AVVA IULIAN LAZAR, duhovnicul schitului Prodromu: “Multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi ingadui sa vorbesc cu Tine!”

Cuvantul duhovnicului: “Aceasta e viata crestinului: in toata vremea si in orice, sa-L cauti pe Dumnezeu!”

(fragmente din interviul publicat in numerele 2 (25) si 4 (27) /2011 ale revistei “Familia ortodoxa“)

Parintele Iulian este cel mai cercetat duhovnic de la Schitul romanesc Prodromu, fiind totodata parinte duhovnicesc si povatuitor pentru multi calugari si mireni, nu numai romani, care il cauta pentru binecuvantare, spovedanie sau pentru un cuvant de folos. Parintele Iulian s-a inchinoviat, in 1946, la varsta de douazeci de ani, la Manastirea Sihastria, iar la varsta de cincizeci de ani a ajuns în Sfântul Munte, initial la Schitul Lacu, iar apoi la Schitul Prodromu. Crestinii care l-au cercetat dau marturie despre dragostea pe care Batranul o are pentru fratii mai mici ai lui Hristos, oamenii “cazuti intre talhari”, care vin de peste mari si tari spre a-i cere sfatul si ajutorul.

– Parinte, vremurile pe care le traim sunt grele pentru întreaga omenire. S-au înmultit pacatele de tot felul, de parca am trai chiar vremurile de pe urma — care vor veni, dupa cum scrie în cartile sfinte, atunci când s-o raci iubirea dintre frati si n-o mai fi poteca de la unul la altul. Ce putem face noi, românii, popor crestin, dar parca atât de îndepartat de Hristos, în aceste timpuri de mare ispitire?

– Sa luam aminte în primul rând la cuvântul Mântuitorului, Care ne zice: orice ati face, “fara de Mine nu puteti face nimic” (Io 15, 5). Adica, în orice am face, trebuie sa alergam la El, caci numai El ne învata adevarata credinta. Dar s-o traim, dupa cum spune si la Faptele Apostolilor: “Sa-L cautam pe Dumnezeu, caci în El traim, ne miscam, simtim si înviem” (Fapte 17, 27-28). De-aici, de la aceasta cautare, începe apropierea de Dumnezeu, care se împlineste prin vorbirea cu Dumnezeu. Rugaciune asta înseamna: sa vorbesti cu Dumnezeu, fie ca o facem împreuna cu mai multi, fie singuri — si Dumnezeu ne primeste rugaciunea. Asa trebuie sa fie viata crestinului, sa fie tot timpul împreuna cu Dumnezeu, dar, dupa cum ne învata Sfânta Scriptura si Sfintii Parinti, aceasta nu se poate decât daca ne rugam neîncetat.

“Rugati-va neîncetat, rugati-va neîncetat, rugati-va neîncetat!” (1 Tes. 5, 17) – asa ne îndeamna Sfântul Apostol Pavel înca de la anul 64 dupa Hristos, când a scris Epistola catre Tesaloniceni. Deci dintru început asa a fost porunca: sa ne rugam neîncetat. Iar cuvântul acesta este catre toata lumea, catre toti crestinii, nu numai catre monahi sau preoti. Caci atunci când a scris Sfântul Apostol epistola, nu erau nici biserici, nici preoti, nici manastiri. Erau doar comunitatile crestine întemeiate de Sfintii Apostoli, unde se frângea pâinea si se împartaseau cu Trupul si Sângele Mântuitorului. Eu ma gândesc ca pentru acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, care a fost scris acolo si pentru noi, vom fi întrebati cândva, când ne-om duce dincolo. Caci el spune în mod clar: “Rugati-va neîncetat”, nu zice: “Daca vreti, daca puteti, rugati-va neîncetat”.

– Parinte, dar oamenii au copii, au griji, cum or sa poata ei sa se roage neîncetat?…

– Dar ce înseamna rugaciunea neîncetata? Sa facem binele, sa lucram ca si cum ar fi de fata Dumnezeu. Si, daca omul întâmpina greutati, orice greutati ar avea, în toate necazurile lui sa zica “Doamne, ajuta-ma!” Si asta este rugaciune: “Doamne, nu ma lasa!” — decât sa zica altele sau sa gândeasca altceva… Pe urma, rugaciunea neîncetata înseamna sa-ti pazesti gândurile ca sa gândesti numai binele. Caci sa gândesti raul, sa faci rau, nu este un lucru care sa vina de la Dumnezeu. Dumnezeu înseamna numai bine, Dumnezeu este iubire.

(…)

Vedeti însa ca tare mult ne împiedica si mass-media asta, cu televizorul si cu internetul si cu toate celelalte ale ei, mult ne împiedica a-L iubi pe Dumnezeu. Ca Sfântul Apostol Iacov tare frumos spune: “Preadesfrânatilor, nu stiti oare ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu?” (Iac. 4, 4) Caci ce altceva sunt cele pe care ni le aduce mass-media, decât duhul lumii acesteia?!

În Biblia de la 1914 se zice mai direct: “Preacurvarilor si preacurvelor, au nu stiti ca prietesugul lumii acesteia este vrajba catre Dumnezeu? Deci oricare va vrea sa fie prieten lumii, vrajmas lui Dumnezeu se va face”. Te gândesti de acum ca ajungi vrajmasul lui Dumnezeu, de esti prieten cu lumea… Prietenia lumii sunt toate, începând de la confort, destrabalare… De-aici începe de-acum omul sa se desparta de Dumnezeu. Ca la început oamenii îsi zic ca sunt si cu Dumnezeu, dar si cu lumea, dar lucru asta nu merge multa vreme. În Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul spune clar ca sa fii ori rece, ori fierbinte, dar “fiindca esti caldicel, nici fierbinte, nici rece, am sa te vars din gura Mea” (Apoc. 3, 16). Adica nici asa, nici asa — caldicel: “E bun si-asa, e buna si asta, e buna si cealalta”. Un fel de a fi cu duhul lumii…

– Nici nu s-ar desparti de lume, nici pe Dumnezeu nu l-ar cauta mai mult…

– Adica ca si cum ai sluji la doi domni. Dar nu se poate sa slujesti la doi domni, nu se poate: “Lui Dumnezeu si lui Mamona…” si “Ce prietesug are lumina cu întunericul”?! Si iaca, de aici, omul încet, încet se desparte de Dumnezeu.

Iar apropierea de Dumnezeu aceasta este: lepadare — lepadarea de tot, lepadarea de lume, de toate patimile lumii, de destrabalarea lumii, care începe de la prea mult confort, vrea omul sa traiasca cel mai bine. Si atunci, pâna nu se desparte de toate astea pe care le-a adus lumea, omul nu-L poate afla pe Dumnezeu. Asadar, ca sa-L gasesti pe Dumnezeu, trebuie sa lepadam lumea, sa lepadam toate mijloacele care ne împiedica sa-L aflam Dumnezeu si sa traim întru El.

– Insa omul se gândeste: “Lepad lumea, dar ce câstig în plus?”

– Noi, atunci când am lepadat lumea, ne-am apropiat de Dumnezeu, altfel nu se poate. Iar daca-L avem pe Hristos împreuna cu noi, toate le putem împlini, ca stim doar ca fara El nu putem face nimic.

Aceasta e viata crestinului: în toata vremea si în orice, sa-L cauti pe Dumnezeu. Acum, poate spune cineva: “Pai am grijile mele, am copii, trebuie sa muncesc, cum sa-L gasesc pe Dumnezeu?” Îl gasesti, omule, pe Dumnezeu, Îl gasesti. De ai necazuri, la orice ora trebuie sa strigi: “Doamne, ajuta-ma!” Si asa, oriunde te-ai afla, Îl ai pe Dumnezeu cu tine.

Am gasit în Sbornic, o scriere a Sfintilor Parinti despre Rugaciunea lui Iisus, aceste doua cuvinte: “Sa ai prezenta lui Dumnezeu si frica Lui”. Adica oriunde te-ai afla, sa fii, sa te porti, sa gândesti cu constiinta ca esti în fata lui Dumnezeu — ca asa si este, noi suntem în fata lui Dumnezeu. Dumnezeu este nevazut, necuprins de mintea omeneasca, si noi traim, ne miscam, suntem si viem în El, dupa cum spune la Faptele Apostolilor. Întotdeauna noi suntem în fata lui Dumnezeu, orice facem, orice gândim. Si Dumnezeu toate le vede si toate le aude — trebuie sa ne gândim la lucrul asta tot timpul, mare este lucrul acesta…

– Parinte, cum sa facem ca sa constientizam mai bine ca ne aflam în toata vremea în fata lui Dumnezeu?

– Este o rugaciune foarte frumoasa, pe care poate sa o faca omul când se duce si începe sa vorbeasca cu Dumnezeu, când se duce în odaia lui sa se roage, si zice asa: “Doamne, multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi îngadui sa vorbesc cu Tine”. Vorbesti cu Dumnezeu atunci! Omul vorbeste cu Dumnezeu! Ca sa te gândesti ca vorbesti cu Dumnezeu, e mare lucru. Dar vorbesti cu Dumnezeu! Si El vrea aceasta, El ne cheama sa vorbim cu Dânsul, ca scris este: “Fiti sfinti, pentru ca Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16). Asa ne vrea Dumnezeu, sa fim sfinti; sa tinem aproape de El. Asadar, te duci în odaia ta si-ncepi: “Multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi permiti sa vorbesc cu Tine, Dumnezeu”.

Si atunci îi spui toate lucrurile astea: “Iarta-ma, Doamne, ca am gresit, si eu am crezut ca sunt singur, dar în fata Ta le-am facut, Doamne. Orice am gândit, orice am facut, în fata Ta s-a petrecut. Iar eu nesimtitor eram, si la Tine nu ma gândeam”. Începe cu asta, acum. Si-ajunge omul la frângerea inimii, la lacrimi si parca nu s-ar mai desparti de Dumnezeu. Ca vine harul lui Dumnezeu atunci, ca vine darul lacrimilor, si se gândeste omul la viata lui si zice: “Doamne, în fata Ta s-a petrecut! Si ma sfiesc de viata mea, ma sfiesc în fata Ta când gândesc la viata mea. Orice am gândit, orice am facut, în fata Ta s-a petrecut”.

Si-asa este, în fata lui Dumnezeu se petrec toate. De Dumnezeu nu ne ascundem niciodata. Nu suntem, n-am fost singuri. Orice am facut pacat, orice bine, orice – în fata lui Dumnezeu s-a petrecut. Si tare frumoasa e rugaciunea asta, o rugaciune prin care ajunge omul la frângerea inimii si la pocainta. Ca ce vrea Dumnezeu de la noi? Sa scoatem tot pacatul — asta e pocainta, sa scoatem toate, toate pacatele pe care le-am facut.

(…)

“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” — asta e o rugaciune pe care eu o stiu de la Sfântul Nicodim Aghioritul; multi s-au nevoit cu ea si au ajuns la mare masura.

Dar sunt si alte rugaciuni bune sa le repete oamenii. Si daca te lipesti de alta rugaciune e bine – si din cele pentru Maica Domnului. Este o rugaciune care se cânta si la Litie: “Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau, ca ai nascut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Omule, daca zici rugaciunea asta, e ca o rugaciune de îngeri adusa – un fragment, la Evanghelia dupa Luca: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau”. Tare e frumos! Si unii se prind cu una, unii cu o alta…

Si “Doamne Iisuse”… Te duci undeva, astepti, într-o sala… S-o faci 10 minute în fiecare zi, macar 10 minute sau un sfert de ceas, la un loc linistit, cu picioarele lipite — se spune pe un scaunel de o palma, sa fii mai treaz, nu cumva sa cazi jos — si zici “Doamne Iisuse”. Asta se practica un sfert de ceas, pe urma 20 de minute, de poti mai mult si roiurile de gânduri care ti-or veni atunci – de-acum, bineînteles, sa ai si duhovnic, sa-i spui; asta e practica rugaciunii. Asta au practicat si sfintii.

(…)

Povestea un parinte duhovnic, ca o ucenica de-a lui zicea “Doamne Iisuse Hristoase…” prin casa, când facea treburi. Si copiii, tot auzind, au început sa spuna si ei – si aveau sub zece ani. Si, tot spunând, au prins rugaciunea – si o spuneau si-n somn copiii.

– Deci e bine sa spuna rugaciunea parintii cu voce tare în casa?

– E bine, ca sa auda si copiii. Sa auda si copiii, ca ajunge în minte. Copilului, daca-i dai ceva, îi ajunge în minte si i se-nvârte în minte, asa. Se-nvârte rugaciunea, decât sa se-nvârta altceva.

– Deci sotii, când stau în casa, ar putea sa zica când unul, când altul, rugaciunea, când fac câte-o treaba cu mâinile.

– Când fac câte ceva, “Doamne, Iisuse Hristoase” sau orice rugaciune.

Tot asa, niste cuvinte foarte frumoase, athonite: “Cautati-L pe Iisus, ca-n porunci El e ascuns. Când porunca Lui paziti, pe El Îl descoperiti; si-n porunca Lui cea data, toata credinta-i adunata: Sa iubesti pe Dumnezeu si pe tot semenul tau”. Aici e toata legea.

(din revista Familia Ortodoxa – Nr.2/2011)

***

Cum te-a prins moartea, asa vei fi judecat

–   Parinte, care sunt lucrurile esentiale pentru crestinul zilelor noastre?

–   Marturisirea si omul sa nu mai faca pacate – iar daca a facut pacate, indata ce a facut pacatul sa se duca la preot sa se spovedeasca. Caci, va zic: calatorim pe sus, calatorim pe ape, calatorim pe jos – numai auzi ca cineva a plecat dimineata cu masina si l-au adus mort, masina s-a facut zob si pe el l-au adus mort. Cum i-a prins moartea, asa ii judeca dincolo! Cat de grele pacate ar fi facut, daca le-a spovedit inainte sa-l prinda moartea, Biserica il ridica. Iaca, asta-i Taina Marturisirii!

Fiecare trebuie sa gandeasca ca o sa plece dincolo. Cand? Nu stim. Dar fiecare o va face. Peste un an sau peste zece… Eu aveam o vorba: „Trec anii si sunt batran, tot cu omul vechi raman”. Dar ma gandesc ca, iaca, am 85 de ani de acum. Si de-asta trebuie sa avem constiinta ca ne ducem dincolo. Cand, nu stim, dar sa fim pregatiti pentru viata vesnica.

Viata omului se desfasoara pe trei cicluri. Primul e in pantecele mamei, unde am stat noua luni. Al doilea e pe Pamant, cat traim — zece, cincizeci, o suta de ani. Al treilea e viata de dincolo, care nu are sfarsit. Si pentru asta sa ne pregatim, pentru dincolo.

Trebuie sa ne gandim ca murim si vom fi intrebati tot ce am facut aici, daca se spune ca „si Avraam se va cai ca n-a facut mai mult aici” – am gasit asta in Pateric. Era un batran, bolnav si el, daca din tinerete a fost ravnitor pentru Dumnezeu, si de-acum la batranete isi facea el canonul; sta pe scaun si isi facea canonul cu „Doamne Iisuse”. Si vine un frate tanar si ii spune: „Nu te chinui, mai odihneste-te, ca esti batran si bolnav”. Dar el se scoala prompt si spune: „Ce spui, frate? Tu nu stii ca si Avraam se va cai ca n-a facut mai mult?...” Pentru asta vom fi intrebati dincolo, in viata vesnica, ce am facut aici. Daca am facut bine, daca am facut rau, toate…

Si de-asta spun ca se va duce carnea asta, si va ramane sufletul, ca el e stapanul. Dincolo se va duce numai sufletul. De-asta repet de multe ori: „Trupul e o buna sluga, dar un rau stapan”. Sa nu cumva sa ajunga trupul stapan, ca, daca ajunge trupul stapan, pofteste cele ale trupului. Este un cuvant: „Din iubirea de sine, toata rautatea vine”. Si, de la asta – toate poftele trupului, toate destrabalarile, cum v-am spus… Omul nu se mai gandeste ca va muri, ca se va duce dincolo. „Nu da trupului ce-ti cere, ca se-ntoarce cu durere”, „Nu-ti dezmierda trupul tau, c-o sa moara sufletul” — niste cuvinte tare frumoase, athonite.

– Parinte, vroiam sa va mai intrebam ceva despre rugaciune…

– Se spune despre rugaciune: „Mintea, de vrei s-o sfintesti, pe Hristos sa-L pomenesti. Cu cat mai mult te vei sili, prezenta Lui o vei simti”. Sau: „Mintea, ceea ce iubeste, la aceea se gandeste. De iubesti pe Dumnezeu, la El te gandesti mereu”.

E nevoie de rugaciune, e nevoie sa ne rugam mult. Spune tare frumos Sfantul Apostol Pavel: „Crucea, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu”. Caci scris este: „Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor in­vatati o voi nimici. Unde este inteleptul, unde este carturarul, unde este cercetatorul? Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelep­ciunea lumii acesteia? Dumnezeu a binevoit sa mantuiasca pe cei ce cred prin nebunia propovaduirii Crucii…”

(…)

– Parinte, sa revenim putin. Cum putem ajunge la asa o masura duhovniceasca, precum aceea de care vorbeati?…

– Te gandesti cu Cine stai de vorba si ca stai in fata lui Dumnezeu. Numai asa poti sa-ti faci o introducere, sa acumulezi puterea lui Dumnezeu in tine, ca sa te poti ruga mai mult. Stam in fata lui Dumnezeu si incepem rugaciunea. Sunt foarte frumoase rugaciunile noastre; avem rugaciuni de dimineata, de seara, facem si un acatist, un paraclis — dar sa ajunga toate la simtire. Tot cuvantul trebuie sa-l simtim. Daca nu faci asa, degeaba faci rugaciunea! Daca te uiti la ceas sau daca da-i, da-i, da-i, rutina, zadarnic! Se spune foarte frumos: „In Biserica vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zeci de mii de cuvinte intr-o limba straina” (I Corinteni 14:19)…

– Vine razboiul gandurilor, parinte, vin ganduri cumplite, furtuna de ganduri…

– Nu vin de la om. Sfantul Macarie, Sfantul Antonie vedeau, vorbeau cu duhurile rele. Cand omul ajunge sa traiasca mai mult cu Dumnezeu, nu se-apropie duhurile. Pentru unul care e la inceput, vine atacul. L-ai respins – nu e pacat. A venit, i-ai deschis portita si te-ai invoit cu dansul — e pacat. Pana la urma, dupa un atac vin si altele, duhul rau mai zaboveste si pe urma, dupa un timp oarecare, iar se trezeste. Dar omul trebuie sa ajunga mai departe, sa inainteze. Acum, totul e sa n-o luam inapoi!

Cat de mare este silinta sa-L avem pe Duhul Sfant continuu — si atunci, cum spune Psalmistul, „eu dorm si inima-mi vegheaza“! Cata bucurie este alaturi de Mirele Hristos — sufletul e mireasa! Sau cand se uneste mintea cu inima — atunci se face nunta intre minte si inima; e cea mai mare bucurie ca mintea s-a unit cu Hristos!

…Eh, usor de spus, dar greu de facut! Zice la Matei 5:19: „Cel ce va face si va invata, acela mare se va chema in imparatia cerurilor“. Sau la Romani 2:21-24: „Tu, care te lauzi cu legea, Il necinstesti pe Dumnezeu, prin calcarea legii. Caci numele lui Dumnezeu, din pricina voastra, este hulit intre neamuri”. Sau la II Timotei 2:6: „Cuvine-se ca plugarul ce se osteneste sa manance el mai intai din roade” — din roada Duhului Sfant, Invatatorul, si apoi sa dea la altul. Tare-s frumoase cuvintele! Trebuie sa dobandesc ravna in mine, trebuie sa infaptuiesc eu insumi…

– Adica, noi, crestinii, sa si facem intotdeauna ceea ce zicem, ceea ce propovaduim…

– Mai intai invata-te pe tine. „Omule, spune-mi cum traiesti, ca sa cred, si-mi dovedesti”. „Invatatura din traire e cea mai buna dovedire”. „De esti mare vorbaret, sa traiesti si-apoi sa-nveti”. „Evanghelia ce-o vorbesti, mai intai tu s-o traiesti”. Se localizeaza o ravna pentru Dumnezeu, si parca tot mai multa ai dupa aceea! Sunt unii care parca ar vorbi numai sa-L scoata pe Dumnezeu in evidenta, ca numai Dumnezeu poate sa faca ceva. Fara Dumnezeu nu poti sa faci nimic! Si-asa este.

Acum, intorcandu-ne la trup, in Evan­ghelia de la Ioan 6:63 zice: „Duhul este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh si sunt viata”. In Scriptura scrie: „Ce v-am spus, nu v-am spus de la Mine. Ci Tatal Mi-a spus si asa e scris”. Din Cer sunt cuvintele astea, lucrarea Duhului Sfant: „Ce mi-a spus Tatal, aceea va spun”. Si spune, deci: „Duhul este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic”; nu ca nu foloseste, dar, in comparatie cu sufletul, trupul nu-i nimic. Noi suntem „templul Duhului Sfant“. Trebuie sa sfintim trupul prin faptele noastre, prin rugaciuni si prin facerea de bine. Sa sfintim trupul! Avem moastele sfintilor, care, toata viata, si-au sfintit trupul. Carnea asta au sfintit-o, cu sufletul! El trebuie s-o sfinteasca. De-asta spun ca trupul e o buna sluga, dar un rau stapan. Sa n-ajunga stapan! Caci, ca sa sfin­testi trupul asta, trebuie sa il ai ca sluga. Daca a ajuns stapan, de-acum rob e sufletul!

Nu avem nevoie de filosofii prea mari. Filosofia cea mai mare este, cum spune Sfantul Vasile cel Mare, „gandul la moarte”.

– Va rugam sa ne spuneti-ne un cuvant de incheiere, parinte.

– Am mai spus: fiecare sa se gandeasca cum sa nu mai faca pacate si, daca face, sa se spovedeasca. Asta e cel mai mare lucru, spovedania. Si sa fie atent, sa nu cumva sa-l prinda moartea in pacat. Sa nu mai faca pacat! Daca greseste, cum a gresit si a facut pacatul, sa se duca la preot sa se spovedeasca, sa nu-l prinda moartea. Cum am spus si mai repet: pleaca omul cu masina si se face masina zob, ca a dat un nebun peste dansul, beat, cine stie cum. Cum l-a prins moartea, asa il judeca. Daca l-a prins moartea si a facut un pacat cat de mare si a fost spovedit, e fericit. La asta sa ne gandim, la viata de dincolo.

(din revista Familia Ortodoxa – Nr.4/2011)

Legaturi: