CINE MAI IUBESTE SIMPLITATEA SI NATURALETEA? Cugetari actuale la bogatul nemilostiv si saracul Lazar

1-11-2011 ~~Sublinieri~~

UNDE NE SUNT STRALUCIREA, DESFATAREA, BOGATIA SI NUMELE SLAVIT?

Cum a pierdut celebritatea bogatul nemilostiv

“Bogatului îi place lauda, admiraţia semenilor lui care, linguşitor, i-o acordă din plin. Bogăţia materială se cere a fi admirată iar cel ce o agoniseşte, prin muncă cinstită – ar spune el, are nevoie de ceilalţi nu pentru valoarea lor umană, ci pentru a-i umili, pentru a-i strivi cu opulenţa lui. Bineînţeles, nu mai e nimeni ca el, nimeni nu a reuşit într-un timp atât de scurt să acumuleze multă bogăţie care să îi dea acea siguranţă şi suficienţă de sine caracteristică celor avuţi, în general.

Nemaifiindu-i foame, nu mai ştie cum e să-i fie. Îmbrăcându-se mereu, nu mai ştie cum este să-i fie frig. Săracii sunt mereu prea mulţi ori prea vinovaţi de starea lor, ca să mai merite preţioasa lui atenţie. Într-o lume a high-life-ului celor cu bani, se găsesc mereu cerşetori şi câini care să infecteze igienica lume a celor sătui. Bolile acestor cerşetori sunt de la sine înţelese, fără a fi nevoie de neglijenta privire a bogatului sau de – Doamne fereşte! – atotputernica lui bogăţie. Ar putea face mult dar, pentru puţinătatea sufletească şi necredinţa lui, nu face nimic. Pentru ce ar face? E risipă prea multă iar economia are mai multă putere în sufletul lui decât credinţa în Cel ce ne învaţă că „cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12, 30). Cât de tare poate fi necredinţa unui asemenea om? Nici dacă ar învia cineva din morţi, nu va crede.

Cuvintele lui Hristos nu sunt spuse la întâmplare nici în vremea aceea, nici în cea de astăzi: „cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35). Au ascuțimea unui bisturiu pentru sufletele bolnave de patima banilor, a bogăţiilor, şi nu numai. Iisus Hristos cunoaşte în adânc sufletul uman. Nimic nu-i este ascuns. Omul, în fuga lui de Dumnezeu, uită că Cel ce L-a creat nu rămâne indiferent nici la patima celui cuprins de febra iubirii de arginţi, dar nici la cel care stă umilit în poarta lui, aşteptând fărâmiturile de pâine cuvenite, de obicei, câinilor. Între câini şi om se înfiripă, de cele mai multe ori, o prietenie mai durabilă decât aceea care ar putea fi între oameni:

„iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului, iar câinii venind îi lingeau bubele lui…”.

Foamea, setea, oboseala, suferinţa celuilalt au devenit simple statistici pentru cei obişnuiţi cu neîncrederea şi neiubirea faţă de cei din apropierea lor. Nu-i mai impresionează oamenii, ci cifrele. Zerourile conturilor sunt mai valoroase decât a iubi şi a-i ajuta pe cei din poarta lor.

Pilda evanghelică a bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) ne descoperă perspectiva dumnezeiască şi veşnică a vieţii umane pentru care moartea nu e decât o trecere, un Paşte în Iisus Hristos Domnul. Toate se văd altfel prin lentila curată a iubirii desăvârşite. […]

Cu alte cuvinte, bogatul ar fi putut, dacă ar fi vrut, să ajungă la fel de celebru ca şi săracul Lazăr. Neiubirea lui a făcut diferenţa sau prăpastia adâncă dintre el şi cel ce se odihneşte în sânul lui Avraam.

cititi integral la sursa: Doxologia

Pr. Prof. Alin Marian PLEȘA,

Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Ioan Gură de Aur” Târgovişte

***

Bogatia saracului Lazar

de preot Sever Negrescu

“Cu certitudine, planul apropiat al realitatilor nu poate fi suprapus unui plan indepartat al nazuintelor.

Parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar este o marturie a inversarii de planuri, o transformare a acestora in acte si vesnicii. Ceea ce era principal devine secundar si ceea ce era indepartat devine apropiat. Din planul veseliei in chip stralucit se ajunge in vapaia chinurilor, ca act vesnic si din planul suferintei se trece in sanul lui Avraam, in starea de mangaiere, ca vesnica actiune.

Simplu de observat: bogatul nu are un nume, saracul da, anume Lazar.

Clement Alexandrinul spunea „adevarata bogatie este dreptatea”. Dreptate avea.

Prim-planul inabusit pe pamant de prezenta bogatului fara nume este luat „in viata de dincolo” de saracul cel cu numele de Lazar. Primul care moare este acesta (dus de catre ingeri), al doilea care moare este bogatul cel fara nume (si este inmormantat). Cei chinuiti in aceasta lume, atunci cand pleaca sunt (con)dusi de ingeri, cei imbuibati in aceasta lume, atunci cand pleaca, sunt ingropati de catre oameni. Si de cele mai multe ori, cei care coboara sicriul in pamant sunt tot saracii… Iarasi, simplu de observat: nu se aude glasul celui cu nume, al saracului Lazar; cel fara nume insa bogatul, vorbeste, cere, se roaga, negociaza pentru cei ramasi in starea in care el era…

Din aceasta observatie putem concluziona: mai bine sa ramana dupa tine Numele, tacand, decat sa vorbesti mult, nereusind sa-ti agonisesti un nume. Iata ca ramane-ti-ar numele! este o binecuvantare si nu un blestem.

Trupul din trup se naste, important este cum reuseste sa iasa sufletul din trup.

Ceea ce i-a lipsit bogatului pentru a-si castiga un Nume a fost bogatia faptei bune, cea care si dupa spusa Sf. Efrem Sirul, nu se termina niciodata.

Bogatul, nemilostiv aici pe pamant, ajunge un milog dincolo, in ceruri. Cere ceea ce n-a stiut sa daruiasca: Fie-ti mila de mine!

Iata, ce frumos IMN inchina Sf. Ioan Gura de Aur, milosteniei:

,,este o arta si inca una din cele mai bune. Daca orice arta este utila omenirii, nici una nu este mai utila ca milostenia. Nicio alta arta nu ne pregateste inaltarea, nu ne tese vesminte, nu ne inalta case din namol, precum milostenia! Ea nu ne smulge din mainile mortii, ea ne procura gloria vietii viitoare si ne cladeste locuinte ceresti. Milostenia nu permite, de asemenea, sa se stinga candelele noastre. Ea ne justifica si ne face mai albi ca zapada”.

Versetul 10 din Psalmul 33 este, poate, cel mai frumos tropar al Milei: Bogatii au saracit si au flamanzit, iar cei ce-L cauta pre Domnul nu se vor lipsi de tot binele.

Cautarea lui Dumnezeu nu este altceva decat calea de la saracia bogatului nemilostiv la bogatia saracului Lazar“.

(Din: Preot Sever Negrescu, “Faramituri de cuvinte – lecturi evanghelice pentru Duminici“, Editura Mitropolia Olteniei, 2007)

***

Meditatie personala

Ce mai este, astazi, adevarat si natural in noi, in ce facem, in ce spunem, in cum ne exprimam credinta, in cum ne traim viata? Unde sa mai gasesti ADEVARUL si DUHUL in atata ocean de SCLIPICI, de IMAGINE, de ARTIFICIU, de PRETENTIE, de goana disperata dupa SUCCES? Astazi nu ne mai place simplitatea, nu mai suportam modestia, naturaletea si discretia. Ne etalam patimile ca la taraba, fara jena, inselati fiind sa credem ca ele sunt virtuti si ca suntem in stare sa marturisim in fata oamenilor tot cu omul vechi, sulemenit si impopotonat care am ramas. Nu ne marturisim nici pe noi insine macar, ci marturisim alte duhuri care ne locuiesc si carora le dam numele de… “eu sunt acesta”.

Suntem grav bolnavi, dar tot ne place sa ne socotim doctorii altora. Detestam gandul ca ar trebui sa ne “subtiem” drastic ca sa incapem prin urechile acului, prin poarta cea stramta, ca ar trebui… chiar sa ne simplificam. Nu doar viata exterioara, materiala, ci si pe cea sufleteasca. Sa renuntam cat mai mult la placeri, la pretentii, la “accesorii” si farduri (la propriu sau la figurat) si la rafinamentul lumesc, la pretiozitate, la “randament”‘, “eficienta”, “dezvoltare personala” si “performanta” (opuse dorintei evanghelice de desavarsire in duh prin coborarea in adancul smereniei), la dorinta de a placea si la dorinta – oricat de subtila – de putere, de triumf, de admiratie si de loc fruntas, de a iesi catusi de putin in evidenta, de a ne etala, mai direct sau mai subtil, mai grosolan sau mai cu dichis, “talentul”, “meritele”, “desteptaciunea”, “frumusetea” si “valoarea”. Mai ales ca lumea chiar asta asteapta de la noi si, nu-i asa, cum am putea sa o dezamagim?!

Bogatul din Evanghelie avea cu siguranta un nume cunoscut si slavit in lumea in care se misca. Era important, era mare, era stralucitor, puternic, vesel, si parea sa fie vesnic asa. Avea totul aici, tot ce isi dorea. Era un om de succes, un om “realizat”, “fericit”, in fata caruia se plecau toti. Nimic nu-l clatina, nimic nu-l tulbura, nimic nu-l cobora. Numai moartea a reusit asta. Dar Evanghelia nu-i pomeneste numele. Dumnezeu nu-i pomeneste numele. A ajuns in lumea de dincolo un ilustru… anonim.

Lazar insa era, la fel de cert, un cersetor oarecare, anonim, sters, nebagat in seama, poate ca era un om mai prostut la minte, in orice caz un tip banal si neinteresant, ba chiar ajunsese foarte respingator – de murdar si bolnav ce era. De nimic nu era bun, nu facuse niciodata nimic mai deosebit in viata lui. Era ca si cum nici nu exista. Cum sa merite sa fie bagat in seama de bogat fie si cu niste firimituri, daca era un no-name? Dar iata ca Evanghelia ii retine si ii propovaduieste in veci numele, deci Dumnezeu il pomeneste in vesnicie. Saracul, hidosul, prostul si anonimul devine LAZAR, icoana adevaratei bogatii, adevaratei straluciri, adevaratei “faime” si slave. Nu insemna nimic, nu avea nimic, dar absolut nimic, si acum inseamna si are totul. IN HRISTOS.

Oare noi ce alegem? Nu trebuie sa avem foarte multi bani, foarte multe proprietati sau foarte inalte functii si puteri ca sa fim precum bogatul Evangheliei. E de ajuns sa fim inselati de ispita de a straluci sub o forma sau alta, de a ne imbraca in “porfira” respectului si aprecierii lumii, de a ne impodobi, “coafa” si “retusa” suficient incat… sa ne admiram singuri si “sa ne simtim bine”; de a avea si nou “un nume” si “un loc caldut” aici, pe pamant, in viata asta, de a ne face placuti si cunoscuti, a ne etala “nurii” si a iesi cumva in fata (sau macar de a nu ramane “de caruta”), de a ne desfata si rasfata cu tot ce “ne putem permite”, de a stapani si a dobandi slava si cinste, fie si macar in “satul” nostru, in patratica de lume unde activam.

In sensul asta pilda bogatului ne priveste pe toti. Iar nesimtirea lui nu, nu se reduce la lipsa de mila. Nesimtirea fata de cei din jur are, oricum, grade si trepte. Si incepe cu preocuparea mai accentuata pentru stima de sine, pentru imaginea, recunoasterea si bunastarea mea (si a familiei mele, daca e cazul). De aici vine si orbirea. Ni se ingusteaza “campul vizual” al inimii pentru ca se labarteaza grija pentru noi. Si treptat, devenim ceea ce nu credeam ca putem fi vreodata si ceea ce nu ne place sa ne recunoastem nici acum.

Ce se intampla atunci cand intram in duhul bogatului, oricare dintre noi, chiar si cei saraci, dar nu cu duhul? De exemplu, facem galagie sau intram in galagia altora, a lumii, tinem nonstop sonorul vietii pe volum mare, ca nu cumva sa ne mai simtim, vedem si auzim pe noi insine, ca nu cumva sa ne poata vorbi constiinta noastra, ca nu cumva sa ne rabdam rusinea de a fi atat de GOI, atat de ipocriti, atat de uscati, ca smochinul.

Urâm linistea, uram naturalul, simplul, austerul, sobrul, cumpatatul. Suntem mai mult sau mai putin… iesiti din fire, din tatani si intram rapid in sevraj daca se intampla sa nu ne mai putem lua doza zilnica de fals, de agitatie, de strident, de isterie, de zgomot asurzitor, de artificiu hipnotic. Nu ne place Evanghelia, nu ne plac Fericirile (atat de pe dos decat viata noastra, deci atat de plictisitoare!), nu ne place Liturghia – poate doar ca sa filosofam doct despre ele, ei, asa da. Nu ne place sa plangem – e atat de rusinos! – sau sa stam retrasi putin, in singuratate. Nu ne place sa fim doar noi si Dumnezeu. De fapt, nu ne place sa auzim glasul Lui. Un glas simplu, dar limpede, categoric.

Ne place sa ne auzim pe noi, sa auzim cele familiare, de zi cu zi, cele ale lumii. Rau cu rau, dar mai rau…; pentru noi e realmente iad adevarat fara duhul lumesc care a ajuns sa fie BOGATIA NOASTRA, fara desertaciunile lumii, care fac parte integranta din noi, din identitatea noastra. Ele sunt toata viata noastra, deci cum sa traim fara ele, cum sa mergem in vesnicie fara ele? De fapt, cand sa mai avem timp si de… vesnicie? Poate doar cand n-om mai avea incotro…