Predica de pe munte. Iubirea vrăjmaşilor:

Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;

Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.

Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.

Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.

Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

(Luca 6,31-36. Duminica a 19-a după Rusalii)

***

IPS Bartolomeu Anania (2009):

***

Predica PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei, la Iubirea vrajmasilor

DE LA VIRTUTILE «NORMALE” LA VIRTUTEA VIRTUTILOR

(fragment)

“Evanghelia de astazi este una dintre cele mai importante pericope evanghelice ce se citesc in Biserica noastra. Si spun ca este impopulara si incomoda, pentru doua motive: intai, pentru ca minimalizeaza niste valori in care am fi sperat ca ne puteam regasi si noi mai usor si, in al doilea rand, pentru porunca aceasta atat de grea – pentru cei mai multi cu neputinta de implinit – a iubirii vrajmasilor.

Pe de o parte, deci, Evanghelia minimalizeaza virtutile aflate la indemana noastra, a tuturor: omenia, iubirea celor dragi, cinstea si dreptatea.

Omenia. Zice Mantuitorul Hristos: Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea” (Lc. 6, 3) Nu este vorba despre omenia aceasta minimala, de a face bine celui de la care pretindem ori asteptam acelasi bine. Sunt cuvintele pe care romanul le-a preluat in proverbul: „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”. Evanghelia insa nu se limiteaza la modul acesta negativ – ca sa ne arate doar ceea ce nu trebuie sa facem – ci ne invita la un Crestinism pozitiv si lucrator, savarsind mai intai noi, adica, ceea ce am dori sa primim de la cei din jurul nostru.

O alta valoare, pe care o „minimalizeaza” evanghelia de astazi, prin cuvintele: Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii acelasi lucru fac?”, este „iubirea celor dragi”. Si aceasta, pentru ca o astfel de iubire este cat se poate de fireasca. Nu este, adica, nici o scofala, sa-i iubesti pe cei dragi! Nu este cine stie ce ca-ti iubesti parintii ori copiii; sa-ti iubesti sotia, sotul ori prietenii; sa-i iubesti pe cei care te iubesc pe tine. O fac, de altfel, si pacatosii!

Alta virtute pe care evanghelia de astazi o „bagatelizeaza” prin cuvintele Daca faceti bine celor care va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac?”, este „cinstea” sau „corectitudinea”, proprii, iata, pana si pacatosilor, iar a patra valoare este „dreptatea” caci zice:

„Daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai”.

Dupa ce ni se arata ca toate aceste valori sunt departe de a fi cine stie ce virtuti extraordinare, cu care am putea „obliga” in vreun fel pe Dumnezeu, evanghelia vine si ne socheaza de-a dreptul pe toti cu cuvintele:

„Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt”.

Sunt „normalizate”, asadar niste valori in care fiecare dintre noi ne-am fi putut regasi, poate, cu usurinta, aratandu-ne totodata care este adevarata virtute!

Astfel, ca sa ne invete odata pentru totdeauna ca trairea in Hristos si Crestinismul nu inseamna numaidecat o viata  „convenabila”, comoda si la indemana oricui, evanghelia de  astazi vine cu aceasta porunca: “Iubiti pe vrajmasii vostri”. Trebuie sa stiti, dragii mei, ca nici o alta religie de pe pamant nu „a riscat” o asemenea prescriptie, impunand un asemenea „jug” credinciosilor sai – iubirea vrajmasilor. [...]. Evreul, in religia sa Mozaica, spune: “Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrasmasul tau!” (Mt. 5, 43), iar musulmanul propovaduieste „razboiul sfant”. Hristos, insa, pune „stacheta” mult mai sus. Dintre toti intemeietorii de religii, El este cel mai „cutezator” si mai „pretentios”: “Iubiti pe vrasmasii vostri!”

Si ca sa ne dam seama cat de urata este inaintea lui Dumnezeu atitudinea de dispret, de ura sau de nesocotire a celui de langa noi, ajunge sa ne amintim de pilda vamesului si a fariseului (Lc. 18, 10-14) unde, mai indreptat s-a intors la casa sa vamesul pacatos, decat fariseul drept, dar dispretuitor. E adevarat, vamesii treceau in vremea aceea drept cei mai pacatosi oameni, pentru ca nu-si faceau cinstit munca si nedreptateau adesea pe semenii lor. Fariseul insa nu vede in vamesul de la usa un impreuna candidat cu el la imparatia lui Dumnezeu. Nu il priveste ca pe fratele sau. Nu constientizeaza ca si acela are nevoie de binecuvantarea lui Dumnezeu. Priveste la el peste umar. Il desconsidera chiar si inaintea Domnului:

“Doamne, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni: rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames…!”

Iubiti credinciosi,

Sunt intre noi persoane care „nu stiu nimic” despre evanghelia de astazi; care „nu au auzit niciodata” cuvintele ei. Numai asa se poate explica de ce prea putini ne reprosam lipsa de iubire fata de aproapele. Vin unii credinciosi la spovedanie si spun: “Parinte, stiti … n-am pacatuit cine stie ce: n-am dat in cap la nimeni, nu mi-am inselat sotia, n-am furat …” Si o tin tot asa, spunand mai mult ce cred ei ca n-au gresit, decat ceea ce au pacatuit. Ei bine, evanghelia de astazi ne deconspira superficialitatea si crestinismul nostru de carton caci, departe de a ne opri doar de la savarsirea raului, ea ne cere expres sa facem binele. Cui? Celui ce ne-a facut noua nu doar bine, ci chiar si rau. Aceasta este piatra de incercare a adevaratului crestin. Cati dintre noi, asadar, mergem la spovedanie si param sentimentele noastre „necrestine” impotriva aproapelui, chiar daca acela a ajuns printr-o imprejurare sau alta sa ne fie dusman? Caci avem persoane sau fosti prieteni cu care refuzam pana sa si vorbim, ignorand cuvantul lui Dumnezeu: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este! (I In. 4, 20) De ce il numeste asa? Pentru ca nu poate incapea dragostea impreuna cu ura in acelasi suflet, dupa cum nu pot incapea simultan in acelasi spatiu lumina si intunericul. Tot asa nu poate avea de-a face dragostea, fie ea si indreptata catre Dumnezeu, cu ura fata de aproapele.

Cunosc persoane care tocesc zilnic pragul bisericii, neconcepand sa piarda vreuna dintre slujbe, persoane care se roaga lui Dumnezeu foarte mult, dar care n-au inteles inca taina iubirii. Ma credeti ca exista inimi impietrite printre cei care se pretind „fii” ai lui Dumnezeu? Ei bine, pe acestia, pentru ca nu au iubire, Domnul i-a numit „mincinosi”, pentru ca nu poate avea nimic comun Dumnezeu cu ura.

Dragii mei,

Hristos insusi ne-a dat exemplu de iubire atunci cand fost arestat, palmuit, scuipat si omorat pe nedrept! Nu S-a gandit nicio clipa la valorile cu care ne place noua sa ne laudam, socotindu-ne ca suntem crestini si este suficient daca vom da dovada de omenie, de iubire fata de cei dragi ai nostri, de corectitudine in viata de zi cu zi si, mai ales, de dreptate. De aceea evanghelia de astazi este, totodata, poate si cea mai „cutezatoare”, pentru ca ne vorbeste de un lucru care ne place cel mai putin: iubirea vrajmasilor.

„Acum sa te vad – vrea sa zica Mantuitorul Hristos – esti omenos, esti cinstit, ii iubesti pe cei ce-ti sunt dragi, esti un om corect si drept etc… Haide sa te vad, insa, pentru ca asta vasazica adevaratul Crestinism: iubesti pe vrajmasii tai”?

Greu!... Sa iubesc pe cel care ma barfeste sau ma dispretuieste?! Pe cel care ma jigneste?! Pe cel care m-a lovit sau mi-a rapit drepturile?! Da, pe acesta ne cheama evanghelia de astazi sa-l iubim! Iata de ce am spus ca este impopulara si incomoda aceasta pericopa! Cand sa zicem si noi „gata, ne-am regasit in Crestinism, pentru ca suntem oameni de omenie, corecti, cinstiti, drepti, etc…”, vine Mantuitorul Hristos si ne spune: „Da? Esti crestin? Atunci, iubeste-ti vrajmasii!”

Este prescriptia care ne deosebeste de toate religiile de pe pamant. Duceti-va si cercetati! Nu veti mai gasi la nici o religie un „risc” atat de mare; o porunca atat de riscanta si de indrazneata, ca aceasta a iubirii vrajmasilor! Stim cu totii, din viata noastra personala, cat de greu este sa ne mai uitam macar la persoana care ne-a jignit sau ne-a gresit, daramite sa o mai si iubim! Si totusi, evanghelia de astazi ne-o cere, ceea ce inseamna ca este si posibil. Daca nu ar fi fost cu putinta, Hristos nu ar fi stricat cuvintele acestea pe noi! Este cu putinta sa ne iubim vrajmasii, chiar daca pare greu sau imposibil. El insusi a facut-o, atunci cand a fost rastignit: i-a privit cu mila si compasiune pe cei care il scuipau, il batjocoreau si il rastigneau. Dupa modelul Sau, si Sfantul Arhidiacon Stefan si mucenicii de mai tarziu acelasi lucru l-au cerut in rugaciunea lor: „Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta” [FA. 7,60]. De aceea evanghelia de astazi, pe langa faptul ca „minimalizeaza” anumite repere spirituale care risca sa genereze in noi autosuficienta, ne invita sa urcam o „scara” inalta si greu de escaladat — „scara iubirii vrajmasilor”. Insa, ca sa nu ni se para prea greu, haideti sa observam pe rand treptele acestei scari si sa incercam sa le urcam pe toate incet-incet!

O prima treapta catre iubirea vrajmasilor ar fi sa incercam, mai intai, sa nu-i uram pe cei care ne-au gresit, dupa cum ar merita, daca este sa ne luam dupa „dreptatea umana”. Unii, in numele acestei dreptati omenesti, se lasa contagiati de raul celorlalti si se comporta si ei la fel. In felul acesta insa nu facem decat sa ne dezonoram Crestinismul pe care pretindem ca il iubim ori il respectam, si astfel sa inmultim, in loc sa stopam raul. Sa te lupti cu tine sa nu-i urasti si, dupa ce ai reusit sa nu-i urasti, vei putea sa urci urmatoarea treapta, si anume aceea de a nu le reprosa raul pe care ti l-au facut. Fa-te ca ai uitat! Incearca sa ignori  raul acela, ca si cum nici nu s-a intamplat! Si, daca ai facut si aceasta, urca inca o treapta: incearca sa nu-ti pese cu adevarat de raul pe care ti l-au facut. Comporta-te ca si cum ziua si clipa respectiva nici nu au existat. Si, daca ai reusit si aceasta, mai urca o treapta: cand te intalnesti cu ei, zambeste-le si vorbeste-le! Toate acestea, insa, in rugaciune sfanta, ca Dumnezeu sa caute la inima noastra mai mult cu intelepciune decat cu dreptate, iar la inima vrajmasilor nostri mai mult cu dragoste decat cu ura. La sfarsit, dupa ce vom urca toate aceste trepte de care am vorbit, va trebui sa ne rugam si mai mult, insa, ca Dumnezeu sa reverse peste noi darul compasiunii si al iubirii fata de cei care ne-au gresit. Sunt sentimentele cu care si El si-a privit dusmanii.

Frati crestini,

Hristos ne cheama la mila fata de cei care ne gresesc, ne nedreptatesc sau ne batjocoresc. In loc sa lasam frau liber maniei sau unui comportament similar cu al lor, Domnul ne invita sa simtim pentru ei compasiune. Este premisa iubirii! Gandindu-ne, adica: „saracii, nu stiu ce fac! Nu-si dau seama ca nu au dreptate sau nu este bine sa se poarte asa! Sa ne rugam deci, lui Dumnezeu, sa le lumineze mintea, ca sa inteleaga ca nu trebuie sa se comporte asa” si prin rugaciune, El va putea revarsa intr-un final inlauntrul nostru si „misterul iubirii”. Chiar daca nu-si cer iertare si staruie in greseala lor, comportandu-se ca niste adevarati vrajmasi noi avem datoria sa-i iubim! La prima vedere pare greu dar, cred ca daca ne vom propune sa urcam pe rand treptele iertarii cu rugaciune si constienti ca nu avem ce cauta in imparatia lui Dumnezeu daca nu ne vom iubi vrajmasii, Dumnezeu va revarsa asupra noastra puterea si „imposibilul” acesta, „incomoditatea” si „impopularitatea” iubirii vrajmasilor sa devina posibila si aplicabila si in viata noastra.

[...]

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

Iubirea de vrăjmaşi sau Chemarea la asemănarea cu Dumnezeu

R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape utopic!

Părintele Coman: Nu este vorba despre cum să se diferenţieze creştinii de restul oamenilor, ci este vorba despre nivelul maxim la care este chemat omul să vieţuiască. Cei mai mulţi comentatori ai acestui fragment, fie în varianta de la Sfântul Evanghelist Matei, fie în cea de la Sfântul Evanghelist Luca, pe care noi o discutăm astăzi, chiar pun problema dacă, nu cumva, este vorba despre o măsură care depăşeşte puterile omului. Se vorbeşte, într-adevăr, despre un eventual maximalism sau chiar despre o utopie! Sunt de acord cu dumneavoastră că este un standard pe care omul nu îl poate atinge. Nu îl poate atinge doar cu puterile sale! Standardul este, însă, real. La acest standard este chemat omul să ajungă. Ceea ce înseamnă că omul poate ajunge mai sus decât îl pot conduce puterile sale, că-şi poate depăşi măsura firii. Acest lucru este esenţial. Cum îşi poate omul depăşi măsura firii? Recurgând la ajutorul lui Dumnezeu! Omul are şansa – aşa a fost creat el de Dumnezeu – de a accesa resursele dumnezeieşti şi de a realiza standarde care-i depăşesc puterile naturale proprii.

Unul dintre aceste standarde este acela de a ajunge să-­şi iubească vrăjmaşii. Nu numai să nu se răzbune pe ei, să nu le răspundă cu rău, ci, mult mai mult decât atât, să-i iubească. Acesta este un standard dumnezeiesc, este o măsură dumnezeiască şi omul este chemat să o atingă. Spune Sfântul Evanghelist Luca, consemnând cuvintele Mântuitorului Hristos:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6,35).

Sau la Sfântul Evanghelist Matei:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei 5, 44-45).

Aşadar, iubiţi pe vrăjmaşi ca să fiţi fiii lui Dumnezeu, să vă asemănaţi Lui, să-I urmaţi Lui. Iubirea tuturor oamenilor, fără excepţie – deci şi a vrăjmaşilor – este un standard dumnezeiesc, este modul de existenţă sau de atitudine a lui Dumnezeu însuşi. Ce Dumnezeu ar fi fost acela care ar fi depins în manifestările Sale de atitudinile oamenilor?! Dacă Dumnezeu ar fi fost bun numai cu cei buni, înseamnă că ar fi fost bun la schimb! Ori, aceasta este cea mai de jos, cea mai meschină treaptă a comportamentului uman căzut. Dumnezeu S-ar fi făcut pe Sine captiv slăbiciunilor omeneşti! Omul este chemat să reacţioneze faţă de neputinţele semenilor săi aşa cum reacţionează Dumnezeu. Adică, să se ridice deasupra determinărilor contextuale, sa nu se blocheze în răutăţile semenilor, să nu-şi pună limite propriei sale iubiri faţă de oameni, pentru că oamenii sunt neputincioşi, păcătoşi, răi ş.a.m.d. Din păcate, „filozofia” sau mentalitatea aceasta este foarte răspândită, aproape că guvernează relaţiile dintre oamenii. Se invocă, de obicei, dreptatea! Însă dacă s-ar cerceta cineva pe sine, ar constata că nu are bucurie, nu are împlinire atunci când este bun la schimb, când face bine la schimb, când iubeşte la schimb etc. Oricine poate măcar experimenta propunerea Evangheliei lui Hristos, să fie bun cu cei care nu sunt buni cu el, să facă bine celor care-i fac rău şi să se cerceteze cu atenţie ce simte în sufletul său!

Cum spuneam, prin natura lui, omul este însă departe de a răspunde acestor exigenţe! O poate face, însă, luând putere de la Dumnezeu. De la Dumnezeu îi vine omului o putere extraordinară, care nu se încadrează în puterile firii noastre create şi care nu seamănă în nici un fel cu acestea. Ba mai mult, se manifestă la antipodul puterilor omeneşti. Imi vine în minte cuvântul Sfântului Pavel: „Puterea lui Dumnezeu în slăbiciune se desăvârşeşte!”, şi paradoxul aceluiaşi: Căci, când sunt slab, atunci sunt tare!”* De aceea nu trebuie omul să caute a identifica această putere dumnezeiască, bazându-se pe experienţa şi pe cunoştinţele sale omeneşti. Este, însă o putere reală sau chiar singura reală! Acesta este darul esenţial, pe care îl face Biserica omenirii. Acesta este, ceea ce noi numim în termeni teologici, Harul lui Dumnezeu. Ce înseamnă, de fapt, harul lui Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu este o energie dumnezeiască, care nu ţine de ordinea lumii create şi care izvorăşte continuu din Dumnezeu. Este un fel de iradiere binefăcătoare, care se face simţită şi împărtăşibilă în plan duhovnicesc. Acest har discret al lui Dumnezeu ne face, într-o mică măsură, dumnezei, dacă vreţi, şi ne dă puterea de a împlini porunca iubirii vrăjmaşilor. Altfel, nu o putem împlini, evident.

Aşadar, răspunsul la întrebarea dacă avem de-a face cu o utopie este şi da şi nu! Pentru omul limitat la condiţia sa umană iubirea vrăjmaşilor rămâne un lucru de neatins. Pentru cel care se deschide împărtăşirii de harul lui Dumnezeu, iubirea vrăjmaşilor este posibilă. Subliniez, nu trebuie să fii bun pentru a iubi pe vrăjmaş, ci trebuie să te întăreşti în slăbiciunea ta, cu puterea dumnezeiască. Cei care nu-i iubesc pe vrăjmaşi, nu înseamnă că sunt răi, ci că se lipsesc „din pricina puterii lor”, de „infuzia” cu putere dumnezeiască!

Lucrul acesta este esenţial din perspectiva întregii Evanghelii. Mântuitorul Hristos, prin Evanghelia Sa, nu ne cheamă la o anume morală! A câta oară spun lucrul acesta! Nu invită, pur şi simplu, pe cei buni să fie mai buni, iar pe cei răi să fie mai puţin răi sau buni! Acest lucru îl întâlnim în toate moralele filozofice şi chiar politice, sau în fine, ideologice! Evanghelia nu este, întâi de toate, o morală! Standardul de care vorbim pare a fi unul moral. Şi este, până la urmă, un standard moral. Dar depinde de un standard existenţial sau de un nivel anume de existenţă.

Domnul nostru Iisus Hristos ne cheamă să facem saltul de la omenesc la dumnezeiesc, care este un salt uriaş. De la o existenţă după logica omenească şi după puterea omenească, la o existenţă după logica dumnezeiască şi, mai ales, cu puterea dumnezeiască. Aceasta este chemarea. Acesta este şi obiectivul întregii iconomii dumnezeieşti lucrate prin Fiul. Hristos nu a venit să ne spună să fim mai buni, ci să ne amintească faptul esenţial că suntem creaţi pentru a viza existenţa sau viaţa la nivelul dumnezeirii şi, mai ales, pentru a oferi lumii „puterea dumnezeiască”, prin care să atingă acest nivel.

Esenţial pentru Biserică nu este faptul că face pe oameni mai buni, ci că oferă lumii şansa existenţei în planul nemuririi, al veşniciei, al nestricăciunii, al iubirii prin excelenţă, care este existenţa asemenea lui Dumnezeu. Care morală oferă această şansă omului? Niciuna, oricât de desăvârşită ar fi ea! Acolo se întemeiază credinţa noastră. Dacă nu ar fi credinţa în înviere, tot edificiul bisericesc, şi al credinţei noastre, şi al propovăduirilor noastre, s-ar prăbuşi, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este oferta Bisericii către omenire. Aceasta este oferta Evangheliei Mântuitorului Hristos, ca învăţătură, către înţelepciunea omenească. Ea oferă omului şansa de a deveni asemenea lui Dumnezeu, ceea ce se spune şi în Evanghelia de astăzi: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48).

R. Rădulescu: In istorie, exemple de oameni care au ajuns şi au împlinit acest înalt standard sunt sfinţii, este clar. De fapt, este o chemare la sfinţenie…

Pr. Coman: Absolut! Dar sfinţenia nu trebuie înţeleasă ca performanţă morală, ci ca împărtăşire a omului de harul dumnezeiesc. Acesta este, de altfel, înţelesul sfinţeniei în spiritua­litatea noastră răsăriteană. Sfinţenia, înţeleasă ca vieţuire cu Dumnezeu, este starea de normalitate! Viaţa fără Dumnezeu este cădere de la normalitate, este starea decadentă a omenirii! Viaţa cu Dumnezeu nu înseamnă numai a crede că există Dumnezeu, ci a-ţi trage resursa vitală din Dumnezeu. La antipodul acesteia este viaţa omului suficient sieşi, care-şi trage resursele vitale din sine şi din lumea înconjurătoare, din lumea creată.

R. Rădulescu: Să-i spunem poruncă, dar, de fapt, nu ne dă o poruncă, ci ne arată o cale...

Pr. Coman: Este calea prin excelenţă! Este sau ar trebui să fie o tulburătoare aducere aminte a chemării noastre iniţiale, de a râvni la vieţuirea asemenea lui Dumnezeu. I se aduce aminte omului că a fost „făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!” Sau, aşa cum explică teologii, a fost făcut după chip şi chemat să ajungă la asemănare cu Dumnezeu.

R. Rădulescu: Sfinţii au împlinit această chemare. Aţi spus că nu cu puterile lor omeneşti, ci prin harul lui Dumnezeu. Dar totuşi, omul trebuie să dea şi el ceva, să se pună la dispoziţie. Şi vă întreb concret: fiecare dintre noi are situaţii în care are pe cineva, nu spunem că este chiar vrăjmaş, dar are un om care îi face rău. Cum, sau ce etape trebuie să parcurgă sau cum să facă să nu reacţioneze la răul care i se face şi care poate fi mare. Sunt oameni care au făcut mult rău altora. Cum să facă cei cărora li s-a făcut rău, să nu reacţioneze fără iubire, ci să reacţioneze în duhul acesta, pe care ni-L propune Hristos?

Pr. Coman: Eu cred că o primă fază nu este foarte grea. Să observăm şi să acceptăm că această logică este pozitivă şi corectă. Să spunem că nu ni se cere nouă personal, nici mie, nici dumneavoastră, nici celorlalţi, să-i iubim pe vrăjmaşii noştri! Discutăm o chestiune abstractă. In abstract, este bine să-l iubeşti pe cel care îţi face rău, pentru că nu mai înmulţeşti răul, cel puţin, nu se escaladează răul… Altfel, ajungem la binecunoscuta spirală a răului! Acesta este un argument care ţine de logica omenească.

R. Rădulescu: Răul rămâne la celălalt…

Pr. Coman: Rămâne la celălalt şi în sensul că numai el este subiectul răului, dar şi în sensul dimensiunii răului. Daca noi nu răspundem răului cu rău, răul rămâne numai la dimensiunea iniţială, nu se înmulţeşte. Este logic, nu? Aşadar, o primă fază ar fi să reflectăm asupra acestei perspective şi să recunoaştem că este pozitivă. Să nu luăm dintru început în calcul cât de realizabilă este o astfel de atitudine. Este foarte important de împlinit acest lucru. Atunci când vorbim despre iubirea vrăjmaşilor, atitudinea nu se limitează la a nu răspunde cu rău ci, limitând răul, se înmulţeşte binele. Acolo unde se naşte răul, eu pun ca răspuns binele. Să iubim pe vrăjmaşii noştri, nu înseamnă numai să-i tolerăm, să le suportăm vrăjmăşia, ci înseamnă să le răspundem cu un gest pozitiv, bun. Aşa cum spune Sfântul Evanghelist Matei: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor care vă prigonesc, rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă”. Deci, de fiecare dată, tu, în locul gestului sau al atitudinii negative care vine de la celălalt, să pui ceva pozitiv.

La sămânţa răului, care izvorăşte din celălalt, tu să vii cu izvorul binelui. Ceea ce, logic, este corect. Abstract judecând, cine ar putea să spună că nu este corect? Toţi ne vom împiedica, însă, în momentul în care ni se va cere să facem noi aceasta. Vom constata pe propria noastră piele sau experienţă că nu este posibil. Haideţi să recunoaştem în primă fază că teoretic este bine, iar în a doua fază, să recunoaştem că, personal, nu putem face acest lucru! Ne vom mira, dar chiar aceasta vrea Mântuitorul Hristos. Să conştientizăm standardele reale la care suntem chemaţi să existăm, şi după aceea să conştientizăm că ele ne depăşesc puterile. Din orgoliu, din mândrie, atât de greu îi este omului să facă acest lucru, încât a generat o întreagă filozofie de viaţă, o logică, opusă celei dumnezeieşti, care să-l îndreptăţească, să-l justifice. În loc să spună: „aşa este bine, aşa este corect, dar eu nu pot face aşa pentru că sunt neputincios”, va spune „nu este drept!“, „unde este dreptatea?!”, „Dreptatea cui?!”. Dreptatea sa! Aşa s-a născut ipocrizia, singurul rău uman înfierat fără clauze de Mântuitorul Hristos, cu tărie.

Dacă recunoaştem că este bine să iubim pe vrăjmaşi, dar că noi nu putem împlini o astfel de cerinţă, avem o singură ieşire, aceea de a apela la ajutorul altcuiva, pentru ceea ce este dincolo de limitele noastre. Acel Altcineva este Dumnezeu însuşi! Este situaţia pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre sine: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19). Ştiu binele, îl şi voiesc, dar nu pot să-l fac, dimpotrivă făptuiesc răul, pe care nu îl voiesc. Această stare a omului în lupta cu sinele şi cu propriile sale limite, trebuie să ne fie foarte clară. Nu o vom depăşi străduindu-ne să devenim mai buni! Pur şi simplu pentru că nu vom reuşi noi singuri să devenim mai buni. Omul se amăgeşte cu împlinirea unor porunci care nu vizează măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii: să nu furi, să nu ucizi, să nu înjuri, să nu consumi alcool etc. Considerându-se bun dacă le împlineşte, sau oricum mai bun decât cei care nu le împlinesc. Aceasta este o mare amăgire. S-a generat chiar şi o întreagă morală, uneori cu numele de creştină, sau promovată ca atare, care promovează suficienţa de sine prin raportare la împlinirea unor porunci morale, care vizează nefăptuirea răului şi nu făptuirea binelui, de fapt. Sigur că nu este bine să faci lucrurile acestea, dar nu înseamnă că dacă nu le faci eşti bun. Care morală spune că este corect să faci lucrurile acestea? Problema nu este aceasta. Să nu înjuri este posibil să realizezi tu însuţi, de unul singur, dar, să iubeşti pe vrăjmaşi, nu este posibil să o faci singur. Şi atunci, cu privirea la acest standard maximal, la care suntem chemaţi să ajungem, avem şansa să ne recunoaştem limitele. Altfel, dacă standardul ar fi, în mod artificial, coborât la limitele noastre, mulţi dintre noi ne-am amăgi că suntem puternici, unii dintre noi chiar atotputernici. Aceasta ar fi marea cădere a omului, dacă nu cumva chiar şi este!!!

R. Rădulescu: Părinte profesor, vă mai întreb ceva. Întrebarea vine dintr-o constatare: acest maximalism, la care ne cheamă Dumnezeu, comportă un risc pentru Dumnezeu însuşi? Pentru că în istorie puţini au atins acest standard. Mă gândesc că este un eşec în această chemare, pentru că nu se răspunde pe măsură, din partea noastră, a oamenilor. Vedem la tot pasul, pe stradă, la televizor, la cinematograf, toate poveştile filmelor care ni se oferă au o intrigă. Intriga se bazează pe răzbunare, pe conflict…!

Pr. Coman: Mai întâi aş aminti ceea ce cred că am mai spus, anume că măsura aceasta nu este o convenţie, ci tine de adevărul lucrurilor. Aşa a fost făcut omul de Cel care l-a proiectat. Dacă se înscrie pe traiectoria aceasta, omul se înscrie pe calea împlinirii sale, dacă preferă alte traiectorii o face cu riscul neîmplinirii. Acum, se pare că omul este supărat că a fost creat cu şansa de a ajunge la o măsură prea mare. Vă închipuiţi, câtă supărare ar fi fost dacă i se punea o limită peste care nu ar fi putut să treacă?!

Cât priveşte modelul prezentat pe toate canalele ca unanim acceptat, acesta este dovada complicităţii quasi-generale a unei lumi căzute care încearcă să se convingă de faptul că nu este căzută. O lume ipocrită, care după ce se dedă în masă la fărădelegi, invocă criteriul majorităţii drept criteriul binelui şi al adevărului. O lume împărţită în două segmente, amândouă la fel de ipocrite: pe de o parte producătorii acestei „culturi”, care ştiu bine că aceasta nu este o cultură sănătoasă, dar mai ştiu că este foarte profitabilă financiar şi politic, iar, pe de altă parte, consumatorii, care ştiu la fel de bine că această cultură nu este sănătoasă, dar le hrăneşte patimile şi plăcerile păcătoase din care ei spun că nu vor să iasă, dar în adevăr nu pot. Nu din cauza maximalismului eşuează oamenii, ci, dimpotrivă, datorită faptului că refuză standardul maximalist.

Această lume vrea să legitimeze „cultura” pe care o produce, gândind că în felul acesta scapă de culpă. Se amăgeşte gândind că poate să-şi dea altă destinaţie, modificând conceptul de om! Simte că este captivă unui proiect coerent ce nu-i aparţine, care presupune un parcurs anume existenţial şi, în loc să depună eforturi pentru a străbate acest parcurs, încearcă să-l modifice după măsura neputinţelor, tentaţiilor şi patimilor sale. Se regăseşte aici una din cele mai grave atitudini umane faţă de rău, păcat sau decădere, despre care vorbea un filosof grec contemporan, Evanghelos Papanoutsou.

Dintotdeauna  în viaţa omenirii a existat păcatul, căderea, greşeala, spunea E. Papanoutsou. Diferenţa pe care o marchează civilizaţia contemporană este încercarea ei de a desfiinţa noţiunea de păcat sau greşeală prin a o legitima la nivelul convenţiilor sociale, morale, politice“.

Se şi mândreşte de geniala descoperire: cât de simplu putea să fie! Declari, pur şi simplu, răul bine şi ai scăpat de teroarea moralei. Alţii se chinuiau să lupte până la sânge împotriva păcatului, alţii îl ascundeau sub preş sau după uşă, alţii îl ocultau prin intermediul legilor…

Este încercarea omului de a-şi construi propria dreptate în contradicţie cu dreptatea pe care o reprezintă propria lui natură şi care i-a fost imprimată de Creator. Nu-şi dă seamă că în felul acesta îşi contestă propria condiţie umană. Este reflexul generalizat al ispitei pe care o trăim aproape fiecare dintre noi la nivel individual, în starea de neîmplinire, gândind că în alte condiţii am fi fost grozavi. Condiţia dată este complicată!

(…)

Ele devoalează aşezarea noastră strâmbă, nesănătoasă, logica noastră  meschină, egoistă. Este o complicitate a majorităţii, cum spuneam, care, întrucât deţine instrumentele puterii, menţine „la putere” logica sau filosofia de viaţă care-i îndreptăţeşte, îi validează pe cei mulţi şi „puternici”. Este o atitudine ipocrită! Pe de o parte, menţine la putere principiul sancţionării răului şi, pe de altă parte, exclude din catalogul relelor fapte evident negative, dar săvârşite de majoritate. Se încearcă acreditarea criteriului majorităţii drept criteriu moral. Ori, această atitudine este culmea ipocriziei! Un lucru este bun sau rău nu în funcţie de numărul celor care îl săvârşesc! Evanghelia ne descoperă contrariul. Amintiţi-vă imaginea cu poarta cea strâmtă care duce la salvare şi poarta cea largă care duce la pieire. Sau imaginea cu turma mică şi „rămăşiţa”. Iar acolo unde nu pot „schimba” categoria morală a unei fapte, fac tot posibilul să nu fie deconspiraţi. Dacă s-ar promova o cultură care propune maximalismul Evangheliei, ar trebui prea mulţi să se recunoască neputincioşi, limitaţi, decadenţi, imorali, ipocriţi etc.

Maximalismul Evangheliei se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu, în timp ce cultura dominantă astăzi se întemeiază pe puterea omului. (…)

Trebuie să recunoaştem că este un mare dar descoperirea măsurii dumnezeieşti ca standard la care este chemat omul să ajungă. Măsura etalon este necesară pentru a te evalua corect, pentru a nu te amăgi. Prin raportare la etalon ai simţul real a ceea ce eşti, al măsurii la care ai ajuns. A genera modele culturale, sociale sau politice, în care dreptatea omenească - cea care are în centru sancţionarea răului – este propusă ca etalon, echivalează cu a propune şi a menţine etaloane false, care conduc la evaluări false, amăgitoare sau ipocrite.

Oamenii trebuie să se obişnuiască cu această perspectivă, pentru că aceasta este Biserica, aceasta este credinţa şi aceasta este Evanghelia. Este existenţa cu Dumnezeu, iar existenţa cu Dumnezeu înseamnă provocarea măsurii dumnezeieşti! Alternativa acesteia este existenta fără Dumnezeu, la limitele tale, la limitele umanului. Una dintre aceste alternative este adevărată iar cealaltă neadevărată. Nu pot fi amândouă adevărate”.

Nota:

*„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 9).

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)