18 octombrie – 21 de ani de la mutarea la viata vesnica

***

„Eu nu am dat canoane grele…căci mi-a fost milă de fiecare şi am plâns cu cel care plângea şi m-am bucurat cu cel care se bucura…”.

Crampeie din viata parintelui Paisie Olaru

“Întrebat o dată cum trebuie să fie preoţii, atât cei de mir, cât şi preoţii călugări, Părintele Paisie Olaru a răspuns:

„Ei sunt datori să mărturisească cu timp şi fără timp pe Hristos; dar trebuie mai întâi să predice cu faptele, adică cu viaţa lor şi apoi cu cuvântul […], că cea mai puternică predică este cu fapta şi apoi cu cuvântul.”

Adevărul acestei opinii se verifică pe deplin prin viaţa Părintelui Paisie însuşi. Dacă priveşti analitic, ţi se impune de la sine realitatea vieţii exemplare a ieroschimonahului Paisie Olaru, al cărei aspect de urcuş duhovnicesc spre desăvârşire este evident. (…)

Acest deziderat l-a împlinit ca nimeni altul în epoca modernă, de la Sfântul Calinic de la Cernica încoace, isihastul şi duhovnicul Paisie Olaru, a cărui viaţă de cuvios este recunoscută astăzi tacit, chiar dacă nu a fost canonizat încă. Despre biografia unui monah se ştiu îndeobşte mai puţine lucruri, datorită specificului stării monahale, a voturilor depuse şi a smereniei, care impune discreţia, rezerva şi ascunderea darurilor Duhului. Totuşi, spre folosul aproapelui, de dragul mântuirii lui, monahii îmbunătăţiţi, asaltaţi de întrebările celor care îi caută, mai lasă câte puţin din viaţa şi experienţa lor să iasă la lumină în sprijinul aproapelui. Aflat spre sfârşitul alergării sale pământeşti, Părintele Paisie a răspuns cu bunăvoinţă întrebărilor ucenicului său, Arhim. Ioanichie Bălan, care l-a găsit în chilia sa de la Schitul Sihla, retras „la linişte”, sub stâncă, aşa cum i-a plăcut cel mai mult Bătrânului întreaga viaţă. Prima convorbire s-a realizat în 1984, când atinsese deja vârsta venerabilă de optzeci şi şapte de ani, iar a doua în 1987. Atunci a dezvăluit părintele unele amănunte despre viaţa sa devenită azi un model pentru orice creştin.

Imaginea familiei pădurarului Ioan Olaru din satul Stroieşti,(comuna Lunca, judeţul Botoşani ), păstrată de memoria afectivă, este evocată cu duioşie de Părintele Paisie, ca semn al dragostei care unea părinţii şi copiii, într-un spirit autentic creştin. Despre părinţii săi îşi aminteşte:

„…mai mult ne învăţau cu viaţa lor, fiind oameni simpli. Dar nu i-am auzit niciodată să se certe sau să înjure”.

Ioan şi Ecaterina, proveneau dintr-un mediu ţărănesc impregnat de credinţa curat ortodoxă, o credinţă lucrătoare, ce se exprimă prin modul de a trăi. În casa lor, rugăciunile se citeau tare, ca să le audă şi copiii, să prindă dragoste faţă de această respiraţie a sufletului creştin ce trăieşte în comuniune cu Dumnezeu. Tatăl Părintelui Paisie ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, iar evlavia lui faţă de Preasfântă Născătoare de Dumnezeu a moştenit-o Petru, viitorul monah, insuflând-o peste ani ucenicilor săi. Fiul îşi aminteşte un gest încărcat de semnificaţie al tatălui său: întorcându-se de la biserică, după Înviere, îi atingea cu Pasca sfinţită la frunte. Certitudinea că izvorul harului sfinţitor curge prin Biserică s-a format atunci şi s-a consolidat pe parcursul vieţii, Părintele Paisie iubind biserica şi fiind ancorat adânc în lucrarea ei mântuitoare.

Dragostea distinge o familie creştină trăitoare, părinţii modelând caracterul copiilor şi imprimându-le valori autentice pentru toată viaţa. Respectul Cuviosului Paisie faţă de părinţii săi este ziditor într-o lume în care se discută cu tot mai multă îngrijorare despre divorţul dintre generaţii, iar tinerii contestă sau calcă în picioare valorile părinţilor, pierzându-şi elementarul respect faţă de ei şi excluzându-i din lumea lor tot mai înstrăinată de Dumnezeu şi de valorile creştine salvatoare. Cine oare, asemenea părintelui Paisie, ar mai regreta azi că nu şi-a iubit îndeajuns părinţii sau că nu s-a rugat mai mult pentru ei? Conştiinţa în criză a umanităţii actuale nu mai poate sesiza asemenea probleme „fine” ale vieţii sufleteşti, deşi respectul faţă de părinţi este un comandament biblic arhicunoscut şi recunoscut.

Instrucţia şcolară a Părintelui se rezumă la cele trei clase primare obişnuite în mediul rural pe atunci, dar, chiar şi în aceste condiţii, el rămâne un model de seriozitate, sârguinţă şi interes pentru carte, fiind de trei ori premiantul întâi al clasei (…). În toată vremea, Părintele Paisie a lucrat ca pentru Dumnezeu, împlinindu-şi datoriile sale cu dragoste. Edificator pentru generaţiile actuale este un alt fapt din copilăria sa: lectura de fiecare zi o constituiau „Vieţile Sfinţilor”, prin care s-a întâlnit cu desăvârşirea creştină în diversele ei forme de manifestare: mărturisirea lui Hristos cu viaţa, prin „botezul sângelui” atâtor martiri şi mucenici, apărarea credinţei şi a dogmelor ei, păstorirea turmei cu râvnă, dragoste şi jertfă a sfinţiţilor ierarhi, viaţa sihăstrească, de asceză şi luptă pentru unirea cu Hristos în inimă a monahilor cuvioşi sau a monahiilor. Astfel, mărturisea :

„Vieţile sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!”

Circumstanţele intrării Părintele Paisie în monahism ne oferă tuturor o nouă lecţie. El a ales calea desăvârşirii, cea indicată de Hristos:

„Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează – Mi” (Mat. 19, 21).

Deşi sufletul său ardea pentru Hristos şi era nerăbdător să înceapă urcuşul duhovnicesc prin nevoinţele monahale, se supune dorinţei mamei sale, ştiind că ascultarea de părinţi e binecuvântată, iar neascultarea te aruncă în grele ispite, şi amână o vreme plecarea la mănăstire. Tânărul Petru se cercetase bine pe sine şi era sigur că, pentru el, calea călugăriei este cea mântuitoare: „Eu m-am îndrăgostit de mănăstire încă din şcoală, citind viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit”.

(…)

Încercarea vocaţiei monahale se împlineşte în anii de armată şi în timpul Primului Război Mondial, pe front. Dorinţa de a se călugări nu se stinge, iar după terminarea războiului rodeşte „dragostea copilăriei” sale şi se închinoviază, în 1921, la Schitul Cozancea – Botoşani, unde va petrece vreme de douăzeci şi şapte de ani. Rămânerea îndelungată în aceeaşi mănăstire nu e mai puţin exemplară decât alte fapte din viaţa Părintelui, demonstrând seriozitatea, perseverenţa şi răbdarea monahului adevărat, cu vocaţie certă. Meditând la tema chemării pentru viaţa monahală, Părintele Paisie spunea cu tristeţe:

„Unii vin la mănăstire că văd slujbe frumoase, sau la îndemnul unor rude, sau din sărăcie în familie, sau că sunt puţin bolnavi, sau că nu se înţeleg în casă, sau ca să se pocăiască de păcatele tinereţii, sau ca să ajungă preoţi, sau din alte pricini. Însă cel mai bine este când vine omul chemat de Dumnezeu prin glasul stăruitor al conştiinţei şi cu binecuvântarea duhovnicului său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de sus la viaţa îngerească”.

Lepădarea sa de lume a fost deplină, el a împărţit pământul său fraţilor şi nu s-a mai uitat înapoi, chiar dacă în momentele de ispită inerente începutului vieţii călugăreşti îi venea gândul să se întoarcă acasă, că doar are cu ce trăi. Mărturisirea la duhovnicul său, părintele Calinic Şuşu, „mare nevoitor şi lucrător al rugăciunii”, îl liniştea de fiecare dată. După călugărie (1922), ascultarea devine arma care îi serveşte cel mai mult în războiul nevăzut cu vrăjmaşii mântuirii omului. Arhimandritul Ilie Cleopa îşi aminteşte că monahul Paisie a trecut prin toate ascultările timp de trei ani, iar pentru dragostea lui de biserică şi slujbele ei, a fost rânduit, în cele din urmă, paracliser; „era foarte smerit, tăcut şi ascultător”, atât de stareţul său (Protosinghelul Vladimir Bodescu), cât şi de duhovnic, care l-a deprins cu nevoinţa călugărească. (…)

Ca ascultare, Părintelui Paisie i-a plăcut mult să îngrijească de bolnavi şi să-i pregătească pentru trecerea la Domnul, poate pentru că nimic nu e mai de folos creştinului decât să mediteze necontenit la moarte. Printre amintirile sale, se disting cele despre ultimele clipe de viaţă ale unor monahi pe care i-a îngrijit. În smerenia sa, Părintele mărturiseşte: „am avut dragoste să ajut pe cei bolnavi, dar nu ca pentru Dumnezeu, ci ca o datorie omenească, având prea puţină milă”, ştiut fiind că sfinţii nu văd niciodată nimic bun la ei înşişi, plângându-şi faptele bune ca pe nişte păcate, pentru nedesăvârşirea lor, sau atribuind tot meritul lui Dumnezeu, fără de care nu se poate face nimic. De aceea, se referă exclusiv la cei îngrijiţi şi nu la sine, pentru a deştepta în sufletele creştinilor trezvia şi râvna de a afla şi ei „sfârşitul frumos” al celor ce se mântuiesc întru Domnul. Seninătatea şi nădejdea că în curând vor cânta cu îngerii sunt semnele caracteristice acestor fericiţi întru adormire pe care îi evocă părintele.

„În memoria mea mi-au rămas smerenia şi simplitatea lor, căci nu erau oameni învăţaţi, cu multă carte, dar tot ce apucaseră şi ei de la înaintaşii lor, ţineau cu sfinţenie; adică pravila de chilie, slujbele bisericii şi lucrul mâinilor. Ba şi cu rugăciunea minţii cred că erau destul de sporiţi.”

Preluarea şi continuarea tradiţiei sunt garanţii ale sănătăţii duhovniceşti a vieţii creştine, care se sprijină ferm pe experienţa înaintaşilor, aşa cum dă mărturie Părintele Paisie.

Arhimandritul Ilie Cleopa îşi aminteşte:

„La Cozancea, Părintele Paisie avea o chilie cu câteva încăperi. Călugării îl iubeau mult pentru că pe toţi cei bătrâni şi bolnavi îi îngrijea cu toată dragostea, îi cerceta la chilie, le ducea de mâncare, aducea preotul să-i împărtăşească şi stătea lângă ei în ceasul morţii. Apoi îi însoţea până la cimitir şi le tămâia mormântul 40 de zile după rânduială”.

Este uşor de imaginat structura sufletească şi duhovnicească a celui evocat aici prin faptele sale: jertfirea de sine din dragoste faţă de cei aflaţi în suferinţă, preocuparea pentru viaţa veşnică a aproapelui, dezinteresul faţă de cele trecătoare ca fumul ale acestei lumi şi respectul pentru rânduiala bisericii.

Tot Părintele Cleopa relatează o întâmplare cu iz de Pateric: un ieromonah de la Cozancea, care citea Moliftele Sf. Vasile, având multă lume de găzduit, a venit la Părintele Paisie şi i-a zis: „…dă-mi şi mie o chilie, că am oameni şi nu am unde îi primi. După ce i-a dat o chilie, nu a trecut mult şi iar i-a zis : „Părinte Paisie, mai dă-mi o chilie, că nu-mi ajunge una” şi i-a dat-o şi pe a doua”. Şi scenariul a continuat până ce „Părintele Paisie, fiind milostiv şi liniştit, i-a dat toată chilia, iar el se culca într-o magazie de lemne, numai să împace pe fiecare”. O asemenea smerenie îngerească şi uitare de sine pentru aproapele sunt exemplare în cel mai înalt grad.

Acelaşi Părinte Cleopa, care i-a fost fiu duhovnicesc, dar şi prieten nepreţuit, evocă modul cum Părintele Paisie s-a retras la linişte într-o poieniţă de lângă mănăstire, ridicând, în urma unei descoperiri cereşti, o bisericuţă, cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei de atunci, punându-i hramul Sfântul Mucenic Mina:

„Odată, pe când Părintele Paisie se ruga într-o mică poieniţă din marginea pădurii, la câteva sute de metri de mănăstire, a auzit un cor ceresc care cânta foarte frumos cântări bisericeşti. Era un semn că acolo trebuia să facă o mică biserică.”

Alături şi-a construit o casă cu câteva chilii. Modelul pare a fi cel athonit, preluat prin intermediul Sfântului Paisie Velicikovski de la Neamţ. Idealul isihast l-a nutrit de la început, dar a aşteptat prilejul potrivit să înceapă lucrarea. Însoţit de câţiva ucenici, a dus acest mod de viaţă al pustniciei în obşte timp de nouă ani. „…am dorit în tinereţe, când aveam doar 25 de ani, să mă fac pustnic în Munţii Neamţ, dar poate n-a fost voia lui Dumnezeu”, îşi aminteşte Bătrânul. Neavând binecuvântarea stareţului său, şi-a tăiat încă o dată voia şi a primit din mâinile Stăpânului să devină doar un fel de „pustnic”în pădurile din jurul Schitului Cozancea. Dar Dumnezeu i-a răsplătit ascultarea cu roade duhovniceşti bogate, pentru că El este peste tot alături de cei care Îl iubesc şi fac voia Lui. I-a dăruit rugăciunea inimii pe care, tăinuindu-se, nu recunoştea că ar fi avut-o, dar pentru care a lăsat mărturie Părintele Dumitru Stăniloae. Acesta, ieşind de sub epitrahilul Bătrânului Paisie, a exclamat mişcat: „Am văzut, am simţit un isihast. L-am atins, m-a atins!”.

[...]

Dacă viaţa cenobitică este doar o iniţiere în monahism, isihia sau pustnicia reprezintă o treaptă superioară , implicând lupta împotriva gândurilor, rugăciunea curată, atenţia, cumpătarea, etc. [...]

Un stil de viaţă asemănător au dus, cu siguranţă, Părintele Paisie şi ucenicii săi de la Cozancea, deşi sihastrul era tăinuit:

„Mânca şi se ostenea pe ascuns. Nimeni nu ştia cât şi cum se roagă, cât şi cum posteşte, ce lucrează şi ce taină are. Părintelui Paisie nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa.”

Modelul său imediat e mai probabil să fi fost Sfântul Paisie de la Neamţ (1722-1794), cu care a fost de mai multe ori comparat.(…).

Învăţăturile şi rânduielile paisiene au fost preluate în timp de toate mănăstirile nemţene, iar Părintele Paisie Olaru le cunoştea bine, le-a pus în practică de la început şi le-a transmis ucenicilor săi monahi, dar şi mirenilor mai râvnitori, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă. Tezaurul paisian s-a păstrat intact prin intermediul sihastrului de la Sihla. Sfântul Paisie Velicikovski a practicat rugăciunea lui Iisus şi a apărat-o de cei ce o priveau cu neîncredere, scriind:

„…această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri celor de demult şi a strălucit în multe locuri pustii şi în mănăstirile cu viaţă de obşte : în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfântul Munte Athos şi în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minţii mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu părinţii noştri, aprinzându-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, s-au făcut cei mai zeloşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Duhului Sfânt.”

În aceste cuvinte ale Sfântului se poate recunoaşte şi imaginea Cuviosului Paisie Olaru, ale cărui harisme observate de toţi cei ce l-au cunoscut nu pot fi decât rezultatul lucrării isihaste. El şi-a modelat viaţa în acord cu idealul găsirii luminii taborice.

(…)

Dacă unii se întreabă, poate, de ce Părintele Paisie nu a fost stareţ, ca înaintaşul său, nici după ce a fost hirotonit preot, ci a rămas toată viaţa duhovnic, răspunsul ar putea fi găsit în sfatul pe care el îl dădea fiului său duhovnicesc, Părintele Cleopa, când a fost chemat la stăreţia Mănăstirii Sihăstria:

„Nu te bucura când te-or pune stareţ şi nu te supăra când te-or scoate din stăreţie!”

Vocaţia sa a fost duhovnicia, de aceea mutându-se la M-rea Sihăstria, a fost rânduit cu spovedania întregii obşti, iar sarcina stăreţiei a păstrat-o Părintele Cleopa. În calitate de duhovnic, Părintele Paisie este inegalabil, după zecile de mărturii ale celor care au stat sub ocrotirea epitrahilului său. Cu greu s-ar mai putea cineva ridica la înălţimea duhovnicului Paisie Olaru. Blândeţea, smerenia, dragostea lui faţă de fiii duhovniceşti nu cunoşteau limite. Se spune că spovedea zi şi noapte, uneori cincisprezece ore în şir, fără să mănânce şi fără să doarmă, că nu a refuzat niciodată pe nimeni, că binecuvântarea pe care o dădea îi transfigura pe cei care o primeau (…), că atingerea mâinilor sale ridica povara păcatelor şi dezlegarea sa era însoţită de certitudinea iertării (…), că atinsese un asemenea grad de curăţie, încât era văzător cu duhul, că spunea toate păcatele însemnate de penitent pe hârtie înainte să-i fie citite, că le dezvăluia unora întâmplări viitoare şi că tămăduia de boli. A fost puntea sigură pe care treceau la Dumnezeu cei ce îl ascultau şi împlineau sfaturile sale părinteşti, un doctor şi o călăuză pentru suflete, un expert în terapeutica vindecării sufleteşti. Îi mişca pe toţi cerându-şi el cel dintâi iertare de la fiii săi duhovniceşti şi dându-le întâlnire la uşa Raiului, insuflându-le nădejdea mântuirii, cu darul lui Dumnezeu. Duhovnic al inimii, era neîntrecut în arta duhovniciei pentru că se făcea una cu cei care veneau la dânsul şi avea o iubire jertfelnică (…) Nu e e mirare că îl iubesc şi mulţi din cei ce nu l-au cunoscut.

Arhimandritul Ioanichie Bălan evocă sugestiv nevoinţa şi jertfa sa pilduitoare:

„Părintele Paisie era foarte nevoitor, dar nimeni nu ştia taina vieţii lui, nici cum se ruga ziua şi noaptea, nici cât şi cum dormea. Cea mai mare parte din timpul zilei şi al nopţii o dăruia lui Dumnezeu, spovedind lumea care venea din toate părţile ţării şi de toate nivelele şi vârstele. În medie spovedea 30-50 de oameni pe zi, iar în posturi şi sărbători, peste 100 pe zi, stând între 4 şi uneori 15 ore pe zi, la care se adăugau alte ore pentru rugăciuni de tot felul, dezlegări şi sfaturi duhovniceşti. Mânca de obicei o dată pe zi după-amiaza, iar când avea lume multă la spovedanie, nu mânca nimic până nu-i termina pe toţi, adică doar seara târziu dacă gusta ceva […] Iar de dormit, aţipea după miezul nopţii, adică după Utrenie, câteva ore pe un scaun sau întins pe un pat tare.” Apoi lucra în grădina mănăstirii, „ore în şir, în tăcere şi linişte, rostind în taină rugăciunea minţii şi a inimii”, ca să uite de păcatele auzite la spovedanie şi să nu-l ispitească diavolul prin ele, astfel încât „Niciodată nu-l vedea cineva stând fără lucru, nici în chilie, nici în grădină.” Lucra mai ales „în grădina duhovnicească a sufletelor, spovedind, sfătuind, rugându-se pentru oameni”, fiind întărit de Duhul Sfânt: „Înainte de mărturisire, bătrânul rostea tuturor molitva de spovedanie pe de rost, după care spunea un scurt cuvânt de învăţătură şi întărire duhovnicească.”

Scrie Arhimandritul Ioanichie că nu stăruia în păcatele mici, nici nu descuraja vreodată pentru păcate mari, ci prin cuvinte simple, dar purtătoare de har tămăduitor, „deschidea inimile şi sufletele tuturor, trezea conştiinţele, scotea lacrimi de pocăinţă. Canoanele date erau bine chibzuite în funcţie de persoană. Cel mai frecvent dădea canon participarea la sfintele slujbe, citirea Psaltirii, metanii, post până seara, miercurea şi vinerea, ţinerea regulată a posturilor, citirea cărţilor sfinte, milostenia. Nu urmărea decât îndreptarea penitentului cu blândeţe şi dragoste părintească. Părintele Paisie mărturisea:

„Eu nu am dat canoane grele…căci mi-a fost milă de fiecare şi am plâns cu cel care plângea şi m-am bucurat cu cel care se bucura…”.

În finalul acestei evocării, Arhimandritul Ioanichie remarcă:

„Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatică cu care pătrundea sufletul şi conştiinţa credincioşilor. Apoi mila şi iubirea profundă cu care primea pe toţi şi smerenia unită cu blândeţe prin care cucerea şi întorcea la pocăinţă, transformând radical pe cei care veneau la el cu credinţă.”

Vieţuirea la Schitul Sihla (1972-1985) o evocă Arhimandritul Victorin, actualul stareţ al Mănăstirii Sihăstria:

„De mult voia părintele să se liniştească în locurile unde a sihăstrit Cuvioasa Teodora şi alte sute şi mii de sihaştri. În acest loc de pocăinţă şi de întâlnire cu Dumnezeu, Părintele Paisie şi-a înmulţit nevoinţele. Toţi ucenicii săi de atunci vorbesc de rugăciunea sa neîncetată, la care se adăugau privegherea necontenită, postul şi înfrânarea sa dintotdeauna, toate acestea împletite cu dragostea, smerenia şi blândeţea sa desăvârşită.”

Era primul la biserică, zilnic săvârşea rânduiala celor şapte Laude, iar după slujba de noapte citea timp de două ore rugăciuni credincioşilor care îl căutau. Mergea la Utrenie tăcut, cu „Doamne Iisuse …” în inimă şi se întorcea cântând: „Hai la Rai, la Rai la Rai, cu căruţa cu doi cai”, „Smerenia şi dragostea, căci cu acestea se ajunge cel mai uşor la mântuire”, explica el.

Aici era mai căutat decât la Sihăstria, vestea sfinţeniei vieţii sale străbătând până departe.

„Cei care veneau o dată nu se mai puteau dezlipi de bătrân şi aduceau şi pe alţii, căci blândeţea, smerenia şi dragostea sa mişca inimile tuturor, iar harul Duhului Sfânt, care se sălăşluise într-însul, mângâia sufletele credincioşilor; de asemenea, nu de puţine ori, cei bolnavi se întorceau sănătoşi.”

Darul cunoaşterii gândurilor îl ajuta mult la păstorirea sufletelor. Rugăciunea de binecuvântare pe care o rostea tuturor înainte de plecare s-a imprimat în inimile celor ce au avut bucuria să o primească. Cu dreptate poate fi numit un părinte al binecuvântării şi al iertării. Ucenicul său de chilie povesteşte că, atunci când era obosit, tot timpul binecuvânta; cum auzea uşa deschizându-se, începea să binecuvânteze, totdeauna era cu binecuvântarea pe buzele sale. Vas ales al harului, îl revărsa cu mărinimie peste toţi şi peste toate, după porunca Mântuitorului „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Mat. 10, 8)

Ultimii ani din viaţa Părintelui Paisie au fost ani de încercare şi suferinţă; imobilizat la pat, aproape orb, cu auzul foarte slăbit, el a luat cununa răbdării cu mulţumire, la care i-a îndemnat pe mulţi ca duhovnic. ”Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Întrebat dacă se teme de ceasul morţii, Bătrânul a răspuns grav:

„Cum să nu mă tem, dacă sunt om păcătos! […] În viaţa mea am văzut sfârşitul multor părinţi şi credincioşi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morţii, că atunci e atunci!”

În aceşti ani s-a pregătit permanent pentru trecerea la Domnul, gândind la Judecată şi întrebându-se dacă viaţa lui i-a fost bineplăcută lui Dumnezeu, căci nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa până la sfârşit. Medita odată:

„Tinereţea este ca o floare de primăvară, iar bătrâneţea este ca soarele la asfinţit, gata în tot ceasul de moarte”.

Uneori plângea şi se ruga pe patul de suferinţă, nu din cauza durerilor pe care le avea, ci pentru păcatele sale; apoi le cerea apropiaţilor să se roage, ca să-l dezlege Dumnezeu de legătura trupului şi să ierte păcatele sale, dar şi ale celor pe care i-a mărturisit în viaţă, neuitându-şi până în ultima clipă datoria sa de duhovnic.

S-a stins în zorii zilei de 18 octombrie 1990, trecând ca un drept în lumea drepţilor. Moartea lui a fost „o naştere în cer”, cum inspirat s-a exprimat Î. P. S. Antonie Plămădeală. (…)

Cuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

(selectii din materialul cu autor si sursa neprecizate, cules de pe blogul koinonia (I) si (II); editarea si sublinierile ne apartin, n.n.)


Vedeti si: