SFANTUL SERAFIM DE VIRITA (Vîriţa) – marturii minunate despre puterea sfinteniei, spre intarirea credintei noastre slabe (I)

De nenumarate ori au venit la staret sa-l aresteze, insa cei trimisi au fost dezarmati atat de infatisarea exterioara, cat si de puterea duhovniceasca a staretului Serafim.

“Daca ar fi existat mai multi asemenea stareti, atunci si noi am fi fost credinciosi”,

a spus odata comandantul echipei care venise pentru a nu stiu cata oara sa-l aresteze pe staretul Serafim.

Odata s-a intamplat ca in timpul unei noi tentative de arestare a parintelui Serafim, care statea bolnav intins in pat, sa-l cheme la sine pe un cechist. Privindu-l cu bunatate si blandete, l-a prins de mana si l-a mangaiat, apoi si-a pus mana pe capul acestuia si a spus:

“Fie ca pacatele tale sa-ti fie iertate, robule al lui Dumnezeu!”, si i-a spus pe nume.

Puterea dragostei a invins. Faţa vizitatorului s-a imblanzit. Convorbirea ulterioara a decurs de parca s-ar fi cunoscut de mult timp. S-a inmuiat si inima celorlalti care desfasurau perchezitia.

De regula, cei trimisi sa-l aresteze veneau in timpul noptii. Odata masina a venit in mijlocul zilei, si trei barbati in haine civile au cerut sa fie lasati sa intre la parintele. Nepoata staretului, Margareta Nicolaevna, s-a asezat in calea acestora si a zis:

“Treceti doar peste cadavrul meu, dar pe bunel nu o sa vi-l dau dau. E foarte bolnav si nu poate suporta niciun fel de mutari”.

Atunci cel mai mare dintre cei veniti a poruncit sa fie chemat medicul sau, care a confirmat ca, avand in vedere bolile de care sufera parintele Serafim, putin probabil sa poata fi mutat undeva, caci ar muri pe drum. Insa puterea atee nu l-a crutat pe staret. In ianuarie 1941 a fost arestat (deja la a patra incercare) fiul sau, Nicolae, care curand a fost impuscat.

In septembrie 1941 germanii au ocupat Vâriţa, in sat insa nu au avut loc niciun fel de talhariri si executari. In acest timp parintele se ruga foarte mult pentru salvarea sufletelor omenesti, pentru pastrarea satucului si bisericilor sale. Aproape imediat dupa ocupatie biserica a fost deschisa si in ea s-au savarsit slujbe la care au venit numerosi credinciosi. Din partea autoritatilor germane nu au existat obiectii, pentru ca la Vâriţa se dislocau trupe formate din români ortodocsi. Românii s-au dovedit proveniti din partile care se invecinau cu Rusia. Ei vorbeau putin ruseste, intelegeau slujbele bisericesti in slavona si de aceea frecventau deseori biserica. Localnicii ii priveau la inceput piezis, apoi insa s-au obisnuit vazand cum acestia se roaga si respecta randuiala bisericeasca. Seful ostasilor era german.

Auzind despre sfantul staret si clarviziunea sa, germanii veneau la el si se interesau cum se va termina razboiul, daca va invinge Hitler. Parintele Serafim le raspundea deschis ca Hitler nu va invinge Rusia:

„Nu veti cuceri Leningradul. Noi suntem o tara crestina. Credinta este in prezent prigonita, dar in scurt timp Biserica va renaste”.

Parintele Serafim i-a zis comandantului:

„Vei ajunge pana in Polonia si acolo iti va sfarsitul. Acasa nu te vei mai intoarce!”

Peste multi ani, in anii `70, la Vâriţa a venit un roman in varsta care facuse parte din trupele dislocate la Vâriţa in timpul razboiului. El a adeverit ca seful lor intr-adevar a fost ucis langa Varsovia, precum prezisese parintele Serafim.

Staretul spunea ca germanii vor pleca:

„Ei sunt la noi ospeti, iar in ospetie nu poti sta mult timp, trebuie sa te intorci acasa”.

Cineva i-a spus despre aceasta comandantului, care a poruncit ca parintele Serafim sa fie ucis. Staretul le-a zis soldatilor nemti care au patruns la el:

„A, au venit ucigasii! Si in cine veti trage? Vedeti, am crucea cu Mantuitorul, veti trage in Hristos, si inca mai spuneti ca sunteti credinciosi”.

A spus aceasta in germana. Si a mai adaugat, adresandu-se fiecarui soldat:

„Zwei Kinder, drei Kinder” (adica unul are doi copii, celalalt trei) si a incheiat cu cuvintele: „Iar comandantului sa-i spuneti ca ceea ce a semanat in Rusia, aceea va secera acasa la el”.

In anii Razboiului Mondial staretul Serafim a repetat nevointa Cuviosului Serafim de Sarov – pe o piatra mare, care statea in gradina, staretul s-a rugat inaintea icoanei Cuviosului Serafim pentru izbavirea Rusiei. Staretul bolnav si extenuat de boli, care practic nu mai merge (era adus la piatra), avea pe atunci 76 de ani. El se ruga pe piatra in fiecare zi – pe arsita, pe ploaie, ger, se ruga atat cat ii ingaduiau puterile, o ora, doua sau chiar cateva ore, insa aceasta rugaciune a continuat pe parcursul tuturor anilor de razboi.

Staretul se ruga Maicii Domnului si Cuviosului Serafim si avem o marturie uimitoare a lucrarii acestei rugaciuni. In iarna anului 1942 maica Serafima a avut un vis: parintele Serafim imbracat in paslari si intr-un halat alb ii fugarea pe campul inzapezit pe soldatii germani inarmati, care, cuprinsi de groaza, fugeau de el (germanii in acest timp se aflau inca la Vâriţa).

***

„In anul 1944, după ce am fost rănită pe front, am fost demobilizată, îşi aminteşte Antonina L. Auzisem de la oameni că la Vâriţa se află preotul Serafim, clarvăzător. La el mergeau oamenii pentru binecuvântare şi pentru sfat. Aveam o întrebare foarte importantă, de aceea voiam foarte mult să ajung la stareţ, însă tot nu-mi puteam face timp. Şi iată că odată, într-o duminică, pomenindu-mă lângă gara de tren Vitebsk, am hotărât să aflu mersul trenurilor până la Vâriţa. Trenul pornea peste un sfert de oră. Am cumpărat un bilet şi m-am urcat în tren. In drum au început îndoielile, cum să merg două ore îmbrăcată fiind într-o rochie subţire cu mâneci scurte, dacă va ploua: nu e înţelept! Totuşi am hotărât să ajung la destinaţie. Am coborât din tren şi, pe neaşteptate, am întâlnit o prietenă, pe care nu o mai văzusem de 14 ani. Ea s-a bucurat de întâlnire şi imediat a vrut să mă ia în casă, însă i-am răspuns: «Mai întâi trebuie să trec pe la altcineva, iar apoi voi veni şi pe la tine». Ea a promis să pregătească masa şi să-şi trimită fiica să mă întâmpine; m-am gândit atunci: «Iată, Domnul îmi trimite şi adăpost, şi masă».

Atunci când m-am apropiat de casa părintelui Serafim, erau adunaţi acolo vreo 30 de oameni. Mai întâi părintele i-a primit pe preoţi, apoi s-a apropiat rândul nostru. Stareţul era bolnav şi maica Serafima a rugat să-i scriem bileţele cu întrebările şi problemele noastre, ca să i le ducă. Intorcându-se, maica ne-a transmis: «Astăzi s-au adunat oameni foarte buni, părintele se va ruga pentru toţi, vă felicită cu ocazia sărbătorii (duminica)», şi a împărţit tuturor răspunsurile la întrebări. Le-a dat tuturor câte o prescură, iar mie şi încă unei femei ne-a dat câte două prescuri, zicându-mi că sunt pentru bolnavi. Femeia cealaltă a strigat imediat: «Păi de unde a aflat, căci într-adevăr, am patru bolnavi! Doi în apartament, unul locuieşte vizavi, iar unul cu un etaj mai jos». Eu însă m-am gândit că nu am bolnavi, însă am primit prescura şi bileţelul şi am mulţumit pentru ele.

Am fost, de asemenea, nemulţumită de răspuns.Il rugasem să mă sfătuiască dacă să mă căsătoresc cu persoana care mi-a făcut propunerea sau nu. In bileţel era scris: «Ţie Domnul îţi va arăta El însuşi calea». Ei, m-am gândit, ce mai răspuns, nu m-a lămurit cu nimic, de unde să aflu această cale? Intorcându-mă acasă, am găsit o scrisoare pe numele lui. Nu citeam scrisorile altora, dar acum m-am gândit: poate e vreo urgenţă, în timp ce el s-ar putea să se întoarcă abia peste o săptămână. El se afla la locul de muncă, dar era înscris temporar la mine pentru a primi cartela de pâine, iar scrisorile veneau pe adresa mea. Am deschis scrisoarea, iar acolo am citit că soţia sa a născut un băieţel. Iată cum Domnul mi-a arătat calea, dacă să mă căsătoresc sau nu cu acest om sau să nu mă căsătoresc. In ziua următoare i-am dat un telefon prietenei mele, care m-a certat: «Unde te-ai pierdut, nu mai suni, mama mea e internată deja de două săptămâni la spital şi tot întreabă de tine». M-am dus în aceeaşi zi la spital. Mama prietenei mele mi-a zis: «Te aştept de multă vreme, ai mei (fiica şi fiul) sunt comunişti, pe ei n-ai ce să-i rogi. Mergi la biserică, scrie un pomelnic şi comandă o rugăciune pentru sănătate, căci poimâine voi fi operată. Şi nu uita să-mi aduci o prescură». «Am adus deja». «De unde ai aflat?» «Mi-a dat părintele Serafim pentru bolnavi».”

*

„După război, îşi aminteşte Tatiana N., soţul meu şi fiul nostru în vârstă de 11 ani se aflau la Riga, iar eu la Leningrad. Soţul meu s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă. Băiatul meu învăţa în clasa a IV-a la Riga. Eram cuprinsă de întristare şi panică, părea o situaţie fără ieşire. Nu mai avea sens să vin să locuiesc la Riga: toate rudele noastre locuiau la Leningrad, era oraşul nostru natal şi clădirile de dinainte de revoluţie se păstraseră. Insă soţul nu se putea hotărî să se întoarcă la Leningrad. Atunci am fost sfătuită să mă duc la stareţul Serafim, la Vâriţa. Am aşteptat mult să fiu primită, iar atunci când am intrat în chilie m-am pierdut cu firea… Părintele mi-a înţeles starea şi m-a întrebat zâmbind, chemându-mă pe nume (venisem pentru prima dată la el şi nu avea de unde să mă cunoască): «Tatiana, ce necazuri ai?» Dar eu nu mai aveam nici un necaz, îmi simţeam inima uşoară, luminoasă, plină de bucurie. I-am spus că soţul meu e la Riga, iar eu la Leningrad. «Soţul va veni», a spus părintele. I-am zis că vreau să-l iau şi pe fiul meu. «Când se va încheia anul şcolar, fiul tău se va întoarce.» Imi era acum totul clar, stăteam şi tăceam. Părintele a zis: «Tatiana are ziua de naştere pe 12 ianuarie; să coci turte, iar eu voi fi oaspetele vostru». Am înţeles că nu spusese aceasta întâmplător. Părintele m-a binecuvântat, iar mie parcă mi-au crescut aripi. Am început să aştept în linişte, toate mi-au mers bine şi la serviciu, şi acasă. Toate s-au împlinit cu exactitate, după cuvintele stareţului.”

*

„Soţul surorii mele s-a înrolat în armata populară din primele zile de război şi a dispărut fără urmă. A rămas singură cu trei copii, două fete şi un băiat. După război nu au venit nici un fel de veşti despre soţul ei, iar conform legii, dacă nu exista certificat de deces, nu se dădea nici pensie alimentară pentru copii. I-am propus să se ducă la părintele Serafim. Atunci când ne-a venit rândul, maica Serafima a spus: «Aţi venit împreună, intraţi!» Am zis: «Am fost cu puţin timp în urmă la părintele, nu mai am nevoie». Maica a zis cu stricteţe: «Te cheamă şi pe tine, şi tu ai nevoie!» Am intrat în chilie. Eu m-am oprit lângă geam, iar sora mea a început să spună inexpresiv că, cică, ar vrea să trăiască la Vâriţa. Părintele Serafim a zâmbit şi a spus: «Da, la Vâriţa v-ar fi bine». Am înţeles că mi se adresa mie, pentru că aveam o asemenea posibilitate şi credinţă în ajutorul său. Curând sora mea a primit pensie pentru copii pentru toată perioada de când soţul ei a plecat pe front, iar eu m-am mutat la Vâriţa”.

*

„Aveam 17 ani atunci când familia noastră s-a întors la Vâriţa din ocupaţie. La şcoală nu prea îmi mergea cu învăţatul, pierdusem mult timp. La sfatul unei vecine, m-am dus la părintele Serafim. Părintele era parcă din ceară, curăţel, alb, strălucea de căldură, ca o lumânare, imposibil de redat prin cuvinte. «Părinte, am venit din Franţa». «Ştiu, ştiu.» «Binecuvântaţi-mă să dau examenul!» «Il vei lua, doar să te rogi.» L-am luat, şi mă rog lui toată viaţa”.

*

„Imediat după război, soţul meu a plecat la altă femeie. Sărăcia era extremă şi nu aveam cu ce să-mi hrănesc copilul. Fiica mea abia împlinise un an. Zilnic fierbeam ciorbă rară din măceş, iar el ducea salariul la o casă străină. Am plâns cu lacrimi amare în chilia părintelui. Mi-a dat două bomboane: «îţi dau două perniţe pentru fiica ta». Şi tăcând puţin: «Pe soţ să nu-l alungi de la farfurie. Nu te certa, ci roagă-te lui Dumnezeu». Apoi cu totul pe neaşteptate: «Veţi construi palate» (locuiam mai că într-un şopron). Credincioasă îndrumării sale, am început să mă rog lui Dumnezeu şi pentru soţ, şi pentru femeia care ne-a despărţit. Vrăjile s-au distrus, familia s-a unit din nou, după care am construit o casă (terenul şi materialele de construcţie le-am obţinut aproape gratis). In această casă, pentru rugăciunile părintelui Serafim, locuiesc până în prezent…”, îşi aminteşte Tatiana P.

*

„Până la vârsta de 14 ani am fost o ateistă stupidă, cu toate că mama mă educase în credinţă, scrie Nina N. Odată am spus nişte cuvinte hulitoare înaintea icoanei şi mi s-a arătat aievea iadul. După aceasta – ne întorsesem deja acasă din evacuare – am început să fiu cuprinsă de cea mai adevărată îndrăcire. Se întâmpla că nu mă mişcăm din loc până când nu-mi apărea vreun gând rău. In acelaşi timp scuipam, scuturam din cap. Am început să nu mai frecventez lecţiile, apoi am renunţat cu totul la şcoală. Cei din jur au încercat să mă trateze prin hipnoză la Behterevka. Mă prefăceam că dorm, însă puterile întunericului nu-mi dădeau linişte. Mama a tras concluzia îndoliată: «Dumnezeu te-a pedepsit pentru că ai renunţat la credinţă». In chilia părintelui Serafim am ajuns în iarna anului 1948. «Ce, ai crize?» Am tăcut cu toţii. M-a binecuvântat, şi-a aşezat mâna pe capul meu. S-a rugat. O clipă, ca fulgerul. Parcă nu s-a petrecut nimic. Insă din acea clipă toate ale mele s-au schimbat în mod uimitor şi de neînţeles…”

*

„In gospodăria de lângă casa în care locuia părintele Serafim, îşi amintea Alexei S., se aflau mulţi oameni, astfel încât era greu să te apropii de pridvor. Din când în când pe cerdac apărea maica Serafima şi întreba: «Aţi venit la părintele?» Atunci când răspundeau: «Da», ea pleca şi, întorcându-se, spunea dacă părintele îi primeşte sau nu. Inaintea noastră stăteau câţiva oameni cărora maica le-a spus: «Părintele Serafim nu vă poate primi, nu aţi venit cu inima curată».

A venit şi rândul familiei noastre. Maica ne-a întrebat şi pe noi: «Vreţi să intraţi la părintele pentru binecuvântare?» Am răspuns: «Da», şi ea a plecat. Peste câteva minute a ieşit zicând că părintele Serafim ne va primi. Părintele stătea semiîntins în chilia sa de la etajul întâi, avea pe cap o căciulă cu trei colţuri şi se afla lângă o laviţă. Ne-a întâmpinat foarte binevoitor, ne-a propus să luăm loc pe laviţă, a binecuvântat-o pe fiica noastră, i-a dat bomboane şi a mângâiat-o pe cap. Apoi ni s-a adresat: «De ce aţi venit?» I-am povestit totul despre mine, că vreau să mă angajez, însă întâmpin multe piedici. M-a ascultat cu atenţie şi m-a întrebat la ce întreprinderi am încercat. M-am minunat de mintea sa luminoasă, căci cunoştea foarte bine întreg oraşul, toate întreprinderile şi organizaţiile; m-a uimit şi clar-viziunea sa.

Părintele a binecuvântat să mă adresez la o anume întreprindere, iar apoi, parcă printre altele, a zis: «Ce fericiţi sunteţi, pâinea va costa în curând trei copeici!» In acest fel, cu binecuvântarea părintelui Serafim, am lucrat la serviciul respectiv timp de 33 de ani. Atunci când am plecat de la părintele, ne-a binecuvântat şi a spus: «Atunci când voi muri, să veniţi la mormântul meu şi vă voi ajuta». Pe parcursul întregii vieţi, atunci când apăreau greutăţi la serviciu şi acasă, totdeauna mergeam la mormântul părintelui Serafim şi de fiecare dată îi simţeam ajutorul. Atunci când intenţionam să merg la părintele Serafim, totdeauna îmi apărea «undă verde», chiar dacă eram ocupat la serviciu”.

(…)

*

A venit odată la stareţ o femeie oarbă şi a întrebat:

„Pot oare să mă vindec?”

„Leagă la ochi peste noapte prescură şi spune de trei ori înainte de somn Crezul”.

Femeia a făcut aşa precum i-a spus părintele şi, trezindu-se dimineaţa, a început să vadă.

*

La Vâriţa trăia o femeie care nu putea umbla fără cârje, iar fiica sa era mută din naştere. Femeia a venit împreună cu copila sa la stareţ, care i-a zis:

„Domnul te va ajuta, roagă-te! Rugăciunea ta de mamă trebuie s-o ajute pe fiica ta”.

Femeia s-a aşezat în genunchi şi s-a rugat mult timp înaintea icoanelor din chilia stareţului. Intr-un sfârşit părintele i-a spus:

„Ridică-te, Domnul a ascultat rugăciunea ta. Să se apropie fiica ta de mine!”

Stareţul i-a acoperit capul cu epitrahilul, s-a rugat şi din acea clipă fetiţa a început să vorbească. Iar în curând şi mama acestei fetiţe, cu toate că ajunsese cu greu, în cârje, până la chilia părintelui, s-a întors acasă mergând pe picioare, uitând de boala sa.

*

La părintele a fost adusă o fetiţă aflată în pragul morţii din cauza dizenteriei. Părintele s-a rugat, a împărtăşit-o pe cea bolnavă şi în aceeaşi zi fetiţa s-a vindecat.

*

O femeie s-a îmbolnăvit, primind de la medici diagnosticul de sarcom. Stareţul a binecuvântat-o să se opereze. După operaţia efectuată la Academia de medicină militară, stând întinsă în pat, femeia văzut cum uşa s-a deschis, a intrat părintele Serafim şi a întrebat-o zâmbind:

„E totul bine, eşti vie?”

Vecinele din cameră nu au văzut nimic. Curând femeia s-a vindecat. Profesorul academiei o arăta adeseori diferitelor comisii, în timp ce toţi priveau şi se mirau, căci boala era considerată incurabilă.

*

Un cuplu de medici trăia la Leningrad. El era profesor, ea era docent, şeful secţiei de oftalmologie, un doctor minunat, care a întors multora vederea. Toţi anii războiului i-au petrecut împreună pe front. Soţul voia să aibă copii, dar ea nu voia şi a făcut 18 avorturi. Până la urmă soţul a părăsit-o, găsindu-şi altă femeie. Intorcându-se de pe front, ea nu reuşea nicidecum să se angajeze şi nici să-şi găsească o locuinţă. Apartamentul era al soţului, iar fără domiciliu nu te angaja nimeni. S-a pomenit în stradă, fără mijloace de trai. Fiind membru de partid, a mers la comitetul orăşenesc al Partidului Comunist, dar nici cei de acolo nu au ajutat-o. Atunci a hotărât să se sinucidă.

Mergând pe stradă cuprinsă de mâhnire, a întâlnit-o pe neaşteptate pe o prietenă de pe front. Aceasta a întrebat-o cu compătimire despre viaţa sa şi, aflând despre nenorocirile abătute asupra ei, i-a spus că la Vâriţa trăieşte un bătrânel care le ajută multora şi le descoperă viitorul.

Crezând că e vorba de vreun ghicitor, doctoriţa a hotărât să se ducă, pentru că oricum nu mai avea ce să piardă. La Vâriţa a găsit casa stareţului şi acolo a fost întrebată:

„Aţi venit la părintele?”

Ea s-a indignat:

„La ce fel de părinte? Atât îmi mai trebuie, să mă duc la un popă”, şi a ieşit în fugă.

In stradă, din motive necunoscute, picioarele au refuzat s-o mai asculte, s-a lăsat jos lângă drum şi a început să plângă. Cu cele mai urâte cuvinte înjura pe soţ, partidul, prietena de pe front care a trimis-o la un popă, dar nu se putea ridica: nu o mai ţineau picioarele. Din casă a ieşit o femeie şi i-a zis:

„Vă cheamă părintele!”

Ea a refuzat categoric să se ducă. Femeia s-a apropiat pentru a doua oară şi i-a zis:

„Numele dumneavoastră este N., sunteţi medic oftalmolog, tocmai v-aţi întors din Germania. Părintele vă cheamă”.

Pe neaşteptate ea s-a ridicat şi, parcă împotriva voii sale, s-a dus în casă. In chilie l-a văzut pe un monah bătrân, îmbrăcat în schimă, care stătea întins pe pat. Acesta i-a zis fără ocol că pentru toate necazurile e vinovată ea însăşi, pentru că şi-a ucis copiii. Inţelegând că stareţului îi este descoperită întreaga sa viaţă, ea a căzut plângând în genunchi. Stareţul însă a liniştit-o:

„Mergi la Smolinâi, vei fi numită şefă a clinicii din Petergof şi ţi se va da o cameră. Apoi vei deveni îngrijitoare a unei paciente şi te vei muta cu ea la Leningrad. Vei veni la mine, iar mai apoi şi la mormântul meu”.

„Ce mai poveşti spune!”, s-a gândit N.

„Nu spun poveşti, ci toate câte ţi le-am spus se vor împlini”, a răspuns stareţul gândului ei.

Intr-adevăr, la Smolinâi a fost numită la clinica de la Petergof, şi tot acolo i s-a dat o cameră, iar ulterior s-a mutat la Leningrad, a trăit până la adânci bătrâneţi, a devenit foarte credincioasă şi a venit la mormântul stareţului până la sfârşitul vieţii.

*

Odată, în casa unde locuia părintele, au pătruns nişte hoţi. Au spart geamul de la bucătărie, dar n-au reuşit să ajungă în chilia părintelui. N-au reuşit să găsească intrarea nici în chilia maicii Serafima şi au plecat.

*

In anul 1948, parohul Bisericii cu hramul Maica Domnului „Kazanskaia” de la Vâriţa, protoiereul Alexie Kibardin i-a dăruit Preafericitului Patriarh Alexie I o icoană a Mântuitorului (era icoana de neam a familiei Muraviov). Patriarhul a rugat să i se transmită stareţului Serafim că îl roagă să-l pomenească la rugăciune. Părintele Alexie Kibardin îşi aminteşte în continuare:

„După ce s-a terminat audienţa, am auzit în public o voce: «Păi pentru Patriarh se roagă toată Biserica, iar el cere rugăciunile unui ieroschimonah?» «Ei, nu e un simplu ieroschimonah, ci stareţ», a răspuns un necunoscut”.

*

Stareţul şi-a hrănit fiii duhovniceşti până în ultimele clipe de viaţă. Cu puţin timp înaintea morţii, părintele Serafim a dormit neîntrerupt timp de 12 zile şi 12 nopţi. Un doctor care venea zilnic la el îl ţinea sub observaţie, iar pulsul abia i se mai auzea. Atunci când părintele s-a trezit, a spus maicii Serafima:

„Am fost în multe ţări. Mai bună decât ţara mea şi mai bună decât credinţa noastră n-am văzut, să spuneţi aceasta tuturor, ca nimeni să nu se lepede de Ortodoxie!”

Inaintea sfârşitului său, stareţului i s-a arătat însăşi Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu. Era noapte. Stareţul ştia cine îl va vizita, şi le-a spus femeilor care aveau grijă de el:

„Aprindeţi toate candelele!”

Maica Domnului i s-a arătat lângă mesteacănul de sub geam. Părintele Serafim a spus ca acest mesteacăn să nu fie tăiat nici într-un caz.

Cu două săptămâni înaintea sfârşitului său, stareţul i-a spus părintelui Alexandru Kibardin că Maica Domnului îi poruncise să se împărtăşească zilnic. Părintele Alexandru povestea:

„în fiecare noapte îl împărtăşeam pe stareţ, după spusele lui. Odată am adormit şi n-am auzit deşteptătorul. Trezindu-mă la ora patru dimineaţa (de obicei îl împărtăşeam la ora două noaptea), am luat chivotul purtător de Daruri şi am alergat la stareţ. Atunci când am intrat în casă iar apoi în chilie, stareţul stătea întins, fiind neobişnuit de luminos. Mi-am cerut iertare pentru că am întârziat, iar părintele Serafim a răspuns: «Părinte, nu vă faceţi griji, m-au împărtăşit deja îngerii!» Privindu-i faţa, am înţeles că a fost cu adevărat aşa.”

In ziua mutării sale la Domnul, părintele a zis:

„Astăzi nu pot primi pe nimeni. Mă voi ruga”.

Seara a invitat în chilia sa pe cei apropiaţi şi i-a binecuvântat cu câte o iconiţă a Cuviosului Serafim de Sarov. S-au aprins candelele şi toţi s-au aşezat în genunchi. A început să se citească acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, al Sfantului Nicolae, al cuviosului Serafim de Sarov. A fost chemat părintele paroh Alexandru Kibardin. Cei prezenţi îşi amintesc că acesta a plâns atunci când l-a spovedit ultima oara pe stareţ. După ce s-a împărtăşit, părintele Serafim întreba mereu ce oră este. In sfârşit a binecuvântat-o pe maica Serafima:

„Citeşte rugăciunea la ieşirea sufletului!”

A întrebat pentru ultima dată cât e ora. Era în jur de ora două din noapte.

„Iată, acum e gata!”

Părintele s-a însemnat pentru ultima dată cu semnul Sfintei Cruci:

„In numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin. Izbăveşte, Doamne, şi miluieşte toată lumea!”

Şi şi-a lăsat mâinile pe piept.

Stareţul a trecut la Domnul în noaptea de 3 aprilie 1949, în casa de pe bulevardul Mai. După sfârşitul său, în Vâriţa s-a simţit o mireasmă timp de o săptămână.

(Mari stareti rusi. Vol. 2: vietile, minunile, indrumari duhovnicesti, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Vezi si: