinem ca rugaciunea parintilor are in fata lui Dumnezeu o mare putere, caci dragostea fierbinte duce la rugaciune fierbinte, iar rugaciunea fierbinte nu ramane neauzita.

Am auzit urmatoarea istorisire. Fiul pleaca de la parinti pentru o perioada de trei ani intr-un loc plin de pericole, atat pentru trup, cat si pentru suflet. Fiule, i-a spus tatal, oriunde ai fi, la miezul noptii sa-ti amintesti mereu ca in acel moment noi ne rugam pentru tine Cuviosului Serafim. La miezul noptii, cand in jur domnea linistea, fiul isi aducea aminte de parinti. El stia ca parintii lui isi implineau cu sfintenie promisiunea si tot in acel moment isi inalta si el rugaciunile catre sfant. Trecand prin mai multe necazuri, el simtea intotdeauna puterea ocrotitoare a rugaciunilor parintesti. Iar cand, dupa trei ani, s-a intors acasa, primele cuvinte i le-a adresat tatalui:

– Tata, Cuviosul Serafim m-a salvat datorita rugaciunilor voastre.

Puterea rugaciunii parintesti este atat de mare, incat se intampla ca Dumnezeu sa n-o refuze, [chiar si cand] de fapt ea ar trebui refuzata.

O marturie in acest sens este cazul neamului negustorului moscovit Azurin. Pentru pacatul incalcarii juramantului, o data cu fiul au fost pedepsiti si toti urmasii lui: toti barbatii din familia Azurin se sinucideau sau innebuneau. Pentru acest neam se confirma cuvintele din Sfanta Scriptura:

„Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pana la al treilea si al patrulea neam, si Ma milostivesc pana la al miilea neam catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele” (Iesirea 20, 5-6).

O femeie din neamul Azurin, in timpul bolii fiului sau, s-a rugat si a plans toata noaptea in fata icoanei sfantului pe care il cinstea in mod deosebit, cerand sa-i fie sal­vat fiul. Spre dimineata, cand a atipit pentru o clipa, ea a vazut cum sfantul a iesit din icoana si i-a spus:

– Nu-i inteleapta rugaciunea ta, caci nu stii ce va deveni fiul tau. Dar daca ai cerut, sa fie dupa dorinta ta.

Fiul s-a insanatosit, a crescut, dar viata lui a devenit ca un blestem pentru mama.

Atat la boala grea, cat si la o boala obisnuita pa­rintii trebuie sa aiba o atitudine linistita.

„Sanatatea este darul lui Dumnezeu”, avea obiceiul sa spuna cuviosul Serafim. Dar nu intotdeauna acest dare este spre folos. Ca orice suferinta, boala are puterea de a ne curati de murdaria sufleteasca, de a indrepta pacatele noastre, de a smeri si a imblanzi sufletul, ne obliga sa ne razgandim, sa constientizam neputinta noastra, sa ne amintim de Dumnezeu. Iata de ce bolile sunt necesare atat noua, cat si copiilor nostri.

Despre bolile copiilor, staretul Ambrozie de la Optina scrie:

„Sa nu uitam de vremurile grele de acum, cand copiii mici primesc vatamare sufleteasca de la ceea ce vad si de la ceea ce aud. De aceea e nevoie de curatire care nu se face fara suferinta. Curatirea sufleteasca in mare parte se transforma in sufe­rinta trupeasca… Priviti la prunci, oare si ei pleaca din aceasta lume fara suferinta?”

Este greu sa privim suferintele copiilor. Dar stim oare ca in unele cazuri vinovati de aceste suferinte suntem chiar noi?

Odata un taran s-a apropiat de staretul Ambrozie. In bratele lui se zbatea un baietel demonizat. El l-a rugat pe batran sa-i vindece copilul. „Ai luat ceva strain?”, l-a intrebat staretul cu asprime. „Am luat, parinte. Pacatosul de mine”, a raspuns taranul. „Iata si pedeapsa”, a urmat raspunsul si staretul s-a indepartat de tatal nefericit, lasandu-l fara ajutor.

De un caz similar ni se povesteste si in viata Cuviosului Amon (4 decembrie), in care aflam ca un tanar a fost muscat de un caine turbat ca pedeapsa pentru pacatul parintilor, care furasera un bou.

Moartea fiului regelui David a urmat ca pedeapsa pentru vina tatalui (II Regi 12, 14).

Sfantul Nifon, episcopul Ciprului (23 decembrie), explica suferintele copiilor nevinovati astfel:

„Multi care traiesc in lume […] nu se caiesc de pa­cate si de sufletele lor nu se ingrijesc.

Din aceasta cauza Dumnezeu pedepseste copiii si parintii cu diferite necazuri, ca prin boala copiii sa se curete de faradelegile parintilor, iar pe parinti sa-i aduca la pocainta si cu aceasta sa fie indreptatiti la Judecata de Apoi…

Sa stii ca pruncii care sunt fara de pacat sufera si ei ca astfel, prin moartea lor, sa primeasca viata vesnica, iar parintii lor sa se invredniceasca prin suferin­ta de neprihanirea caintei adevarate. De aceea, cand copilul sufera, sa ne intrebam constiinta: oare nu din cauza pacatelor mele l-a pedepsit Dumnezeu?”

Deseori unica solutie pentru insanatosirea copilului este cainta sincera a parintilor.

Si aici ajungem la aceeasi concluzie, care trebuie sa ni se intipareasca adanc in inima: soarta, fericirea, mantuirea copiilor nostri depind in primul rand de noi, parintii.

De aceea, cu deplina daruire de sine si iubire, muncind „in sudoarea fruntii” si urmand „calea cea stramta” si intelepciunea „nebuna” (I Cor. 3, 18), ne vom stradui sa ne mantuim prin pocainta si prin dobandirea Duhului Sfant, iar prin acestea se vor mantui si copiii nostri. Mai intai de toate sa demonstram prin fapte iubirea lucratoare fata de ei si sa apelam la rugaciunea fierbinte, neincetata si insistenta catre Dumnezeu, ca sa ne daruiasca intelepciune in educatia duhovniceasca.

Caci, cum spune psalmistul:

„De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cei ce o pazesc”(Ps. 126, 1).

Sfaturi pentru o mama

In conditiile trepidante ale vietii contemporane, trebuie sa fim atenti la ceea ce le pretindem copiilor, ca nu cumva sa obtinem rezultate contrare celor scontate.

Dimineata, copilul se trezeste cu greu ca sa mearga la scoala. Acest lucru se observa la majoritatea copiilor. Daca nu face gimnastica, parintii vor avea in schimb grija ca el sa-si faca rugaciunea. Rugaciunea ar trebui sa fie simpla, dar fierbinte, sa vina din inima:

„Doamne! Eu ma duc la scoala. Ajuta-ma sa fìu atent, silitor, inteligent. Pazeste-ma de oamenii rai, de nenorociri, de greseli. Trimite-mi, Doamne, pe ingerul Tau, ca sa ma ajute si sa ma ocroteasca. Eu fac voia Ta, asa deci, binecuvanteaza-ma, Doam­ne!”

Si, insemnandu-se pios cu semnul sfintei cruci copilul ar trebui sa alerge la scoala, avand constiinta ca merge sa implineasca o datorie pe care Dumnezeu i-a incredintat-o.

Dar, in realitate, ce observam? Copilul repeta in graba rugaciunile invatate mecanic si neintelese de el, isi face cu nepasare semnul sfintei cruci, face inchinaciuni si trage cu coada ochiului la ceas. „Cat de lunga este rugaciunea aceasta”, gandeste el. S-o scurteze nu poate, caci il asculta bunica. Deodata se aude insa soneria telefonului si bunica iese din camera. Ce fericire! Poate pleca mai repede, ca sa mai alerge prin curtea scolii in minutele ramase pana la inceperea orelor. Copilul a sarit astfel peste sirul lung al rugaciunilor de pomenire a sfintilor, caci la ce-i folosesc? El nu i-a cunoscut pe acesti oameni, ale caror nume trebuie sa le repete. Asa ca oare nu-i totuna piciului ce-l asteapta dupa moarte? „Mai ales ca ei sunt deja in rai. Caci bunica spune ca ei au fost oameni buni”.

La scoala copiii, cu pofta, mananca crenvursti, carnaciori. Iar piciul nostru ii priveste cu invidie si ii judeca: „Pacatosii! Doar azi e zi de post!” Treptat, in sufletul lui se naste insa rautatea fata de colegi, urmata apoi de invidie si de condamnarea lor. El se bate cu placere cu ceilalti copii si este considerat un copil „nervos” si „suparacios”. Peste putin timp incepe sa vina acasa tarziu si nu mai asculta de parinti. In consecinta, este pedepsit si incepe sa se teama de pedepse. De aceea este nevoit sa-si ascunda greselile: intarzierile, lenea, nazbatiile, incepe sa minta in fata mamei, a tatalui etc. Ce s-a intamplat? In curand, el isi va cumpara la scoala crenvursti, ca „ei”, parintii, oricum nu vor afla. Dar Dumnezeu? „Ma voi marturisi preotului si-i voi spune doar: «nu am ascultat» si gata. Parintele imi va da dezlegare, iar Dumnezeu ma va ierta!”.

Asa, cu timpul copilul se indeparteaza de asprime si de nevointele credintei si incepe sa se simta mai vioi si mai vesel. Dar cine, daca nu parintii sunt de vina ca jugul a devenit peste puterile lui si ca el se grabeste sa se elibereze cat mai grabnic? Cine este de vina ca nu a fost invatat rugaciuni adevarate. Ruga­ciunea este vorbirea sufletului cu Dumnezeu, Prietenul iubitor, pe cand fiului nostru religia si Dumnezeu i-au fost prezentati printr-un sir de ingradiri, chinuri si suferinte. Credinta, care ar trebui sa-l insufleteasca si sa-l faca cel mai fericit om de pe pamant, a devenit inca din copilarie pentru el un bici, care il lipseste de bucuriile vietii. Efectul acestei educatii: adolescentul devine trist si inchis si renunta repede la manifestarile exterioare ale credintei, la posturi, la rugaciuni, la biserica etc. Spaima parintilor este de nedescris, dar era de asteptat inca din ziua in care ei au observat in ochii copilului plictiseala si tristete in momentul cand il chemau la rugaciune si la biserica.

Cartea de fata prezinta mangaierile duhovnicesti care ar trebui sa inlocuiasca in sufletul credincios placerile pamantesti. Dar, pentru a atinge aceste mangaieri duhovnicesti, este nevoie sa cresti! Tre­buie biruite inclinatiile rele, iar luptatorul trebuie sa fie, in primul rand, CU MINTE! Or, copilului tocmai mintea ii lipseste. De aceea „jugul” religiei il apasa, iar la sfarsit il va invinge, daca religia i-a fost insuflata in copilarie nu cu atentie si cu intelepciune, ci cu severitate si exigenta.

Trebuie sa ne temem mai mult de exces de „sare” decat de lipsa ei. Nu oricarui suflet ii este dat sa simta din copilarie suflarea Duhului Sfant. Cu sila, harul nu poate fi dat. Daca cel caruia ii sunt dati patru ta­lanti il simte pe Dumnezeu si bucuria ca se afla cu El, cel caruia ii sunt dati doar doi va simti acest har abia in pragul mortii, adica la capatul drumului sau in aceasta viata plina de nevointe. Asadar, copilul nu trebuie incarcat cu toate formele exterioare ale reli­giei, ca sa nu arunce cei „doi talanti”, sa nu-i ascunda in pamant, convins ca pe ceilalti cinci el nu-i va putea dobandi. Caci Dumnezeu a dat celui de-al doilea aceeasi rasplata ca si celui dintai, pentru ca El are nevoie de orice fel de vas, de lut, de metal, de faianta sau de cristal. Astfel, fiecare are masura sa in ruga­ciune, trebuie numai ca ea sa vina din inima si sa arda de iubire pentru Dumnezeu, ca religia sa fie pentru sufletul tanar bucurie, sprijin, indrumator in viata, iar nu o povara grea, care impiedica inaintarea pe mai departe. Sa le ajute Dumnezeu educatorilor! Cu adevarat ei au nevoie de intelepciunea sarpelui, pe care trebuie s-o ceara insistent si fierbinte.

Nu e bine sa abordam schematic problema educa­tiei copiilor. Vom lua in considerare predispozitiile ereditare si faptul ca si parintii sunt oameni pacatosi.

Cartea aceasta este astfel scrisa de parca parintii ar fi niste sfinti, deci sfinte ar trebui sa fie si odraslele lor. Dar de fapt parintii pacatuiesc mereu, iar copiii vad inca din fasa in jurul lor doar pacat.

Oare nu vom auzi vocea Mantuitorului spunand: „Scoate mai intai barna din ochiul tau…” (Lc. 6, 42)? Iata de ce atentia parintilor va fi indreptata in pri­mul si in primul rand asupra propriei cresteri duhovnicesti, asupra propriei educatii. Cum oare ar putea educa pe altul cel care nu a reusit sa se educe pe sine? Pana la varsta de sapte ani, atat timp cat copilul inca nu intelege, el poate fi obligat sa asculte, folosind pedeapsa ca mijloc de convingere. Insa la tinerete trebuie sa actionam doar cu ajutorul sfaturilor, caci altfel va fi mai rau: va inceta prietenia dintre educatori si copii, va inceta si posibilitatea celor mari de a-i influenta. De retinut: nu poti fi iubit cu sila. Daca copilul nu-si iubeste parintii, in zadar se straduiesc ei sa-i aleaga carti, prieteni etc. El va scapa de sub influenta lor. De aceea, in primul rand, ne vom stradui sa pastram dragostea si respectul copiilor. O data pierdute acestea, sunt pierduti si copiii. De multe ori putem insa slabi cerintele, adica sa fim mai ingaduitori si sa iertam, asa cum si Hristos ne iarta.

Dumnezeu este Iubire. Daca este incalcat acest principiu, familia se destrama. De prisos sunt atunci icoanele, candela, posturile, crucea, lecturile duhovnicesti, rugaciunile etc. Daca in familie nu exista iu­bire, nu exista in mijlocul ei nici Dumnezeu. Iar dra­gostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu cauta ale sale (I Cor. 13, 4-5). Dar oare in care familie nu exista aceste pacate? Copiii simt tot, simt si parasirea harului Dumnezeiesc din familie. Ramane doar forma, lipsita de continut, sarea care si-a pierdut puterea Slava lui Dumnezeu ca avem Taina Pocaintei, dupa care o putem lua iar de la capat. Mai intai de toate, sa alergam la Dumnezeu, sa-i cerem din tot sufletul sa iesim din prapastia in care ne aflam. Cat priveste copilul, sa mergem alaturi de el, sa-i aflam dorintele, sa i le explicam, sa-l ajutam sa inteleaga un tablou, o carte, viata, sa-i aratam ce si unde poate duce pacatul, care ia deseori o forma ascunsa, seducatoare, din care cauza atrage sufletul naiv si simplu al copilului.

Sa ne straduim ca Dragostea sa nu dispara din mijlocul familiilor noastre“.

(din: N. E. Pestov, Cum sa ne crestem copiii: calea spre desavarsita bucurie, Editura Sophia, 2005)