MARTURIA UNUI EVREU CONVERTIT LA ORTODOXIE SI DEVENIT PREOT IN AMERICA: Pr. James Bernstein, “Uimit de Hristos. Calatoria mea de la Iudaism la Ortodoxie”

Această carte este povestea unei convertiri de la Iudaism la Ortodoxie. Uimit de Hristos este, totodată, şi o autobiografie, o istorie intelectuală; este o carte ce transmite o viziune duhovnicească şi teologică într-un mesaj care afectează oameni din sfere diferite ale societăţii. Este o vedere a Dumnezeului Cel viu, revelat în Iisus Hristos, Cel care este împlinirea Vechiului Testament, viaţa celor credincioşi, nădejdea celor fără de nădejde şi ţelul celor care se străduiesc să propovăduiască Evanghelia în toată deplinătatea sa. Dorinţa şi nevoinţa Părintelui James pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, l-au adus de la Iudaism la Ortodoxie, trecând prin cultele evanghelice, ajungând în final la Biserica creştină autentică.

„Nu cunosc altă carte care să se ocupe atât de cuprinzător cu procesul intelectual şi spiritual al convertirii de la Iudaism la Ortodoxie. Ea are importanţă nu numai pentru evreii care se gândesc la Ortodoxie. De asemenea, este importantă pentru majoritatea evanghelicilor contemporani care au o puternică orientare fie către Iudaism, fie către Sionism. Părintele James Bernstein a înţeles că Creştinismul ortodox este împlinirea Iudaismului ortodox şi astfel, adevăratul lui succesor, în timp ce iudaizarea sau Protestantismul afectează pe amândouă”.

† Jonah, Mitropolit a toată America şi Canada
(Biserica Ortodoxă din America)

L-am aflat pe Dumnezeul evreilor în Biserica Ortodoxă

“… Chiar înainte de a participa la o slujbă din cultul ortodox, ajunsesem la concluzia că creştinii din primele patru secole aveau un cult liturgic, sacramental şi ierarhic universal. Pe măsură ce îmi continuam cercetările descopeream că Biblia însăşi prezintă aceleaşi elemente de cult. De fiecare dată când Dumnezeu S-a descoperit omului în Scriptură acest fapt s-a petrecut într-un cadru de cult care îmbina frumuseţea, ordinea şi maiestatea. Cultul din Vechiul şi din Noul Testament au căutat să reflecte pe pământ maiestatea lui Dumnezeu aşa cum ea se dezvăluie din ceruri.

Profetul Iezechiel (sec. VI î.d.Hr.) a avut o vedere a lui Dumnezeu atât de intensă încât atunci când a vrut să o descrie a întâmpinat greutăţi în a găsi cuvintele potrivite. El vorbeşte despre un vârtej de vânt, de un nor mare cu un foc violent ce se mistuia pe sine, fulgere, [vorbeşte] de un cristal a cărui înfăţişare îţi lua respiraţia, de vocea unei armate şi de un tron. El a văzut pe tron o Fiinţă cu chipul de om şi a căzut cu faţa la pământ cuprins de spaimă.

De asemenea, am descoperit în Noul Testament o reiterare a maiestăţii cereşti a lui Dumnezeu. Sfântul Pavel, autorul Epistolei către Evrei, punând în opoziţie Noul Testament cu Vechiul Testament spune următoarele:

„Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul noului testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel. Luaţi seama să nu vă lepădaţi de Cel care vorbeşte” (Evrei 12, 22-25).

Sfântul Pavel concluzionează spunând: „Căci Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor” (Evrei 12, 29).

În ultima carte a Bibliei, Sfântul Ioan descrie o viziune a Domnului nostru Iisus Hristos aşezat pe tron şi adorat în ceruri, „iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui” (Apocalipsa 1, 16). Când Ioan L-a văzut a căzut ca mort la picioarele Lui. Ioan vorbeşte mai departe despre tron ca fiind înconjurat de alte douăzeci şi patru de tronuri pe care stăteau douăzeci şi patru de bătrâni. Mai erau acolo patru creaturi vii care „odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine” (Apocalipsa 4, 8).

Scripturile îmi ziceau clar că Dumnezeu este adorat cu mare slavă în ceruri, cu mare solemnitate şi măreţie. Măreţia adorării lui îţi taie respiraţia. Din nefericire mulţi creştini moderni tind să se raporteze la Dumnezeu ca la un „prieten” cosmic. Simţeam că această concepţie familiară despre Dumnezeu subminează mult închinarea cuvenită Lui.

Dumnezeu ne iubeşte şi este prietenul nostru în sensul cel mai profund. Dar El este, de asemenea, Dumnezeul cel veşnic, Făcătorul, Împăratul şi Judecătorul nostru. Chiar şi Apostolul Ioan, care în Evanghelii este caracterizat drept „ucenicul iubit” al Domnului datorită apropierii sale de Hristos, „a căzut la picioarele Lui ca mort” atunci când L-a văzut pe Domnul aşezat pe tron în ceruri. Eram de părere că dacă acest iubit apostol şi prieten al lui Hristos a căzut la picioarele Sale închinându-I-se Lui, oare, cu cât mai mult ar trebui noi să I ne închinăm cu sentimentul cuvenit al smereniei?

Fiind evreu ştiam că Dumnezeu aşezase vechiul Templu în Ierusalim cu tot ritualul aferent pentru a ne oferi o licărire al acelui cult care se săvârşeşte ceas de ceas în ceruri. Moise a fost învăţat de Dumnezeu să construiască Chivotul după modelul unui prototip ceresc după cum se vede în Ieşire 25, 9-40 (şi mai apoi descris în Evrei 8, 5; 9, 23, 24). Acesta este fundalul potrivit căruia Biserica primară iudeo-creştină a înţeles cultul (închinarea) – căutând să reflecte slava cultului ceresc în cultul său de pe pământ.

Cultul evreiesc a fost întotdeauna fizic. Poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament folosea în cult muzica, culoarea, lumânări, cu mirodenii şi tămâie parfumate, artă, cântece ritmate, sărbători şi posturi, cicluri de zile sfinte, printr-o rânduială şi liturghie dumnezeiască. Am înţeles treptat că aceste lucruri nu erau nici păgâne din punct de vedere al originii lor şi nici temporale din punctul de vedere al caracterului lor. Ele s-au împlinit în Hristos şi au rămas.

Pe măsură ce participam la următoarele slujbe ortodoxe a devenit limpede pentru mine că Biserica Ortodoxă a moştenit, păstrat şi practicat cultul biblic într-un mod în care nici o altă Biserică de care ştiam nu o făcuse – cu icoane şi tămâie, cu veşminte multicolorate şi clopote care răsunau, cu lumânări arzând, cântece melodioase şi procesiuni, cu cicluri de sărbători şi posturi. În aceste slujbe cei de pe pământ se considerau ca fiind în chip mistic împreună cu cei din ceruri, ridicând împreună mâni sfinte către Cel care stă pe tronul ceresc, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta!”.

Biserica Ortodoxă este Noul Israel

Profund impresionat de cultul creştin ortodox, am început să reflectez tot mai serios asupra continuităţii Bisericii Ortodoxe creştine. Fiind evreu, faptul de a avea rădăcini a contat dintotdeauna foarte mult pentru mine. Acum mă gândeam la importanţa de a avea şi rădăcini creştine, de asemenea.

Creştinii evanghelişti care îmi spuneau că şi ei sunt evrei se considerau cumva evrei spirituali, dar cumva, în confuzia lor, se considerau, de asemenea, evrei şi din punct de vedere corporal. Mulţi aveau o concepţie asemănătoare despre Biserică. Aveau tendinţa de a spiritualiza totul, chiar şi cu costul laturii fizice. Nu se identificau cu nici o Biserică istorică anume, dar se considerau ca fiind, cumva, în Biserică. Pentru ei nu era important să aibă continuitate istorică cu Biserica veche. Spre deosebire de aceştia eu credeam acum că Biserica este întru totul – fizic şi istoric, precum poporul evreu. În calitate de evreu adevărat doream să fiu un creştin într-o Biserică creştină autentică, una care putea să fie localizată precis de-a lungul veacurilor.

Crezusem că fraţii mei protestanţi evanghelişti erau creştini autentici care Îl „cunoşteau” pe Iisus, trăiau vieţi sfinte şi păreau cereşti. Ba chiar, după propria mea analiză, ei trăiau vieţi mult mai sfinte decât mine. Însemna aceasta că ei erau Biserica în care există un cult şi o dogmă autentice? Nu eram sigur. Dar eram sigur de un lucru: nu vroiam să fiu într-o biserică care se joacă de-a credinţa. Vroiam să fiu în acea Biserică care este istoric legată de vechiul trup iudeo-creştin de credincioşi.

Cu siguranţă Biserica Ortodoxă are rădăcini care pot fi clar identificate. Ea are o continuitate istorică a dogmei care începe odată cu Apostolii. Acest tezaur de adevăr, numit Sfânta Tradiţie, a fost transmis cu fidelitate de la o persoană la alta, din generaţie în generaţie. Fără discuţie, descendenţa Ortodoxiei este vizibilă, uşor de identificat şi istorică. Aşa cum Apostolul Pavel a spus, Biserica este „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3, 15).

Pe lângă această descendenţă a adevărului, Biserica Ortodoxă este onorată de o altă succesiune: cea a episcopilor – continuitatea apostolică înrădăcinată în vechea Biserică iudeo-creştină. Am aflat din Noul Testament că de la bun început Apostolii au aşezat anumite persoane în bisericile locale, persoane care aveau funcţia de a fi reprezentanţi apostolici şi purtau numele de epicopi (episcopoi în greacă).

Mărturii din vechime, numeroase şi uşor de găsit, arată că funcţia de episcop a existat universal în Biserica primară. În timpul verii lui 1975 am avut ocazia de a petrece multe ore citind pe Părinţii Bisericii la librăria Graduate Theological Union din Berkeley. Am descoperit aici că toate mărturiile dovedesc faptul că episcopii au fost prezenţi pretutindeni, chiar şi atunci când Biserica se afla în ilegalitate şi era persecutată de Imperiul Roman. Episcopii nu au fost o „denaturare” [a adevăratei credinţe] de mai târziu, ci au fost de la început prezenţi în Biserică. Marele mucenic şi episcop al Antiohiei, Sfântul Ignatie – care a trăit în secolul I, scrie:

„Voi însă respectaţi pe diaconi ca pe Hristos Iisus, al Cărui loc îl păzesc ca nişte străjeri, aşa cum episcopul e un chip [typos] al Tatălui a toate, iar prezbiterii sunt ca un colegiu [synedrion] al lui Dumnezeu şi o asociaţie [syndesmos] de Apostoli ai lui Hristos. Fără aceştia nu există biserică aleasă, nu există întrunire sfântă, nu există adunare de cuvioşi” (Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către tralieni, traducere de diac. Ioan I. Ică jr. în Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, pp. 438-439).

De asemenea, Sfântul Irineu de Lyon, scrie la sfârşitul secolului al II-lea:

„Dar Predania / Tradiţia Apostolilor care s-a arătat în toată lumea poate fi văzută în orice Biserică de cei care vor să vadă adevărul, şi putem să-i numărăm pe cei care au fost aşezaţi de Apostoli episcopi în Biserici, şi pe urmaşii lor până la noi, şi care n-au învăţat, nici n-au cunoscut ceva asemănător cu cele delirate de ei. Căci dacă Apostolii ar fi cunoscut mistere/taine pe care le-ar fi învăţat pe cei «desăvârşiţi» separat şi în ascuns de ceilalţi, atunci le-ar fi transmis mai ales celor cărora le-au încredinţat înseşi Bisericile; pentru că ei voiau ca aceia pe care i-au lăsat urmaşi şi cărora le-au predat însuşi locul de învăţătură al lor să fie desăvârşiţi şi ireproşabili în toate, căci dacă aceştia procedau corect, mare era folosul, dar dacă eşuau, era cea mai mare nenorocire” (Adversus haereses traducere de diac. Ioan I. Ică jr. în Canonul Ortodoxiei… , pp. 483-484).

Deşi am înţeles că succesiunea episcopilor nu asigură automat o succesiune de adevăr, continuitatea apostolică părea a fi planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. Pentru mine era limpede acest lucru fiindcă oferea o legătură fizică şi tangibilă dar şi o legătură spirituală cu vechea Biserică iudeo-creştină.

În perioada ce a urmat Războiului de Şase zile din iunie 1967 am fost printre primii care s-au mutat din Oraşul nou din Ierusalim în Oraşul vechi. Am locuit împreună cu creştinii arabi în apropierea locului unde se născuse tatăl meu. Fiindcă nu ştiam exact unde avusese loc naşterea sa, este posibil să fi stat chiar în casa copilăriei lui. În timpul celor câteva luni petrecute aici am avut multe ocazii să vizitez bisericile şi locurile sfinte din Ierusalim. Partea protestantă din mine a întâmpinat greutăţi în a preţui bisericile mai tradiţionale şi mai bogat împodobite. Dar pe măsură ce făceam cunoştinţă cu cât mai mulţi creştini din Ierusalim, înţelegeam faptul că în Ţara Sfântă sunt creştini arabi care nu sunt nici protestanţi şi nici romano-catolici. Ei sunt ortodocşi.

În cartea Faptele Apostolilor 1, 8 vedem cum înainte de înălţarea Sa, Domnul Iisus le-a spus Apostolilor: „Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului”. Nu mi s-a părut un simplu accident faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica băştinaşă în Orientul mijlociu şi în Ţara Sfântă, pământul Bibliei şi al străbunilor noştri evrei.

Biserica Ortodoxă exista cu o mie de ani jumate înainte ca Protestantismul să se nască. Din locul său de naştere – Ierusalimul, Creştinismul Ortodox s-a răspândit către vest, în Roma şi Grecia, către nord, în Europa şi Rusia, către sud, în Egipt, şi către est în Persia şi India. În timp ce îmi amintesc de călătoria din Ţara Sfântă, nu pot să nu mă gândesc că există un plan providenţial în ceea ce priveşte prezenţa neîntreruptă a Creştinismului Ortodox în Ţara Sfântă – tot aşa cum există şi în cazul existenţei neîntrerupte a poporului evreu.

Biserica Ortodoxă este mai mult decât trupul mistic al celor credincioşi. Ea este, de asemenea, o realitate instituţională, concretă şi istorică cu o extindere uşor de recunoscut. Aparţinând Ţării Sfinte ca Biserică nativă în Ţara Sfântă, istoria Bisericii Ortodoxe poate fi urmărită înapoi, până la începuturile sale – până la Însuşi Hristos şi Apostoli. Această continuitate fizică şi istorică înrădăcinată în Ţara Sfântă are foarte mare importanţă pentru mine în calitate de evreu creştin.

Redescoperindu-L pe Dumnezeul evreilor

Am fost profund impresionat de faptul că cultul Bisericii Ortodoxe era uimitor, ceresc şi cu adevărat dumnezeiesc, de faptul că rădăcinile sale erau adânci iar originea ei [a Bisericii Ortodoxe] era din Ţara Sfântă. Ca evreu creştin am fost atras de Ortodoxie, dar cum mă împăcam şi cu teologia ortodoxă? Cum era concepţia despre Dumnezeu a Ortodoxiei în comparaţie cu cea a Protestantismului? Cum se raportau la concepţia iudaică?

Copil fiind, mă rugam adesea cu cuvintele: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronom 6, 4). Mai târziu, după ce am devenit creştin protestant, tânjeam după accentul pus de iudaism pe adorarea lui Dumnezeu ca Rege şi Creator. Pe când eram copil, în timpul slujbelor de dimineaţă din perioada Zilelor temerii reverenţioase recitam o rugăciune care cuprindea mai mult de patruzeci de cereri, fiecare începând cu „Tatăl nostru, Regele nostru (în ebraică Avehnu Malchanu)”. Deşi credeam în Treime şi în dumnezeirea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, eram adesea pus în dificultate de întrebări precum: ce relaţie există între, pe de o parte, Tatăl, şi pe de altă parte, Fiul şi Sfântul Duh şi către Cine ar trebui să-mi adresez rugăciunile. Am descoperit că creştinii ortodocşi îşi îndreaptă închinarea în primul rând către Dumnezeu Tatăl. Ortodocşii cred că există un singur Dumnezeu fiindcă există un singur Tată.

Când cuvântul „Dumnezeu” este folosit în Noul Testament, el se referă aproape mereu la Dumnezeu Tatăl. Despre Fiul şi Duhul Sfânt se vorbeşte adesea ca fiind ai lui Dumnezeu – precum vedem în adresările „Fiul lui Dumnezeu” sau „Duhul lui Dumnezeu”. Biblia nu spune niciodată: „Tatăl lui Dumnezeu” fiindcă Tatăl nu este al lui Dumnezeu ci este Dumnezeu. Acest accent pus pe Dumnezeu Tatăl ca izvor al unităţii în Treime lipsea din experienţa mea protestantă. Şi totuşi mi se părea că este foarte iudaică, fiindcă explica mult mai clar relaţia lui Dumnezeu Tatăl cu Fiul şi Duhul Sfânt.

Ortodoxia învaţă limpede că atât Fiul cât şi Sfântul Duh îşi au originea din veşnicie în Tatăl, împărtăşind deplin firea dumnezeiească cu El. Tatăl este numit Izvorul Treimii; El este sursa eternă a Dumnezeirii, iar domnia Sa este unitatea celor trei Persoane. Aşadar vorbim de Tatăl mai întâi. Din acest motiv Apostolul Pavel salută astfel fiecare biserică: „Mulţumesc, întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toţi” (Romani 1, 8), sau „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!” (Efeseni 1, 2). Această terminologie a salutării este caracteristică în toate scrierile Sfântului Pavel.

Din acest motiv şi Crezul de la Niceea spune:

„Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu… Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede”.

Cu tristeţe am descoperit motivul pentru care atât protestanţii, cât şi romano-catolicii, spre deosebire de ortodocşi, nu dau importanţă lui Dumnezeu Tatăl şi Duhului Sfânt. Crezul niceean iniţial al Bisericii celei nedespărţite din secolul al IV-lea spunea că Duhul Sfânt „purcede – numai – de la Tatăl”. Dar în Apus, începând din Spania secolului al V-lea, a fost adăugat cuvântul latin filioque („şi de la Fiul”), schimbând Crezul pentru a spune că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl şi de la Fiul”.

Iniţial, papa de la Roma s-a opus acestei schimbări, punând ca textul Crezului neschimbat de la Niceea să fie înscris pe două plăci de argint şi să fie expuse public la Mormântul Sfântului Petru. Doar în secolul al XI-lea, sub presiune politică a acceptat papalitatea cea mult slăbită adaosul filioque la Crez (când Crezul a fost inclus în Mesă). Toţi protestanţii au moştenit acest Crez modificat atunci când s-au desprins de Biserica Romano-Catolică în secolul al XVI-lea.

Adăugarea articolului filioque duce la accentuarea rolului firii divine comune a Treimii ca izvor al unităţii în defavoarea Persoanei Tatălui Care, spune Crezul, este „Unul Dumnezeu” şi sursă a unităţii. Închinându-mă la Dumnezeu Tatăl ca Creator al universului, Rege al lui Israel şi Dumnezeu şi Tată al Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum fac ortodocşii, am început să aflu cum să mă închin lui Dumnezeu aşa cum se închinau fraţii mei iudeo-creştini din Noul Testament.

Redescoperind adevărata noastră Jertfă

În 1967 am vizitat Zidul plângerii şi am păşit pe muntele templului unde stătuse odată străvechiul Templu evreiesc. Am fost uimit de rolul central pe care îl avea pentru vechii evrei jertfa şi cultul oficiat în Templu. Vechiul Testament arată limpede că sistemul sacrificial/rânduiala jertfelor era o parte integrantă a religiei iudaice şi a cultului de la Templu.

Din lecturile despre istoria evreilor ştiam că odată cu distrugerea din secolul I a Templului iudaic şi a sistemului sacrificial, evreii evlavioşi au fost aruncaţi într-o mare confuzie. Mulţi din neamul evreiesc s-au arătat de acord cu Fariseii răupovăţuitori care au decis că jertfa [de la Templu] nu era necesară. Ei susţineau că rugăciunile şi faptele bune pot înlocui jertfa. Astfel că ei au accentuat rolul cultului sinagogii locale (centrându-se pe omilii şi citirea Scripturii) în locul formei de închinare ce avusese loc în vechiul Templu iudaic din Ierusalim (care era centrat pe jertfă şi cultul liturgic bogat împodobit), care a încetat odată cu distrugerea Templului în anul 70 d. Hr. Aceasta este moştenirea iudaismului din ziua de astăzi.

Pe de altă parte, mulţi evrei evlavioşi au devenit creştini şi au susţinut că Hristos, Mielul lui Dumnezeu, a fost oferit de Dumnezeu Tatăl ca împlinire a sistemului sacrificial de la Templu. Evreii creştini de la început au considerat că Hristos este o Jertfă nouă şi mai înaltă, faţă de Care jertfele pământeşti ale Templului nu erau decât tipuri [prefigurari, n.n.]. La Împărtăşanie, Ortodoxia re-prezintă Jertfa lui Hristos adusă lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna. În timpul Dumnezeieştii Liturghii preotul exclamă: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”.

Redescoperind adevărata mistică

În Biserica Ortodoxă am început, de asemenea, să redescopăr Sfânta taină. Presupun că iubesc taina fiindcă Dumnezeu Însuşi nu este numai minunat, El este şi tainic. Evreii sunt consideraţi a fi un popor misterios, în parte datorită existenţei noastre neîntrerupte împotriva tuturor vitregiilor şi a implicării noastre în întemeierea religiilor iudeo-creştine. Raţionaliştii moderni dispreţuiesc taina dar eu am descoperit că creştinii ortodocşi se îmbogăţesc în ea. De fapt, Sfântul Apostol Pavel spune că chiar viaţa noastră în Hristos este o „taină”.

Cuvântul englez „mystery” vine din grecescul mysterion, care se referă la un ceva ascuns sau secret. Termenul grecesc din Biblie însă, nu se referă la un secret în privinţa căruia nu se poate da un răspuns. Mai degrabă este un secret temporar care este revelat oamenilor de Dumnezeu prin Duhul Său. Conceptul de taină este apropiat de cuvântul grecesc apokalypsis care se traduce în engleză prin „revelation” [revelaţie / descoperire].

Fiind evreu doream un cult care să inspire sentimentul de taină, să fie înrădăcinat în vechea practică iudaică şi care să fie centrat pe Dumnezeu şi Împărtăşirea cu El. Dar cultul pe care îl experimentasem ca protestant evanghelic avea tendinţa să considere cultul mistic drept periculos fiindcă mergea dincolo de „raţiune”. Aceasta era adevărat mai ales în privinţa slujbei de împărtăşire.

Ca nou creştin fusesem învăţat că pâinea şi vinul de la Împărtăşanie erau simboluri şi atât, şi că a merge dincolo de această explicaţie însemna să risc să cad într-o concepţie magică despre Împărtăşanie. Deşi citisem în Biblie că Domnul nostru Iisus a spus despre pâinea de la Împărtăşanie, „Acesta este Trupul Meu”, şi despre potirul cu vin, „Acesta este Sângele Meu”, mi s-a spus că pâinea şi vinul doar semnificau Trupul şi Sângele Lui.

Concepţia raţionalistă despre Împărtăşanie părea atrăgătoare pentru mintea mea dar nu şi pentru inima mea. Era semnificativ faptul că vechii creştini se refereau la Împărtăşanie doar ca la „o mare Taină”. Îndepărtarea tainei din Euharistie a sărăcit enorm cultul protestant, făcând să pară superficial. Era gol nu fiindcă lipseau Dumnezeu şi credinţa – mulţi protestanţi erau foarte vibranţi şi vii [în credinţa lor]. Însă, prin abordarea raţionalistă a adevărului spiritual, cultul protestant pierduse în necunoştinţă de cauză taina lui Dumnezeu.

În cea mai mare majoritate a lor, reformatorii protestanţi au reacţionat împotriva a ceea ce ei considerau a fi drept concepţia magică despre Euharistiei aşa cum exista aceasta în practica romană medievală. Mai mult – şi aici majoritatea ortodocşilor ar fi de acord – reformatorii erau nemulţumiţi de forma scolastică a doctrinei despre Euharistie a Romei, care tindea să formalizeze taina.

Biserica Ortodoxă mi-a dezvăluit existenţa unui echilibru bazat pe Noul Testament. Pe de o parte, Biserica Ortodoxă nu caută să explice taina precum face Biserica Romano-Catolică; pe de altă parte, ea nu neagă taina precum o fac multe Biserici protestante. Taina este pur şi simplu prezentă în Euharistie, întrepătrunzând Credinţa şi oferind la fiecare Liturghie realitatea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Ortodoxia a dezvăluit în mine un sentiment de evlavie faţă de Dumnezeu şi faţă de viaţă, un sentiment de uimire şi de taină. Îmi veneau în minte lucrurile măreţe înfăptuite de Dumnezeu în istorie: crearea lumii, Potopul, eliberarea evreilor din robia egipteană, naşterea, viaţa şi Învierea lui Hristos, slujirea tămăduitoare a Apostolilor. Ca evreu, tânjeam să-L trăiesc pe Dumnezeu ca pe o taină suprafirească. În lumina a tot ce făcuse Dumnezeu, nu era dificil pentru mine să cred că, dacă El a ales astfel, El putea să facă ca pâinea şi vinul să fie de asemenea, într-o taină, Trupul şi Sângele lui Hristos.

(…)

Botezul

Începând cu anul 1980, am început împreună cu Bonnie să facem demersurile necesare pentru a deveni ortodocşi în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe din America (OCA) … În aprilie 1981, am participat împreună cu Bonnie şi copiii la prima noastră slujbă de Paşti; a fost cea mai minunată slujbă la care am participat vreodată. În august 1981 am demisionat din funcţia de pastor al EOC şi am cerut în mod oficial să fiu primit ca mirean în Biserica Ortodoxă, împreună cu Bonnie şi copiii. Pe data de 8 noiembrie 1981, Bonnie şi cei trei copii ai noştri au devenit creştini ortodocşi în Biserica ortodoxă Sfântul Arhanghel Mihail (OCA) din Danville, California, unde era paroh Părintele Michael Procurat. Din cauza unor chestiuni ce ţineau de administraţie bisericească a trebuit ca să aştept pentru a fi primit în Biserică. Mi s-a părut foarte straniu să văd cum familia mea devenea parte a Bisericii Ortodoxe fără mine.

Am fost primit în Biserica Ortodoxă luna următoare, urmând un proces ce a constat din două etape. Prima etapă s-a desfăşurat într-o sâmbătă, pe data de 12 decembrie 1981, după slujba de vecernie. Aceasta a fost Slujba de primire a convertiţilor. S-au rostit rugăciuni de exorcizare, m-am lepădat de satana, întorcându-mă către apus l-am scuipat, am rostit mărturisirea de credinţă – Crezul. De faţă au fost Părinţii Basil Rhodes, Jonathan Mayo şi familia mea.

Biserica era întunecoasă, aerul înmiresmat de tămâie. În jurnalul meu am scris că atmosfera era misterioasă, poate chiar înfricoşătoare. Am trăit ca în vis anumite părţi din slujbă, de parcă rugăciunile se rosteau pentru cineva care murise. La sfârşitul ceremonialului, Peter, cel mai mic dintre copiii noştri, a slobozit un vaiet ascuţit. Mi s-a părut că Peter exprima într-un mod tainic durerea mărturisirii mele rostită din inimă.

Cea de-a doua parte a slujbei de primire a convertiţilor a avut loc în Ajunul Crăciunului din anul 1981. Am primit Sfânta Mirungere şi a fost o slujbă luminoasă spre deosebire de cea care avusese loc cu două săptămâni înainte. După ani de zbucium eram în sfârşit ortodox.

Ce consolare era să „vin acasă”, mângâiat de cunoştinţa faptului că Biserica Ortodoxă oferă ceea ce eu căutasem de atâta vreme: închinarea la Dumnezeul cel Unul şi Tatăl al Domnului nostru Iisus Hristos, [închinare] fundamentată scripturistic şi fidelă Crezului de la Niceea şi care recunoştea în acelaşi timp dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt! Biserica Ortodoxă aduce o Jertfă pe pământ care o reflectă pe cea pururea adusă în ceruri. Biserica Ortodoxă are o continuitate istorică şi o succesiune apostolică limpede şi care coboară de la Hristos şi de la Apostoli; Biserica Ortodoxă este Biserica dintru început a Ţării Sfinte. Creştinismul Ortodox respectă taina dumnezeiască şi nu caută o falsă claritate. Ortodoxia oferă un ideal atât ascetic cât şi sărbătoresc, fiind în acelaşi timp sensibilă la fragilitatea noastră umană. Mai presus decât orice, am descoperit că Biserica Ortodoxă se află în continuitate cu Biserica iudeo-creştină şi este împlinirea Iudaismului ortodox”.

(in: Pr. James Bernstein, Uimit de Hristos. Călătoria mea de la Iudaism la Ortodoxie, editura Ecclesiast, 2011, traducere de Dragoş Dâscă)

Legaturi:

• PARINTELE JOHN DOWNEY, un american la Bucuresti, la Biserica Rusa. Povestea unei convertiri la ortodoxie si la… Romania
• Marturiile despre Ortodoxie ale unui convertit de la baptism, Dr. Clark Carlton: CUM SA TRAIESTI O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA?
• Parintele Rafail Noica despre sensul Ortodoxiei sau: IN CAUTAREA DUMNEZEULUI PIERDUT
• “Durerea surda a desertaciunii” – povestea convertirii unui tanar monah de la Platina
• Despre uimitoarea convertire a unui protestant prin cercetarea minunata a Cuviosului Serafim Rose
• Sfantul Serafim Rose (2 sept.) – Cautatorul Adevarului pana la capat si cu orice pret
• Parintele Seraphim si chemarea la convertire adevarata pentru “crestinii fierti” care suntem…
• CUM AJUTAM SI CUM IMPIEDICAM VENIREA OAMENILOR LA ORTODOXIE? DESPRE DRAGOSTE, CONVERTIRE SI ECUMENISM
• Parintele Daniil Sasoev despre prezenta la Liturghie, convertiri si minuni
• Teologul Jean-Claude Larchet despre pericolele antihristice ale SPIRITUALITATII SI TEOLOGIEI FARA HRISTOS, FARA SFINTII PARINTI SI FARA VIATA
• POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT, PATIMITORUL FERICIT CA A URMAT LUI HRISTOS PE GOLGOTA. “Daca va voi spune, nu veti crede!”. BOTEZUL ORTODOX IN INCHISOARE AL UNUI EVREU DIN NASTERE