PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Habotnicia stramta si zavorata in sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate”

Cititi si:

Reflectii calugaresti (fragment)

1. As spune fratilor mei întru calugarie: nu fiti habotnici, nu fiti tipicari. Sau fiti, daca asa va este firea: dar cu masura, stapâniti-va, înfrânati-va de la un zel care când se împauneaza risca a se apropia de fariseism. Straduiti-va sa întelegeti ca Hristos nu a venit în lume ca sa întemeieze o noua religie, înca o religie, ci sa ne descopere un nou mod de viata (a way of life se spune în presa si literatura anglo-saxona si în cea occidentala în general). Crestinismul astfel, mai ales, îl concep: ca mod de viata cu totul nou, cu totul original, de origine vadit suprapamânteasca. El trebuie învatat în scoli de catre viitorii teologi si teologhisit de preoti; ceilalti (ba si specialistii de mai sus) trebuie mai ales sa-l traiasca, sa-l puna în practica. Crestinismul este dintre substantele care in vitro se vestejesc, care propasesc si prolifereaza numai in vivo.

Le-as mai spune: partea grea la manastire nu-s posturile, metaniile, ajunarile, privegherile. Astea-s floare la ureche. Greu, cu adevarat greu este, ca în orice obste închisa, sa traiesti în pace si armonie cu ceilalti vietuitori, sa le înduri felul particular de a fi, a se purta, a trai, sa le rabzi inevitabilele ticuri, manii, reactii instinctuale, sa te insensibilizezi cât priveste propriile-ti reactii nervoase la mediul înconjurator. Relatiile interumane, iata piatra de încercare! Dragostea frateasca ori macar bunavointa, rabdarea, îngaduinta si vointa (iar dam de ea!) de a pastra prietenia între frati: acestea dovedesc autenticitatea unei trairi crestine, unei vocatii monahale … Numai ele omologheaza folosirea denumirii de „manastire”. De nu, totul nu-i decât parada si panorama. Si sunt, însusirile mentionate, doar ascultarea cuvintelor Domnului:

„Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa sa va iubiti unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii (Ioan 13, 34-35).

Nimic, nici o însusire oricât de înalta, nici o asceza, nici o stiinta teologica, nici o nevointa, nici o mucenicie nu pot înlocui aceasta porunca absoluta.

Si as adauga: daca nu puteti, daca dragostea nu va este accesibila, macar stapâniti-va nervii si mânia, macar purtati-va ca si cum ati iubi – ca si cum, als ob zic filozofii germani – e si aceasta o modalitate acceptabila, de ordin inferior fireste, însa cu sorti de a fi premergatoare a formei superioare si a se preface cu vremea în iubire, fiind un caz al procesului calificat de Constantin Noica: devenire întru fiinta.

2. În predici (mai cu seama), în articolele teologice (de asemenea) sa nu savârsim grava eroare de a confunda platitudinea stilistica cu ortodoxia. Demonul lozincariei si al stereotipiei ecleziastice este la fel de real si de virulent ca geamanul sau din literatura; pândeste pe toti arhiereii, preotii si monahii, umblând fara odihna si cautând pe cine a înghita, sa compromita, sa sterilizeze. Cele mai bune si mai frumoase simtaminte ori mai frumoase învataturi sunt anihilate de tipizarea verbala, care-i simptom de lene, frica si uscaciune a inimii. Tot atât de dusmanoase sunt stilul pilduitor – edificator – onctuos, stilul emfatic, stilul grandilocvent sau deprinderea comoda de a reduce predica la repetarea Pericopei evanghelice. Cazania e frumoasa, dulce si îmbietoare, totusi nu poate înlocui cuvântul viu. Sa nu ne fie teama a gasi metafore originale, a folosi o vorbire pitoreasca, pe sleau, pe întelesul tuturor, a înlocui cenusiul tern al atâtor predici morocanoase cu vioiciunea culorilor puternice. Nitel fauvism n-ar strica, cutez sa afirm facând o fulgeratoare incursiune în domeniul artelor plastice.

3. Strâns legata de napasta platitudinii si a vorbirii standardizate aflam urgia ramânerii în urma, a zabovirii în trecute vremi, adica predicilor care uita ca se adreseaza unor contemporani, iar nu unor credinciosi de acum câteva decenii ori veacuri, de nu si milenii. Pildele, exortatiile, sfaturile, mustrarile se cuvine sa fie mereu actualizate. Acesta-i adevaratul aggiornamento! Dogma este cea neclintita, nu imagistica, nu captarea, dupa cum în viata profana morala nu se schimba, dar sensibilitatea poetica ia mereu alte înfatisari si dialogheaza cu alte regiuni ale sinei. Nu trebuie trecut cu vederea ca fiecare epoca istorica îsi are pacatele ei predominante; acestea se cade a fi combatuta, nu altele vechi, cazute în desuetudine, atenuate de mersul înainte al istoriei. Actualizarea pildelor si a temelor poate singura feri cuvântul de învatatura, de caderea în monotonie si plictis si de transformare a sa în osânda pentru enorie. Cel care vorbeste în penultimul deceniu al veacului al XX-lea nu se poate referi la aceleasi pacate, naravuri si situatii ca Sfântul Ioan Gura de Aur, Veniamin Costache ori Antim Ivireanul. Sunt, acum, alte boli, alte racile, alte primejdii, alte ispite! Pe acestea trebuie sa le avem în vedere daca vrem sa fim ascultati cu adevarat (iar nu din obligatie si politete si cu mâini discret duse la gura spre a tainui cascatul), urmariti cu atentie si, dupa iesirea din biserica, socotiti drept dascali utili, nu drept roboti si portocale mecanice. … Monahii si preotii de mir sunt deopotriva datori sa cunoasca nevoile, greutatile si necazurile zilelor noastre, sa le vorbeasca ascultatorilor ca un contemporan al lor, nu ca o mumie, ca o fantoma, ca un patefon. Calugarilor nu li se cere sa fie la curent cu filmele, comediile si meciurile radiodifuzate sau televizate, dar le revine datoria de a fi perfect informati despre durerile si suferintele celor „din lume” .

Modul de vorbire al monahului sa nu fie distant, mândru, „oficial” , adica sleit, adica sterp. Nu asa a vorbit Domnul, ci mereu prietenos, apropiat, cu imagini clare si mai toate extrase din viata de zi cu zi a pastorului, a plugarului, a pescarului, a vierului si omului de rând.

4. Habotnicia strâmta si zavorâta în sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate. Adevaratul monah nu se cunoaste dupa lungimea ravasita a barbii ori dupa necuratia vesmintelor, chiliei, privatilor. Am oare drept ideal pe monahul dichisit si spilcuit? Aida de, aceasta-i replica de argutie avocateasca, întelege oricine ca grija de curatenie nu-i totuna cu fandoseala.

Murdaria poate fi o nevointa, ca atâtea altele, dar numai strict personala, ea nu se bucura de valoare obsteasca. Spre a se învrednici de nobilul calificativ de nevointa, de jertfa, trebuie mai întâi sa nu izvorasca din lene si neglijenta, ci sa se datoreze unor consideratii si convingeri principiale, cu alte cuvinte sa implice o renuntare: sacrificarea dorintei firesti a omului de a trai în curatenie. În al doilea rând este neaparat necesar sa se tina seama:

a) de spusa Domnului ca în casa Tatalui Sau multe locasuri sunt (Ioan 14, 1);

b) de principiul libertatii care este însasi temelia crestinismului.

Nimeni nu vine cu sila la Hristos, nimeni nu poate impune altuia punctul sau de vedere. Calugarul doritor a practica nevointa nespalarii o va putea face asupra-si în cadrul chiliei sale. Dar nu o va putea raspândi cu otuzbirul si în jurul sau, adica a o preface în regula pentru altii care, ei, nu considera calea murdariei ca ducând fara gres la izbavire. În locurile de libertate, deci, în salile comune, la trapeza, la cuhnii, la vesmântarie, la privati regula va fi respectarea riguroasa a curateniei. Nicicând nu va putea fi invocata aici autoritatea murdariei. Fiecare slobod e sa-si aleaga mortificarea socotita a fi mai adecvata, caci în casa Tatalui multe locasuri sunt si nici un muritor nu are caderea sa atribuie unei anume (relative) modalitati de patimire caracter de generalitate si preeminenta.

Cât priveste spalarea trupului este nimerit a ne aminti cele spuse de Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Romani la capitolul 14. Nespalarea nu-i câtusi de putin dovada de îmbunatatire duhovniceasca deoarece apostolul neamurilor arata (14, 14) ca nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeste ca e ceva întinat, pentru acela întinat este. Pentru acel care nu socoteste ca a te spala si îmbaia e o întinare, spalatul nu-i pacat, iar murdaria si jegul nu-s acte chezasuitoare de mântuire.

Tot la capitolul 14, Pavel mai scrie (v. 3 si 6):

„Cel ce manânca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu manânca, iar cel ce nu manânca sa nu osândeasca pe cel ce manânca, fiindca Dumnezeu l-a primit”

si

„Cel ce tine ziua, o tine pentru Domnul; si cel nu tine ziua, nu o tine pentru Domnul. Si cel ce manânca, pentru Domnul manânca, caci multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu manânca, pentru Domnul nu manânca si multumeste lui Dumnezeu”.

Cu spalatul prin urmare e ca si cu mâncarea ori cu sabatul: cine nu manânca ori tine sabatul sa nu osândeasca pe cel care manânca ori nu tine sabatul. Iar cel care nu socoteste lautul a fi pacat, sa se spele si sa multumeasca lui Dumnezeu si sa nu se sinchiseasca de mutrele acre si ofuscate ale vrajmasilor apei si sapunului. Am întâlnit monahi care nu se spala, dar îsi dau cu parfum ori cu apa de colonie ca sa acopere putoarea trupului. Asta îmi aduce aminte de o spusa din Pateric: decât sa te lauzi ca postesti mai de folos îti este tie sa manânci carne de trei ori pe zi. Tot asa: decât sa întrebuintezi parfumul ori colonia mai bine fa baie de trei ori pe zi.

Tin sa observ – în aceeasi ordine de idei – ca Domnul a spalat picioarele ucenicilor Sai, ba le-a si grait: Cel ce a facut baie n-are nevoie sa-i fie spalate decât picioarele, caci este curat tot (Ioan 13, 10) – de unde reiese ca Hristos nu opreste nici spalatul nici îmbaierea. Iar pe Simon leprosul îl cearta ca nu I-a dat apa sa-si spele picioarele (Luca 7, 44). Pe iudei îi învinovateste ca fac din spalarea mâinilor înainte de masa un ritual; nu masura de elementara igiena o respinge El. Cât despre interdictiile din secolele II-IV, au în vedere termele greco-romane si promiscuitatea lor, nu spalarea în sine.

5. Fanatismul fundamentalist de orice fel îmi este odios si-mi pare stupid, iar faptul ca-i adoptat de unii calugari crestini (foarte putini la numar, dupa cât îmi pot da seama) nu mi-l face câtusi de putin mai simpatic. Simt, dimpotriva, ca monahul zelator al fanatismului fundamentalist nu-i decât un crestin în travesti si un ortodox strain de credinta pe care, pasamite, o profeseaza si o marturiseste, dintotdeauna cunoscuta pentru statornicia ei dar si pentru sila ei fata de ce nu tine de blândetea crestina si de stramoseasca dreapta socotinta. Sa-mi fie permis a ma referi la celebrul caz Dreyfus din Franta de la sfârsitul veacului trecut (XIX). Pui la îndoiala onoarea unor ofiteri francezi? Era întrebat cel care, convins ca regulile procedurale ale oricarui proces penal nu fusesera respectate, punea sub semnul întrebarii valabilitatea sentintei de condamnare a capitanului Dreyfus. Eu unul as fi raspuns asa: nici gând, cu totul altceva pun la îndoiala: calitatea de ofiteri francezi a unor oameni care nu respecta prevederile legii procedurale si hotarasc o pedeapsa osebit de grava în temeiul unui dosar secret. Îi aseman cu martorii unui duel unde nu s-a vegheat la aplicarea întocmai a ceremonialului; daca se întâmpla sa moara unul din combatanti, cred ca se cuvine sa fie dti în judecata pentru asasinat.

Fanatismul fundamentalist – care vadeste deopotriva rautatea, ridicolul si neghiobia – întotdeauna duce la erezii, schisme, sectarism, suprematia literei, forme religioase naive ori teroriste, îndârjiri formaliste (stilistii) si compromiterea în ochii oamenilor cu scaun la cap a fenomenului religios. Întotdeauna l-am preferat pe Zosima lui Terapont.

Calugarul îmbufnat, oricât i-ar fi barba de lunga si de salbatica, iar reverenda si rasa mânjite, nu-i nici el calugar decât de ochii lumii.

6. Pe chipul calugarului e bine sa se poata citi, deopotriva, blândetea, bucuria, smerenia si nobletea.

Iar cât priveste purtarea sa si atitudinea fata de cele ce se petrec în juru-i (în imediata-i apropiere sau mai departe), se cade sa nu uite ca sa fi crestin nu înseamna a da dovada numai de blândete, ci de fermitate si curaj. Curajul e o virtute crestina esentiala. Apar, pâna si în viata cea mai retrasa si mai desprinsa de cele ale lumii, momente când devine obligatoriu sa te pronunti: sa arati de ce parte esti si ce hram porti. Atunci (iar pilde avem din belsug în perioada prigoanei politeiste ori a împaratilor iconoclasti) calitati dominante ajung acestea: curajul, demnitatea, nesovaiala; modelul în asemenea împrejurari sa fie blândul Iisus mergând netemator si dârz catre Golgota. Trupul da, se prabuseste sub povara crucii; dar forta morala (omeneasca) nu se lasa învinsa.

Astfel, arta de a fi calugar se confunda cu (deloc usoara) îmbinare a dulcetii cu asprimea, a molcomelii cu taria, a supunerii cu neclintirea.

(…)

Si mai vreau sa fac referire la convorbirea dintre Sf. Antonie cel Mare si diavol, odata, dupa ce, constatând satana ca nu-l poate spaimânta si birui pe vajnicul schimnic, a stat la taifas cu el. Sfântul îl întreaba pe Scaraotchi daca-s multi calugari în iad. Calugari?! Face interlocutorul Sfântului; nu sunt! Cum asa, se mira Antonie, doar au fost si monahi nevrednici. – Nu-i nici un calugar, afirma din nou celalalt. – Poate ca sunt si nu-i stii tu, staruie Antonie. – Pe toti îi stiu, nu poate fi vreunul despre care sa nu fiu informat! Iar sfântul se tot mira si minuneaza.

– Aha! Striga deodata vrajmasul, stiu la ce te gândesti: la oamenii aceia îmbracati în negru de sus pâna jos, purtând un soi de tichie pe cap si un val deasupra-i. Da, din aia, da, avem o multime, de oameni în negru nu ducem lipsa, dar calugari, sa sti, calugari nu avem macar unul.

Purtatori de haine negre, de camilafca si culion ce ne aflam, sa ne straduim a fi calugari. Severi cu noi însine, buni si îngaduitori cu ceilalti, discreti cât priveste stradaniile si nevointele noastre, veseli, blânzi, politicosi: smeriti mai ales. Dar nu si prosti, întelegând ca viata e lucru gingas, iar calugaria si mai si; facându-ne din dreapta socoteala si din relativismul celor lumesti o lege, fericiti dar nu siroposi, neclintiti în credinta, nu si intoleranti, însa constienti de importanta si dificultatile mentinerii unor relatii cordiale cu ceilalti frati si prin urmare decisi a ne vadi nu mai putin destoinici diplomati decât Metternich, Talleyrand, Vergennes, Bismark si Titulescu; apreciem disciplina, mustruluiala de sine, sila de autocompatimire si bazaconii; poate si oarecare doza de tamaduitor cinism; noi stim ca de buna voia noastra ne-am legat la cap fara sa ne doara capul si ca sub reverenda si rasa purtam zale si armura de buni ostasi ai neînfricatului Hristos, Care si El S-a urcat vitejeste si nesilit pe cruce spre a birui rautatea, prostia, iadul, bezna si moartea: principalele ipostaze si unelte ale slutei – grotesti demonii”.

(Din: Nicolae Steinhardt, “Daruind vei dobandi”, Editura Manastirii Rohia)

Cititi si:

*

Legaturi: