Toleranta si legile noahide

(fragmente – partea I)

Extras din lucrarea: „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului

“(…) Enciclopedia Iudaica spune ca „evreii sunt obligati sa încerce sa aplice codul noahid oriunde se poate”. Cele sapte legi ce compun acest cod, numite astfel dupa numele dreptului Noe, cel caruia se pretinde ca i-au fost date, sunt interdictia idolatriei (aici fiind inclus si Domnul nostru Iisus Hristos), instituirea unui sistem legal, interdictia de a huli, a incestului, a uciderii, a furtului si interdictia de a manca din carnea unui animal viu. Ele nu se gasesc în Sfanta Scriptura, unde se vorbeste despre legamantul cu Noe (Facerea 9), ci apar pentru prima data, dupa Hristos, în scrierile traditionale iudaice.

In proclamatia nr. 4921 a presedintelui american Ronald Reagan din 3 aprilie 1982, data în cinstea rabinului Menachem Schneerson care împlinea 80 de ani, acesta vorbeste despre „validitatea eterna a celor Sapte Legi Noahide care sunt un cod moral pentru noi toti, indiferent de ce credinta religioasa avem” si cu aceasta ocazie a declarat si ziua de nastere a acestui rabin ca fiind „Ziua Nationala pentru Meditatie“.

Intr-o alta proclamatie, acelasi presedinte spunea ca cele sapte legi „sunt esenta educatiei în ceea ce are ea mai bun si trebuie sa ne asiguram ca vom transmite aceasta pretioasa mostenire tuturor tinerilor ameri­cani[1] si a declarat ziua aniversarii celor 83 de ani ai rabinului, Ziua Educatiei, SUA“.

Acest rabin într-o cuvantare tinuta în 17 mai 1987, spunea în fata unei multimi de americani ca „presedintele a semnat o declaratie oficiala catre toti cetatenii în care încurajeaza împlinirea celor Sapte Legi Noahide. Aceasta tara (America) si independenta ei au fost întemeiate pe temelia celor sapte legi. Presedintele s-a adresat de asemenea si tuturor celorlalti conducatori de state si cu siguranta va face aceasta din nou, cerandu-le sa spuna cetatenilor acelor tari, ca fiecare persoana ar trebui sa împlineasca cele Sapte Legi Noahide cu toate detaliile si particularitatile lor”. Intr-o scrisoare a aceluiasi rabin catre presedin­te, se spune ca presedintele

„sprijina înaltarea standardelor morale ale relatiilor umane pe baza celor Sapte Legi Noahide (cu toate ramificatiile lor)”.

Cativa ani mai tarziu, în 1989 presedintele american George Bush semna si el o proclamatie (nr. 5956) în care, ca si în legea 102-14 votata de Congresul american in 1991, era subliniata importanta legilor noahide pentru omenire. Presedintele spunea cu aceasta ocazie ca America trebuie sa ajute la întoarcerea lumii catre valorile etice continute în Legile noahide, considerand ca

„fara aceste va­lori etice si principii edificiul civilizatiei este în pericol sa se întoarca în haos”.

Aceleasi valori straine de crestinism le sustine si actualul presedinte George W. Bush, dupa cum citim într-o declaratie facuta în 2006, cu ocazia aniversarii nas­terii rabinului Schneerson.

Intrebarea pe care si-o poate pune un crestin cercetand aceste fapte petrecute la nivel atat de înalt este urmatoarea: de ce niste presedinti declarati crestini nu promo­veaza poruncile sfinte ale Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ci niste porunci omenesti, care nu numai ca nu se gasesc în Sfanta Scriptura, dar sunt si potrivnice crestinismului, dupa cum vom vedea mai jos?

Iata si raspunsul:

Unii rabini sustineau ca oricare ar fi fost scaderile crestinismului, acesta raspandea cunoasterea Vechiului Testament în toate colturile lumii. Si odata eliminat adevaratul paganism de catre misionarii crestini, va fi posibil pentru acei insuficient maturizati spiritual sa înceapa sa se apropie de adevarul iudaismului”[2].

Sa fie cuvintele acestor presedinti, o confirmare a celor spuse de un rabin mason, în sec. XIX, cum ca

mai înainte ca acest secol sa ia sfarsit, esenta iudaismului va fi religia marii majoritati a oamenilor inteligenti din aceasta tara”

si ca

„în cincizeci de ani, învataturile iudaismului vor fi devenit proprietatea comuna a poporului american”?[3]

Despre temelia necrestina pe care este construita America se pot aduce mai multe marturii. La baza constitutiei americane a stat mentalitatea masonica, iar la baza filozofiei masonice, dupa cum vom vedea mai jos, au stat, dupa cum just a remarcat rabinul, legile noahide.

Una dintre marturii este tot a presedintelui mai sus mentionat (R. Reagan) care, într-un discurs catre organizatia masoni­ca evreiasca B’nai B’rith, dupa ce a felicitat-o pentru ca „a lucrat fara odihna pentru promovarea cauzei tolerantei si a umanitatii”, a spus:

„Statele Unite ale Americii este si trebuie sa ramana o natiune a deschiderii catre oameni de toate credintele”.

Este important de remarcat ca nu a spus o natiune crestina deschi­sa catre cei de alte credinte. Apoi continua spunand ca „însasi unitatea noastra a fost întarita prin acest pluralism“, ceea ce este ilogic, deoarece unitatea nu poate fi întarita prin diferenta.

Asa am început si asa trebuie sa fie întotdeauna. Idealurile aceste tari nu lasa loc pentru intoleranta, anti-semitism sau bigotism de orice fel. Unicitatea Americii sta în faptul ca este un zid în Constitutia noas­tra ce separa biserica de stat. Acesta garanteaza ca nu va exista niciodata o reli­gie de stat în aceasta tara, dar în acelasi timp asigura fiecarui cetatean american dreptul sa-si aleaga si sa practice credinta sa religioasa sau sa nu-si aleaga nici un fel de credinta[4].

Dar daca cercetam putin vom vedea ca mentalitatea care a stat la baza constitutiei americane nu a fost alta decat cea masonica, fapt recu­noscut de istorici.

„Statele Unite ale Americii reprezinta primul stat masonic”[5].

Exista mai multe studii[6] care descriu atmosfera masonica ce-i învaluia pe cei ce au întemeiat America. In aceste studii se spune ca George Washington, primul presedinte al Statelor Unite a fost mason înca de tanar, la fel ca si toti cei cinci membri ai cabinetului sau si peste 2000 de oameni din armata sa. Dintre cei 39 care au semnat Constitutia americana, 23 erau masoni. Unul dintre acesti masoni, James Madison, a fost si „tatal constitutiei“, el fiind cel care a scris mare parte din ea. De asemenea, Benjamin Franklin (1706-1790), unul dintre parintii fondatori ai Americii, a fost masonul care a publicat pentru prima oara în America în 1734, Constitutiile masonice din 1723 ale lui J. Anderson, care au stat la baza Constitutiei americane[7].

Presedintele Reagan îsi termina discursul pomenit mai sus spunand:

„Lucrand împreuna [se referea la Statele Unite si Israel] putem sa strapungem întunericul si sa raspandim lumina noastra peste întreg Pamantul”.

O afirmatie asemanatoare gasim si în rezolutia în ce priveste sionismul, data de Uniunea Americana a Congregatiilor Evreiesti la cel de-al 16 congres din anul 1898:

Ne opunem ferm sionismului politic. Evreii nu sunt o natiune, ci o comunitate religioasa. Sionul a fost o stapanire pretioasa a trecutului, casa cea dintai a credintei noastre, unde profetii nostri au rostit ganduri nemuritoare ale oamenirii si unde psalmistii nostri au cantat imnuri ce au încantat lumea. In acest sens, este o amintire sfanta, dar nu este nadejdea noastra pentru viitor. America este Sionul nostru. Aici, în casa libertatii religioase, am ajutat la întemeierea acestui nou Sion, care este împlinirea începutului pus în cel vechi. Misiunea iudaismului este spirituala, nu politica [8] (subl.n.). Scopul sau nu este sa întemeieze un stat, ci sa raspandeasca adevarurile religiei si umanitatii în întreaga lume”[9].

Idealurile masonice americane au fost îndeaproape urmarite si urmate de Franta, a carei revolutie din 1789 a fost influentata de ideile liderilor francmasoni americani:

„Influenta pe care America a exercitat-o asupra emanciparii evreilor din Europa este un factor ce a fost cu totul trecut cu vederea de istoricul european, atat cel evreu, cat si cel crestin. America a exercitat în general o puternica influenta asu­pra miscarii revolutionare franceze. Interesul si simpatia aratata de Franta fata de lupta americana pentru libertate a facut natiunea franceza sa urmareasca cu interes si apreciere lupta americana în toate fazele ei. Interesul Frantei nu s-a oprit aici, ci Lafayette, Rochambeau, Chastellux, Condorcet si armata franceza care ne-a ajutat în lupta noastra au dus cu ei acasa ideile americane. Lafayette [mason] si Thomas Paine [deist anticrestin] au devenit activi în miscarea franceza revolutionara, în timp ce alti lideri ai acestei cauze, în special Mirabeau, au fost profund influentati de marii ganditori ai Americii. Mai mult decat atat, Thomas Jefferson [mason] a fost în mod repetat consultat de liderii populari din Franta si influenta sa asupra miscarii a fost foarte mare înca de la începu­tul ei”[10].

Cu mult înainte ca Revolutia sa înceapa, multi francezi studiasera cu atentie constitutiile noilor state americane. O colectie completa [de constitutii si declaratii americane] a aparut în 1783. Traducerea a fost facuta de ducele de Rochefoucauld la cererea lui Benjamin Franklin [mason]. … Franklin a daruit doua copii fiecarui ministru de externe. Spera ca impresia produsa de aceste documente sa fie atat de mare încat multe persoane de înalta tinuta sa fie con­vinse sa emigreze în America[11].

„Declaratia [franceza] a drepturilor omului si ale cetateanului venea în trena Declaratiei de independenta americane prin aceea ca proclama, ca ratiune de a fi a statului, protejarea drepturilor omului. Drepturile avute în vedere – liberta­te, prosperitate, securitate’ - sunt aproape identice cu cele exprimate de triada americana ‘viata, libertate si cautarea fericirii‘”[12].

[...]

Am facut aceasta paranteza despre izvoarele masonice americane ale Revolutiei Franceze deoarece stim cu totii consecintele dezastruoase pe care le-a avut pentru crestinatatea europeana si romaneasca aceasta revolutie. Un specialist în istoria Revolutiei Franceze spunea ca

„ideea care a patruns si pe care istoria este pe cale sa o dezvaluie este totusi simpla: adevarata ruptura, unica, aceea care sta la baza lumii moderne, în care traim mereu, s-a produs în 1789, nu în 1917. Prin urmare, nu este nici inexact, nici excesiv sa consideram eve­nimentul francez drept fundamental si universal”[13].

Aceasta Revolutie, dupa ce a facut tabula rasa din mostenirea trecutului, mai ales cea crestina, a descoperit nu are un înlocuitor la fel de bun pentru ceea ce combatuse atat de virulent:

„Pentru prima data si la modul total, burghezia revolutionara se confrunta cu dilema liberalismului modern, în care viata politica si sociala nu mai presupune nici o credinta comuna cu masa cetatenilor, fiecare fiind stapan pe propriile lui ‘opinii’. Nici o alta revolutie, înaintea celei franceze, nu s-a confruntat cu acest deficit spiritual colectiv, menit sa devina fatalitatea comuna a societatilor mo­derne: deficit cu atat mai profund resimtit, cu cat revolutionarii nu au gasit alta solutie decat tot vechea Biserica, dupa ce o spoliasera si o discreditasera pentru rolul ei în nefericirea din trecut”. (Ibid., p. 111)

„Iudaismul emancipat în stil francez a optat [pentru] perceperea Revolutiei de la 1789 si a proclamarii marilor principii ca un început al împlinirii laice si republicane a idealurilor mesianice ale iudaismului etern. In Europa centrala si orientala, unde emanciparea a fost prea multa vreme lasata deoparte, nenumarati tineri evrei s-au angajat în randurile miscarilor socialiste si revolutionare, constituind pentru ele un element deschizator de drumuri, un ferment si un catalizator[14]. „In vremea iluminismului, care în cazul evreilor, a tinut din ultimele decade ale secolului al XVIII-lea pana la sfarsitul sec. al XlX-lea, au fost facute eforturi prodigioase pentru a descoperi un universalism evreiesc, sau mai bine zis, sa defineasca iudaismul ca religie universala a ratiunii etice. Aceste eforturi erau uneori filozofice, alteori polemice sau doar apologetice; în orice caz ele erau convingatoare, pentru un motiv practic: politica evreilor de rand din timpul acelor ani (si de atunci pana azi) parea ca le confirma. Pretutindeni, evreii au jucat un rol major în miscarile politice universaliste, liberale, socialiste si mai tarziu în cele comuniste, de asemenea. Nu era aceasta politica, într-o oarecare masura macar, o expresie sau o continuare seculara a iudaismului lor?[15]

Pentru a întelege mai usor contextul infiltrarii legilor noahide în constiinta europeana vom face o scurta incursiune în cateva curente de gandire pe care le socotim importante. In vremea Renasterii s-a observat o crestere a interesului pentru filozofia antica. Islamul, fiindca nu descoperise teologia crestina – careera o încununare si transfigurare a secolelor de truda a gandirii filozofice pre­crestine -, a aratat interes pentru cultura antica. Din Islam, a fost preluat apoi acest interes si de Occidentul ce se departa din ce în ce mai mult de dreapta credinta, si care, neîntelegand si lepadand teologia crestina autentica, care era solutia framantarilor filozofilor antici, a luat de la capat cercetarea acelor filo­zofi, încercand sa gaseasca la ei raspunsul care deja fusese dat.

„Gratie activita­tii traducatorilor [apuseni, n.n.], Europa crestina [occidentala, n.n.] descopera si adopta filozofia lui Aristotel, care va deveni temelia noii filozofii scolastice”[16].

Dar în Renastere a crescut interesul nu numai pentru antichitate, ci si pentru cultura iudaica, deci si pentru studiul literaturii trevolutalmudice si rabinice. Savantul evreu Moshe Idei spunea ca

„interesul fata de Cabala, care a coincis cu înflo­rirea neoplatonismului si hermetismului în Florenta, a fost cea mai importanta deschidere a crestinismului catre iudaism de la separarea lor[17].

„Renasterea a fost de fapt renasterea magiei si a stiintelor oculte”[18] care sunt legate de iudaism. Atunci a aparut acea categorie de învatati numita ebraisti crestini[19], care, prin studii „academice” serioase asupra iudaismului, au ridicat prestigiul acestuia, sporind astfel interesul (si apostazia) contemporanilor, nu pentru adancirea mos­tenirii crestine, ci pentru iudaism. Acestia, ca si mai noii „istorici ai religiilor”, nu studiau iudaismul pentru a-i pazi pe crestini de otrava tagaduirii iudaice, ci chiar cu interes pentru a descoperi „noi” cai spre desavarsire. Un astfel de carturar de renume, catolicul Johannes Reuchlin (1455-1522),

vedea în realizarile evreilor contemporani cu el, în mod special în Cabala, o miscare de credinta legitima, sau chiar mai mult: o stradanie spre cunoasterea lui Dumnezeu, deo­sebita de crestinism, dar paralela cu el, justificata si valoroasa. In patrunzatoare scrieri el încearca sa ridice Cabala la rangul unei stiinte avand un statut egal cu teologia” (R. Hallo, art. cit., p. 99).

Si acesta a fost nimeni altul decat o ruda si un mare sprijinitor al lui Melanchton, unul dintre promotorii Reformei. Unii învatati evrei ai vremii erau convinsi ca

ebraismul crestin (Christian-Hebraica) era doar un prim pas în întoarcerea crestinismului catre iudaism” (J. Friedman, art. cit., p. 33).

Dar daca ne întrebam ce au cautat învatatii crestini (Pico de la Mirrandola, J. Reuchlin etc.) ai acelei vremi la iudaism, raspunsul e foarte simplu: au cautat ce nu au gasit în crestinismul lor cazut în erezie si, în consecinta, lipsit de har. Au cautat „viata din belsug” promisa de Domnul si neîmplinita de catolicism si protestantism. Au cautat trairea iubirii celei mai înalte, îndumnezeirea, cunoas­terea tainelor lumii, care exista pana în zilele noastre în sanul Ortodoxiei:

„Vei deveni în întregime lumina, în întregime minte, în întregime straveziu. Si izvoraste din el asa o teologie, încat daca ar fi trei care sa scrie în acelasi timp, nu ar putea sa cuprinda raurile care ies cu repeziciune si care raspandesc pace si deplina nemiscare a patimilor în tot trupul. Se aprinde inima de iubirea dumnezeiasca si striga: «Tine, Iisuse al meu, valurile harului Tau, ca ma topesc ca ceara». Si într-adevar se topes­te, netinandu-l. Si mintea este rapita în contemplatie, în vederea cea dumnezeiasca. Si se savarseste unirea. Se transforma omul si devine una cu Dumnezeu, încat nu se mai cunoaste si nu se mai distinge sinele sau, precum fierul înrosit în foc, cand se aprinde si se face una cu focul” (Gheron Iosif, Epistola 48).

Catastrofa descrestinarii, traita de noi astazi, îsi are radacinile mai ales în caderea din credinta apostolica, a apusului catolic. Dintr-o data, acel „crestinism” a deviat si nu si-a mai îndeplinit menirea, facandu-i pe occidentali sa ca­ute adevarul si în alta parte decat în Biserica. Fara oameni îndumnezeiti care sa explice învatatura de credinta si sa întareasca prin experienta lor duhovniceasca adevarurile crestine, apusenii au început sa se îndoiasca de faptul ca ar exista o „logica” mai presus de ratiune în dogme si au cautat ceva mai pe întelesul lor, ceva care nu includea credinta, si aceasta era filozofia iudaica. Astfel a apa­rut interesul pentru cultura iudaica, care atata timp cat crestinismul occidental îndumnezeia oameni, fusese nebagata în seama. Iar aceasta a dus la cunoscuta emancipare evreiasca. Occidentul cazut din dreapta credinta, fiindca pierduse constiinta importantei dreptei credinte, a început sa propovaduiasca toleranta religioasa. Dar aceasta toleranta religioasa nu era una abstracta, ci avea „în gand” pe de o parte protestantismul si pe de alta parte iudaismul.

[...]

Asadar, consecinta interesului fata de cultura ebraica a dus si la descoperirea de catre invatatii crestini ai vremii a legilor noahide. Cei mai reprezentativi dintre acestia sunt Hugo Grotius (1583-1645) si John Selden (1584-1654). Acestia doi se pare ca au fost primii carturari crestini renumiti care au cercetat invatatura despre legile noahide si au promovat-o in cercurile crestine. Desi aveau la indemana surse patristice, cum ar fi Sfantul Grigorie de Nazianz [Teologul, n.n.], Sfantul Ambrozie, Fer. Augustin, acestia, nemaistiind cum sa se foloseasca de aceste comori ceresti inepuizabile, au cautat solutii la intrebarile lor mai degraba in literatura necrestina. Cei doi au fost printre primii invatati care au pus baza ceea ce astazi se numeste dreptul international. Grotius vroia sa identifice ca fiind legea naturala adevarata un set de reguli minimal [adica legile noahi­de] … Teoretic, descoperirea unor reguli morale comune in starea naturala, de precivilizatie a umanitatii, ar asigura o temelie pentru raporturile dintre fiintele umane oriunde in lume. Dar legea naturala sadita de Domnul in fiecare fìinta umana nu implica lepadarea de Hristos din legile noahide. Grotius combina, la fel cum se doreste prin nou infiintatul Sinedriu, legile ce privesc ordinea sociala cu cele ce privesc credinta, numai ca acel minim de reguli ce pot fi impartasite la nivel international implica o lepadare de crezul crestin si de aceea ele nu sunt acceptabile pentru noi.

Dar pentru crestini, firea omului nu poate fi cuprinsa in aceasta lege naturala, ci in insasi invatatura crestina asa cum este ea propovaduita de Biserica Ortodoxa. Caci, dupa cum au aratat atat Sfintii Parinti cat si, mai nou parintele Rafail Noica, „Ortodoxia este firea omului”, si a reduce aceasta la alte „coduri morale minime” inseamna o denigrare a omului, o excludere a Domnului Iisus Hristos din aceasta fire (prin legea impotriva idolatriei[inteleasa iudaic, talmudic, adica anticrestin, iar nu in sensul Decalogului!, n.n.]) si deci o gresita abordare a firii omului care nu poate fi inteles in nici un caz fara o raporta­re la Cel ce este Creatorul si Mantuitorului omului. Aceste teorii credem ca au influentat si filozofia franc-masonica ce punea si accentul pe legile noahide. (…)

Legatura dintre masonerie si Legile noahide este foarte stransa. Dupa cum a aratat, insusi J. Anderson, cel care a redactat scrierea de baza a masoneriei actuale, face pomenire despre aceste legi si despre mason ca noahit. El ii numeste in Constitutiile francmasonilor (ed. 1734)pe Noe si pe fii sai ca fiind primii masoni.

O sursa importanta pentru stabilirea legaturii dintre noahism si masonerie sunt scrierile istoricului masonic Albert G. Mackey (1807-1881), una dintre sursele cele mai autorizate pentru a ne lamuri aceasta tema. El scrie des­pre aceasta legatura atat in binecunoscuta sa Enciclopedie a francmasoneriei, cat si in cartile Simbolismul francmasoneriei (1882) si Istoria francmasoneriei. Trebuie spus mai intai ca autorul nostru vorbeste despre masoneria pura a Noahitilor”, adica evreiasca, a descendentilor directi ai lui Noe si de „masoneria falsa” a neamurilor pagane. Chiar primul capital al Simbolismului poarta titlul Noahitii. Aici, dupa ce se spune ca urmasii lui Noe aveau doua invataturi la baza, credinta in Dumnezeu, Creatorul lumii, si nemurirea sufletului (care astazi constituie singurele dogme ale iudaismului), se arata ca „aceastea sunt doctrinele care constituie crezul Francmasoneriei; si pornind de la acest fapt unul dintre numele acordate francmasonilor inca de la inceputuri a fost acela Noachidae sau Noahiti, adica descendentii lui Noe si transmitatorii dogmei sale religioase”. Ce nu mentioneaza insa autorul este ca dogmele religioase ale lui Noe erau in mare legatura cu Domnul Iisus Hristos, “caci despre Mine a vorbit acela (cf. Ioan 5, 46). (…)

Dogmele noahide (unitatea lui Dumnezeu si nemurirea sufletului) au fost alese ca minim al unui sistem universal de credinta si pentru ca existenta lor era adeverita si pe cale rationala, mai exact prin datele de „istoria religiilor” care confìrmau intr-o masura mai mare sau mai mica cele doua credinte. Incepand sa scada credinta, oamenii Occidentului acelor vremuri aveau nevoie din ce in ce mai mult de confirmarea cu argumente rationale a credintei lor si astfel au dus-o la ce se considera a fi crezut „de toti oamenii”.(…)

Mackey vorbind despre Noe povesteste si legenda cum ca dupa stabilirea legamantului cu Dumnezeu, „a primit acele porunci pentru calauzirea sa si a urmasilor sai care au fost numite «cele sapte porunci Noahide»”. Iata asadar, dovada incontesabila ca filozofia masonica este uimitor de asemanatoare cu filozofia iudaica referitoare la non-evrei. Caci pentru care alt motiv sunt pomenite de masoni „cele sapte porunci noahide”, care sunt o invatatura pur evreiasca aparuta in scrierile talmudice, fara nici o baza scripturistica?! Chiar daca unii masoni, incercand sa arate deosebirea dintre miscarea noahidica contemporana si francmasonerie, sustin ca sunt lucruri diferite, pentru ca masoneria nu promoveaza cele sapte porunci, noi spunem ca, intr-adevar, cele sapte porun­ci nu le promoveaza, dar nici nu este nevoie, deoarece, dupa cum spun carturarii evrei, toate cele sapte legi (si in general, esenta noahitului) sunt cuprinse in prima: interdictia idolatriei, adica negarea dumnezeirii Domnului Iisus Hristos, contestarea Lui ca Mesia cel asteptat si ca Fiu al lui Dumnezeu si inlocuire Lui, in duhul primei porunci, cu Marele Arhitect al Universului. (…)

Concluzia pare a fi ca masoneria, desi nu este iudaism, pentru ca acesta este un privilegiu rasial, este totusi „iudaismul” pentru non-evrei, atat cat le poate fi lor permis sa se iudaizeze (…)”

***

NOTE:


[1] Declaraţia poate fi citită în original la adresa: www.chabad.org/library/article.asp?AID= 142535

[2] Jerome Friedman, „The Reformation in Alien Eyes: Jewish Perceptions of Christian Troubles”, Sixteenth Century Journal, vol. 14 (1983), nr. 1, p. 25.

[3] Isaac M. Wise citat la Benny Kraut, „Judaism Triumphant: Isaac Mayer Wise on Unitarianism and Liberal Christianity”, AJS Review, vol. 7 (1982), p. 194, n. 46.

[4] Cuvântarea poate fi citită la adresa: www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/US-lsrael/RR9_6_84.html

[5] Corneliu Zeana, „European Unification – A masonic acomplishment”, în revista Masonic Forum, nr. 20/2005.

[6] Vezi de ex., „George Washington the freemason” în Education, vol. 107 (1987) nr. 4, p. 353.

[7] Vezi articolul masonului Russell N. Cassel, „Role of Washington and his war family as architects of the U.S. Constitution”, în Education, vol. 115 (1994), nr. 1, p. 116.

[8] De aceea, în temniţele comuniste (care au fost într-o măsură destul de mare izvorâte dintr-o filozofie evreiască prin inventatorii de origine iudaică ai ideologiei comunismului) nu se cerea atât lepădarea de crezurile politice, cât mai ales lepădarea de Domnul Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi se batjocorea creştinismul în cele mai îngrozitoare feluri cu putinţă. Un arti­col din cotidianul The Times din 21 martie 1923 (War on religion) spunea limpede că „bolşevicii încearcă să-şi atingă ţelul final distrugând aspiraţia oamenilor către Hristos. Aceasta este adevărata preocupare a bolşevicilor, nu vreo altă chestiune de teorie sau practică economică“. Despre aceasta au dat mărturie mulţi, printre care Petre Ţuţea şi Nicolae Steinhardt căruia i s-a promis că dacă se leapădă de Hristos va fi făcut ministru. Cuvintele din revista evreiască ne aduc aminte de faptul că omul este mai întâi de toate homo religiosus şi de aceea, toate faptele care se petrec pe acest pământ, fie ele politice, economice sau oricum ar fi, au o conotaţie religioasă. Adică ele pot fi sau spre mântuirea omului sau spre îndepărtarea lui de Adevăr şi deci spre pierzarea lui. Am putea spune chiar că profanul nu există, ci numai sacrul. Cei care se lasă păcăliţi de mitul progresului, care elimină viziunea religioasă asupra lumii, fac o mare greşeală, adâncindu-se intr-o negură a neînţelegerii sensului omului pe pământ.

[9] In American Jewish Year Book 1900-1901, p. 168. Originalul acestui anuar se găseşte la
http://ajcarchives.org/AJC_DATA/Files/l 900_190 l_4_NatlOrgs.pdf.

[10] Max J. Kohler, „Phases in the history of religious liberty in America with special reference to the jews”, (partea I) Publications of the American Jewish Historical Society, vol. 11 (1903), p. 55.

[11] Henry E. Bourne, „American constituţional precedents in the french National Assemby*. The American Historical Review, vol. 8 (apr. 1903), nr. 3, p. 466-467.

[12] Joshua Muravchik, Raiul pe Pământ. Mărirea şi Decăderea Socialismului, trad. de Dorian Branea, Ed. Brumar, Timişoara, 2004, p. 16.

[13] Francois Furet, Revoluţia în dezbatere, trad. de Gabriela Ilovan, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 151, 152.

[14] Vezi lucrarea profesorilor sorbornarzi Esther Benbassa, Jean-Christophe Attias, Evreul si celălalt, trad. de Andreea Vlădescu, EST- Samuel Tastet Editeur, Buc, 2005, p. 44.

[15] Acestea le spunea gânditorul de origine iudaică, Michael Walzer, „Universalism and Jewish Values”, prelegere din 15 mai 2001, ţinută în cadrul Annual Morgenlhau Memorial Lectures, organizată de Carnegie Council, New York City. Poate fi accesată la adresa: www.cceia.org/resources/publications/morgenthau/114.html.

[16] M. Eliade; Ioan P. Culianu, Dicţionar al religiilor, ed. a II-a, trad. de Cezar Baltag, Ed. Humanitas, Buc, 1996, p. 93. Un alt cercetător spunea: „Prin intermediul musulmanilor din Spania, Sicilia şi Provenţa traducerile latine (din arabă) ale «tuturor lucrărilor de logică şi ale celei mai mari părţi din lucrările de fizică, metafizică şi etică ale lui Aristotel» au devenit disponibile în Europa, până în anul 1200, deşi Aristotel, astfel prezentat, era puternic ‘orientalizat’, deformat de gânditorii musulmani şi evrei. Marii gânditori creştini ai timpului ca, de ex., Albertus Magnus (fi 280) şi elevul său, Toma din Aquino (fi 274), au fost puternic influenţaţi de interpretările date de musulmani şi evrei operei lui Aristotel” (J. M. Kitagawa, In căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, trad. Claudia Dumitriu, Ed. Humanitas, 1994, p. 180).

[17] Vezi recenzia lui M. Idel la cartea cercetătoarei Frances A. Yates, The Occult Philosophy in the Elisabethan Age, în Numen, vol. 29, fasc 1 (iul. 1982), p. 147.

[18] H.-R. Patapievici, „Renaşterea şi imaginalul” în Cerul văzut prin lentilă, Ed. Nemira, Buc, 1994, p. 358. Vezi şi mai jos, p. 143 (axioma)

[19] Vezi despre aceştia: Rudolf Hallo, „Christian Hebraists”, Modern Judaism, vol. 3 (1983), nr. 1, p. 95-116.

 

COMENTARIUL NOSTRU:

In acest din urma material vedem documentata legatura clara si explicita, asumata, intre iudaism si masonerie si intre iudaism si cautarea moderna de stabilire a unui cod moral/valoric universal pe baza caruia sa se poata infaptui un sistem legal. Pentru iudei, nu e necesar ca toti oamenii sa se converteasca la iudaism. E de ajuns ca oamenii sa adere la “legile noahide”, adica la un minim de “valori eterne” si “monoteiste”. Prin monoteism se intelege, de fapt, respingerea credintei in Hristos ca Dumnezeu si inlocuirea Dumnezeului Celui Adevarat cu o entitate vaga, ambigua.

Recursul la “valorile eterne” este recurent in zilele noastre, inclusiv in discursurile patriarhilor si papilor contemporani. Valori vagi, ambigue, ele sunt continute si de doctrina francmasonica si de iluminismele mai vechi si mai noi si sunt vazute drept o punte care uneste oamenii, indiferent de religie si nationalitate. Exista numeroase teorii filosofice despre fundamentul rational care poate servi drept baza de plecare pentru construirea unei societati drepte si universale; evident, nu printr-o utopie anarhica, ci printr-o utopie institutionalizata – adica acea lume care va avea dreptatea garantata in cadrul unor institutii coercitive. In zilele noastre aceste principii isi gasesc cea mai solida intrupare in Uniunea Europeana.

Unitatea in diversitate inseamna, in realitate, o subminare atat a unitatii cat si a diversitatii reale. Prin admiterea unei diversitati nechestionabile, se proclama relativismul moral si etic; prin proclamarea unei unitati in ciuda relativismului moral, se neaga autenticitatea, trainicia oricarei orientari morale.

Atunci, in numele cui este fondata Uniunea Europeana? Tratatul UE ne arata ca:

Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale.

Si care sunt valorile ei?

Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

Pacea si bunastarea nu pot fi altfel atinse decat, fireste, prin depasirea diviziunilor intre popoarele europene, adica, in cele dinurma, a eliminarii granitelor si suveranitatilor nationale (chiar daca acest lucru nu este mentionat explicit in Tratat).

Uniunea Europeana se revendica a fi un proiect care isi trage radacinile din

moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei

si are ca obiectiv:

sfârșitul divizării continentului european și necesitatea stabilirii unor baze solide pentru arhitectura Europei viitoare

si

să continue procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei.

Prin urmare, proiectul european este atat de cuprinzator incat, pe baza unor valori comune, el poate fi acceptat atat de oamenii religiosi, cat si de cei umanisti (atei). Filiatia intre invatatura iudaica a legilor noahide, iluminism (masonerie) si europenism este limpede.

Nu alta este abordarea catolica recenta, vizibila mai ales la Assisi 2011, in care s-a vorbit despre ceea ce uneste nu doar membrii religiilor diverse din lume, ci si ceea ce uneste religii si ateism totodata! Proiectul este milenarist prin excelenta, prin chiar scopurile declarate, acelea de bunastare, progres si pace universala, in numele tolerantei sau, cum aratam anterior din discursul unui inalt prelat al Patriarhiei Ecumenice, in numele unui Celuilalt INCA anonim.

Acest milenarism vede in lumea veche principalul dusman in calea stabilirii imparatiei sale fericite. Traditionalismul, atat in religie cat si in morala, cu continutul sau absolut, este vazut drept cauza fundamentala a diviziunilor. Eliminarea diviziunilor nu se poate face decat prin eliminarea traditiei si a conceptiei vechi despre lume. Conceptia traditionala despre lume, atunci cand nu este crestina, respinge modelul umanist, considerand ca fiecare popor are specificitatea sa imposibil de amalgamat intr-o constructie comuna. Atunci cand aceasta conceptie este crestina, ea afirma posibilitatea pacii in numele lui Hristos-Dumnezeu, Cel caruia toti ii putem fi madulare, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, fie barbati, fie femei.

Asistam asadar la impunerea unei conceptii antihristice subtile:

In vreme ce Ortodoxia marturiseste ca pacea este duhovniceasca si poate fi atinsa doar prin integrarea in Trupul lui Hristos-Dumnezeu (Biserica), viziunea europeana considera ca pacea este strict o chestiune istorica, omeneasca, institutionala, si ca ea poate fi atinsa prin integrarea intr-o federatie supra-nationala construita in numele unui celuilalt anonim, fara chip si fara fata, un celalalt vid care asteapta sa fie umplut de continut.

Iar continutul va fi… Antihrist.

Ce este comun intre viziunea europeana si iudaism: credinta ca pe baza unui set de legi/valori universal acceptat se poate institui un regat universal. Acest set de valori este bazat pe toleranta si, in iudaism, el nu va putea fi instituit decat de catre “mesia”, adica de Antihrist.

Cititi si:


Legaturi:

***

***

(…) E limpede ca e alt dumnezeu cel invocat sa instaureze Noua Ordine Mondiala. Este acel dumnezeu care Ii poate lua locul Dumnezeului Adevarat, lui Hristos – Omul Dumnezeu. Cuvintele lui Brown sunt cuvinte antihristice pentru ca antihristul este amagitorul, care, precum stim din Scriptura si din Profetii, Il va imita pe Hristos. De aceea discursul lui Brown foloseste cuvinte care sunt aproape evanghelice. Ele sunt doar in aparenta astfel, pe cand inlauntru este toata necuratia, viclenia si ura. Sigur, dumnezeul lui Brown este un dumnezeu socialist. El are unicul rol de a instaura o stapanire mondiala in care puterea politica sa domneasca peste tot si toate. Nu va faceti iluzii, dumnezeul lui Brown nu este moral, etic. Nu are treaba cu cele 10 Porunci si nici cu Fericirile. El se va referi mai ales la suferinta din cauza saraciei. Este “dumnezeul” lui Iuda, cand vanzatorul protesta, justitiar, pentru risipa de mir facuta de femeia ce Il pregatea pe Mantuitor, nestiut, pentru ingropaciune.

 

In prima parte a cuvantului sau, Gordon Brown face referiri clare la principii socialiste ce apartin unui filosof american – John Rawls. Acesta din urma a afirmat ca este posibila crearea si instaurarea unei societati a dreptatii, ca echitate. O societate dreapta, in care toti sunt responsabili si exista echitate fata de toti, dupa cum spune Brown. Frumoase cuvinte, nu? Dar ce inseamna de fapt acest lucru, in mod practic? Inseamna ca Statul este chemat sa faca aceasta dreptate feerica, ce depaseste cu mult atributiile normale ale autoritatii. Statul sau Puterea politica. Oricum, nu oamenii, nu comunitatile, nu in libertate, ci prin constrangere va fi realizata aceasta asa-zisa dreptate.

 

Acelasi filosof pretindea ca e posibila crearea unei societati globale drepte, perfecte, pe baza ideilor comune, universale, despre dreptate, ce exista in fiecare religie. Un fel de “ecumenism” pan-religios mult mai procedural, mai politic.

 

Acestea, asadar, sunt ideile resapate si up-gradate de Gordon Brown. Nivelul superior de demagogie este atins atunci cand Brown se raporteaza la “legea inimii”. Cand politicienii incep sa vorbeasca despre legea inimii, este semn rau, foarte rau. O fina observatoare a fenomenelor totalitare, Hannah Arendt, a aratat ca crimele ingrozitoare ale Revolutiei Franceze au fost facute posibile datorita faptului ca notiunile sentimentale de fericire si dreptate absoluta au fost introduse in discursul si practica politica. Au devenit obiective politice. Revolutionarii francezi, urmati apoi de bolsevicii rusi, au avut ca obiectiv instaurarea unei societati a libertatii, fraternitatii si egalitatii perfecte. Si s-a vazut ce au instaurat, de fapt. Teroare, distrugerea autoritatii traditionale, eliminarea intimitatii si a relatiilor firesti dintre oameni. (…)

 

Acum asistam la acelasi fenomen dus, insa, la cote mai inalte, mai rafinate. Utopismul politic, visul milenarist, hiliast, al societatii drepte si fericite este resuscitat si refolosit, anuntand un totalitarism fara precedent in istoria omenirii. Si, mai ales, cu mijloace noi. De acum nu se mai incearca atat combaterea crestinismului, cat folosirea lui. Crestinismul a fost principala piedica, ciotul de care s-au impiedicat toti precursorii lui antihrist in obiectivul lor de a instaura o societate totalitara. Imperiul revolutionar al lui Bonaparte, masina nemteasca a lui Hitler, si mastodontul urias al bolsevicilor au avut in crestinism cel mai mare dusman. Si acum au invatat lectia. Nu are rost sa il razboiasca fatis, ci sa il copieze. Sa faca un surogat si, astfel, sa amageasca lumea. Asa cum arata Tony Blair mai jos, liderii lumii s-au “prins” de puterea de influenta pe care o are religia. Si asa au decis ca, in loc sa combata biserica, sa o foloseasca. Este o strategie valabila atat in societatile occidentale, cat si in cele rasaritene. Gasim in romanul parintelui Savatie Bastovoi, “Audienta la un demon mut”, o referire directa la cum au procedat structurile sovietice la schimbarea de strategie – de ce sa ne confruntam cu Biserica, in loc sa cautam sa o infiltram si sa o folosim, prin recrutarea varfurilor sale, in folosul nostru? (…)

 

“Gordon Brown a facut un apel cu caracter vadit religios pentru o noua ordine mondiala care sa se bazeze pe “principiile morale comune” tuturor religiilor. In primul discurs tinut vreodata de un prim ministru la catedrala Sf. Paul din Londra, domnia sa a citat din Evanghelii pentru a argumenta necesitatea ca oamenii sa isi uneasca eforturile in vederea crearii unei noi societati globale.

Primul-ministru a aratat din toate credintele si traditiile razbate ideea moderna, unica si puternica, ce pretinde responsabilitate din partea tuturor si echitate pentru toti. El a citat totodata si doctrina crestina: “poarta-te cu altii asa cum ai dori ca ei sa se poarte cu tine” si a aratat ca principii similare pot fi gasite in iudaism, hinduism sau religia sikh.

Pentru invataturi si profetii ale Bisericii despre aparitia antihristului, vezi: