Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (II). “Stiti voi, fratilor, care este arma cea mai puternica a omului pe pamant?…”. De ce o lepadam tocmai pe ea?

15-03-2011 Sublinieri


*

Noi, prostimea şi talpa ţării, am constatat că mulţi dintre cei care încercăm să folosim bisturiul duhovnicesc şi socio-cultural, sărim sau ocolim etape importante şi hotărâtoare, trecând direct la operaţia în sine şi uitând nu doar de iubire, rugăciune, tact şi blândeţe, ci şi de curăţirea şi pansarea obligatorie a diverselor noastre necurăţii şi răutăţi lăuntrice, pe care prin intervenţia noastră pripită, uneori chiar intempestivă sau ultimativă, le-am scos la iveală!

De ce există oare atât de mult rău în lumea de azi? Deoarece oamenii au aruncat cea mai de nădejde armă a lor, arma atotbiruitoare prin care orice rău, orice păcat şi orice demon sunt sigur biruiţi pe toate câmpurile de luptă


Despre zilelele cele rele şi stăpânii cei vicleni

Trăim zilele cele grele în care mai marele întunericului, cu toate puterile sale, a pornit atacul împotriva Bisericii noastre Ortodoxe şi a tuturor credincioşilor creştini. Însă, Domnul cel tare şi puternic în războaie, Cel ce zdrobeşte pe vrăjmaşi cu braţul Său cel înalt, îi va zdrobi şi pe aceştia cu toate uneltirile lor şi-i va trimite în focul cel mai dinafară şi în iezerul de foc, care este a doua moarte.

Noi însă, să rămânem tari şi nezdruncinaţi în credinţa ortodoxă şi în iubirea Mântuitorului Hristos, de care nimic nu trebuie să ne despartă, nici necazuri, nici supărări, nici foamete, nici boală, nici altă primejdie, nici măcar moartea. Dacă vom fi statornici în dragostea lui Dumnezeu, vom suferi puţin pentru moment, dar după aceea ne vom bucura şi vom trăi în veşnicie cu El.

Din nefericire, conducerea şi stăpânirile statului şi ale Bisericii sunt guvernate de mai marele întunericului şi de masonerie. Vai! Vai! Unde am ajuns! Cei mai mulţi dintre conducători sunt instrumentele celui rău. Nu ştiu ce să spun.

<Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşa de îngrădire împrejurul buzelor mele!> sau <fugi, taci şi mântuieşte-te>, dar unde să fugă cineva, căci pretutindeni duşmanul şi-a întins capcanele, şi în oraşe, şi în pustie, şi pe uscat, şi pe mare; numai în Cer, acolo trebuie să fugă cineva ca să se mântuiască. Dar vrăjmaşul şi ucigătorul de oameni, tocmai pe aceştia care vor să urce către ceruri îi războieşte mai tare.

(N. n.Observăm că Părintele Filothei primise în dar o profundă cunoaştere şi o străvedere duhovnicească, ce-i permiteau să dea tuturor, credincioşilor şi necredincioşilor, sfaturi luminate şi mântuitoare).

Rămâneţi statornici în adevărata credinţă ortodoxă

Dar şi în aceste zile viclene, în care toţi s-au abătut de la credinţă Domnul Iisus Hristos n-a părăsit Biserica Sa, pe care El Însuşi a zidit-o şi întărit-o, încât porţile iadului nu o vor birui. Războită şi primejduită de duşmanii nevăzuţi care căutau s-o nimicească, totuşi Biserica a promovat totdeauna bărbaţi plini de credinţă şi iubire, cu multă râvnă, bărbăţie, înţelepciune, cumpătare şi har în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, care, ca nişte lei, au urmărit pe vrăjmaşul de moarte al Bisericii ortodoxe. Tot astfel, şi acum şi în vecii vecilor, nu va înceta să arate astfel de bărbaţi care nu-şi vor pleca genunchii noului Baal – papa şi slujitorilor săi.

Chiar dacă toate neamurile şi toate popoarele se vor închina fiarei care s-a ridicat din abis să corupă pe cei care locuiesc pe pământ, ostaşii lui Hristos, ai Bisericii Ortodoxe, vor cânta: <Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu>.

Întrucât, iubiţii mei fii sufleteşti, eu am ajuns la adânci bătrâneţi şi în curând voi pleca din această patrie pământească şi străină, vă las sfatul meu părintesc: rămâneţi statornici în adevărata credinţă ortodoxă pe care din pruncie aţi fost învăţaţi s-o păziţi; aşa ne învaţă Sfintele Evanghelii, Profeţii, Apostolii, Sfinţii Părinţi de Dumnezeu purtători, întruniţi la cele şapte sinoade ecumenice, precum şi toată tradiţia scrisă şi nescrisă, apostolică şi patristică. Să urâţi toată greşala, erezia şi învăţătura potrivnică Bisericii Ortodoxe, ca nişte buni ostaşi ai Mântuitorului Hristos, ca să luaţi cununa cea nestricăcioasă. Amin. Cu dragoste părintească, al vostru rugător către Domnul, arhimandrit Filothei Zervakos.

După cum lesne putem sesiza Cuviosul Filothei, bărbat duhovnicesc plin de har şi făcător de minuni, deşi extrem de realist şi corect informat asupra situaţiei socio-politice din lume, nu ne îndeamnă decât la o statornică luptă duhovnicească şi nicidecum la acţiuni sociale ultimative temerare, ineficiente şi chiar naive, fie ele şi sincere, fiindcă toţi creştinii cu fapta, pe deplin luminaţi şi înţelepţiţi de Dumnezeu ştiu bine că lupta şi căinţa lor lăuntrică trebuie să-I placă lui Dumnezeu, iar izbânda finală vine numai de la El! Sfânta Scriptură zice:

Vai, când numele prisoseşte mai mult decât fapta voastră,

iar Sfinţii Părinţi adaugă:

Cei ce-l laudă pe monah (N. n. – Şi prin extindere pe orice creştin!) îl predau diavolului.

Mai mare încă şi decât darul facerii de minuni este vederea propriilor păcate, ne învaţă Mântuitorul Hristos şi toţi Sfinţii Părinţi, iar curajul celor care-i îngrijesc, alină sau tămăduiesc cu pricepere reală pe cei răniţi în luptele acestei lumi efemere e încă şi mai mare decât al celor care au provocat aceste răni, oricât de răsunătoare le-ar fi fost victoriile efemere. Ce să mai zicem de adâncimea înţelegerii teandrice şi cuprinderii luminate şi responsabile a lucrurilor?

Cu alte cuvinte, încă şi mai tranşant, dacă este firesc să mergem cu mărturisirea ortodoxă până la jertfa totală din dragoste pentru Mântuitorul Hristos, deşi El milă vrea mai întâi şi nu jertfă, apoi cu certitudine nici un ţel pur omenesc nu merită jertfa supremă, chiar dacă milioane de semeni ai noştri, forţaţi de vicisitudinile istoriei sau amăgiţi social dintr-o pricină sau alta, şi-au dat sau pierdut vieţile de-a lungul veacurilor, suflete greu încercate pentru care Biserica dreptslăvitoare şi toţi creştinii cu fapta se roagă fierbinte la fiecare Sfântă Liturghie, în special pentru cei care au murit pentru credinţă şi neam, dar şi pentru cei care au murit nepregătiţi şi fără veste, din toate taberele de luptă, căci Milostivirea Împăratului Vieţii până la Parusia şi dragostea creştină adevărată nu pot fi condiţionate subiectiv şi nici nu pot avea limite preconcepute în inimile real şi viu compătimitoare… Numai Bunul, Milostivul şi Dreptul Judecător ştie Taina fiecărui suflet în parte, adâncul şi rărunchii lui. Noi să ne rugăm stăruitor!

Mărturisirea de credinţă ortodoxă a Părintelui Filothei

Redăm doar un fragment final din această mărturie, fiindcă aflăm în cuprinsul său toate temeiurile de neclintit pentru care noi, talpa şi prostimea planetară, iubim, chiar şi aşa păcătoşi şi vrednici de toată osânda, dar cu frică de Dumnezeu, dreapta slujire, dreapta mărturisire, dar, mai cu seamă, dreapta săvârşire a poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum ni le-a lăsat Dânsul şi nicidecum aşa cum încearcă să ni le răstălmăcească ecumeniştii facili ai zilelor noastre…

Aşadar,

nu primesc, resping şi anatematizez:

1) Orice impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie şi greşeală, veche sau nouă, care este potrivnică credinţei ortodoxe şi tradiţiilor Apostolice şi patristice;

2) Nu accept nici un fel de inovaţie sau învăţătură omenească străină, potrivnică învăţăturii şi credinţei ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii despre care Sinodul al VII-lea ecumenic declara: <Toate inovaţiile sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema>.

Ascultând de porunca Creatorului a toată făptura, a Dumnezeului şi a Părintelui nostru Ceresc, de a-i iubi pe toţi, chiar şi pe duşmanii noştri, şi de a ne ruga pentru toţi cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc, îi iubesc pe toţi, îi iert pe toţi, cer iertare de la toţi şi mă rog din tot sufletul şi din toată inima pentru toţi.

Mă rog la Iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină, pe cei întunecaţi să-i lumineze, pe cei aflaţi în greşeli să-i îndrume spre Adevăr, pe duşmani să-i împace, pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul să-i vindece, pe văduve şi pe pe orfani să-i ocrotească, pe cei bogaţi să-i facă milostivi, pe cei păcătoşi să-i ierte, pe cei puţin credincioşi să-i întărească, iar pe cei credincioşi să-i ţină în credinţa ortodoxă, toate neamurile, prin legătura dragostei, să le unească, pe toţi să-i cheme la unirea credinţei ortodoxe celei adevărate, pe toţi să-i învrednicească de împărtăşirea Sfântului Duh şi tuturor toate cele spre mântuire să le dăruiască. Iar, pe mine, păcătosul şi cel mai mic dintre toţi oamenii, împreună cu toţi fiii mei duhovniceşti şi întreg neamul omenesc de pretutindeni, să ne miluiască şi să ne mântuiască cu Harul şi cu Iubirea Sa de oameni şi să ne învrednicească de viaţa cea veşnică şi nestricăcioasă a Împărăţiei Sale Cereşti” .

Păstrând proporţiile, fiindcă viaţa noastră duhovnicească sărăcăcioasă este cu totul lipsită de fapte bune, mai cu seamă raportată la vieţuirea minunată a Cuviosului, iar păcătoşenia noastră, deşi mărturisită, încă neîndreptată precum se cuvine, în ceea ce mă priveşte personal, ultima felie de viaţă pe care mi-o va mai lăsa Milostivul şi Dreptul Dumnezeu vreau s-o petrec, cu binecuvântarea duhovnicului în post luminat, rugăciune stăruitoare, milostenie şi priveghere după puteri, căinţă reală şi pe cât mă vor ţine puterile, în iubire creştinească vie şi iertare a tuturor, fie că mă iubesc, fie că mă urăsc, şi, doar cu Mila lui Dumnezeu, mai mult să primesc decât să ofer învăţătură, în această parte finală a vieţii mele.

Rog cu umilinţă sufletească negrăită pe toţi cei care mă cunosc, atât pe cei care vor fi bucuroşi de această hotărâre firească, izvorâtă dintr-o inspiraţie de foc lăuntric mistuitor, care-mi spune că la certitudinile cele cereşti nu se poate ajunge decât după ce ne ardem ultimele iluzii pământeşti, cât şi pe cei nemulţumiţi şi mâhniţi din pricina gândurilor, cuvintelor sau faptelor mele, să mă ierte şi să se roage lui Dumnezeu şi pentru păcătosul meu suflet, precum mă voi strădui la rândul meu să fac pentru ei, căci numai aşa vom împlini cu toţii porunca cea dintâi a iubirii şi iertării creştineşti!

O rugăciune de foc a preotului martir Constantin Sârbu (1905 – 1975, Biserica Vergului şi Sapienţei), făcută cu puţin înaintea plecării sale muceniceşti, ne-a tuşat adânc, căci se vede că a fost plin şi deplin trăită, dovedindu-ne pilduitor cum mucenicia bineplăcută lui Dumnezeu nu se cere, ci se primeşte de Sus în dar:

 

„Doamne Iisuse Hristoase, stau ruşinat înaintea Ta şi nu mai pot scoate nici un cuvânt, decât de pocăinţă şi rugăciune! A fost şi în viaţa mea o vreme când Ţi-am făcut lăudăroase şi uşuratice făgăduinţe. Eram tânăr, Doamne, iar jertfele, catacombele şi moartea pe care mă lăudam atunci, că voi fi gata să le îndur pentru cuvântul Tău, mi se păreau doar nişte declaraţii înflăcărate şi frumoase, care vor rămâne subiecte de cântări şi de predici pe totdeauna.

Dar când, mai târziu, a venit vremea să-mi ceri în parte adeverirea cu fapte a acelor grăbite făgăduinţe de iubire şi ascultare pe care Ţi le făcusem, abia atunci mi-am dat seama ce preţ se cerea ca să-mi respect legământul pe care îl făcusem…(Lacrimi şi Har”, pag. 172, editura Bonifaciu 2010)

Rugăciunea – o armă pururea victorioasă

Ştiţi voi, fraţilor, care este arma cea mai puternică a omului pe pământ, o armă de nebiruit şi pururea victorioasă, ştiţi? Rugăciunea! Da, rugăciunea!Aşa este, rugăciunea! Deoarece cu ajutorul rugăciunii omul îşi închină tot sufletul său, toată inima şi întreaga sa viaţă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu devine apărătorul şi călăuzitorul său. Ce-i mai pot face oamenii or demonii atunci? Nimic! Absolut nimic! De aceea, Domnul ne porunceşte în Evanghelia Sa: <Rugaţi-vă neîncetat>.

De ce există oare atât de mult rău în lumea de azi? Deoarece oamenii au aruncat cea mai de nădejde armă a lor, arma atotbiruitoare prin care orice rău, orice păcat şi orice demon sunt sigur biruiţi pe toate câmpurile de luptă. Iar această armă este rugăciunea – rugăciunea şi postul. Este armura cea mai de preţ, fiindcă este armura lui Dumnezeu; cea mai sigură şi atotbiruitoare armură, pentru că este armura Mântuitorului Hristos – armura singurului adevărat Dumnezeu pe toate tărâmurile. Iar El?

El ne-a oferit această armură nouă, creştinilor; ea se păstrează în Biserică şi este dăruită în Biserică. Dumnezeiasca gură a Mântuitorului a descoperit tuturor locuitorilor pământului acest adevăr absolut: prin rugăciune şi post orice necurăţie, orice păcat şi orice demon sunt îndepărtaţi de oameni. Atunci când oamenii dau deoparte această armă a Mântuitorului Hristos, ei devin uşor pradă a oricărei răutăţi, a oricărui păcat. Vai! Ei devin pradă oricărui demon.

Printre aceşti demoni cu care s-a luptat luminat, stăruitor şi se pare cu mult folos (printre alţi nevoitori creştini lucizi şi în cunoştinţă de cauză), scriitorul Denis de Rougemont ne-a dezvăluit extrem de convingător, nuanţat şi realist, demonul libertăţii”, “demonul democraţiei, „demonul poliţiei”, „demonul siguranţei”, „demonul popularităţii”, „diavolul teolog”, „diavolul filantrop”, „diavolul, om de lume”, „diavolul scriitor” ş.a, dar ne-a şi prevenit că diavolul ne face semn în viciile noastre şi ne aşteaptă în virtuţile noastre, reamintindu-ne şi soluţia eficientă, doar aparent paradoxală, dată de Solomon:

„Răspunde nebunului în acelaşi timp după nebunia lui şi după înţelepciunea pe care o risipeşte, căci astfel nebunul nu va mai trece drept înţelept; şi noi, noi nu vom deveni nebuni. Soluţia este să i se reziste diavolului prin subtilitate, prin inteligenţă (N. n. – Fără a intra însă în dialog cu el, cum ne învaţă toţi Sfinţii Părinţii, ci făcând unicul lucru pe care diavolul nu-l poate face şi nici nu-l poate împiedica oamenilor, adică să ne smerim!), prin toate armele credinţei, ale speranţei şi ale iubirii creştine, cărora el le ignoră puterea!”.

De ce, de ce a căzut lumea modernă într-un rău atât de mare, într-un rău de care nu mai poate scăpa? Deoarece s-a îndepărtat de Mântuitorul Hristos, a dat deoparte Sfânta Sa Evanghelie, a aruncat armura Sa atotbiruitoare: rugăciunea şi postul. Ea a aruncat totul deoparte şi vrea săşi rezolve problemele fără Mântuitorul Hristos, şi nu doar fără Hristos, ci chiar împotriva lui Hristos.

Iar oricine se războieşte cu Mântuitorul Hristos, Dumnezeul nostru, se aliază cu diavolii. Şi ce poate oare să mai rămână dintr-o astfel de persoană în acest mare război? Un cadavru şi nimic altceva decât un cadavru! (…)

Numai datorită puterii sale divino-umane este Creştinismul sarea pământului, sare care-l păzeşte pe om ca nu cumva să cadă în plasa păcatului şi a răului. Dacă şi Creştinismul se dizolvă în felurite forme de umanism, el îşi pierde gustul, devine sare fără gust,care, după cuvintele cu totul adevărate ale Mântuitorului, nu mai e bună de nimic, decât spre a fi aruncată şi călcată în picioare de oameni.

Orice dorinţă şi încercare a Creştinismului de a se uni, de a făuri o înţelegere cu duhul vremurilor, cu mişcările trecătoare ale feluritelor perioade istorice şi chiar cu partidele politice sau facţiunile conducătoare ale statului, îi răpeşte Creştinismului acea valoare aparte care îl face singura religie divino-umană din lume.

Nesupunându-L şi neadaptându-L pe Dumnezeul-Om Hristos la duhul vremurilor, ci supunând şi adaptând duhul vremurilor la duhul veşniciei lui Hristos, la umanitatea divină a lui Hristos – aceasta este unica misiune adevărată a Bisericii lui Hristos în lume, a Bisericii Ortodoxe şi Apostolice. Doar în acest chip va putea Biserica să păstreze personalitatea de neînlocuit şi de viaţă dătătoare a Dumnezeului-Om Hristos, cea mai înaltă valoare din toate lumile văzute şi nevăzute şi din toate timpurile, trecute, prezente şi viitoare, căci El este valoarea supremă şi criteriul infailibil al tuturor!“

(Lupta pentru credinţă – Arhimandrit Justin Popovici)

O simplă rugăciune de toată vremea

Doamne al Puterilor, de Îţi este cumva bineplăcută rugăciunea noastră de proşti luminaţi, dar nealiniaţi niciunei mişcări omeneşti trecătoare, precum Tu ne-ai poruncit, îndemnându-ne să alegem întotdeauna partea Mariei, care nu se va mai lua de la noi, Te rugăm cu genunchii inimii plecaţi: nu lăsa uriciunea pustiirii să pătrundă şi în ultimele oaze planetare ale creaţiei Tale, în care noi, ultimii Tăi mărturisitori (nădăjduim, fie şi cei din urmă!), mai căutăm cu un dor lăuntric cotropitor măcar un strop din puritatea cea dintâi a vieţii noastre. Altfel, mărturisim fără cel mai mic regret sau ezitare, am prefera de-o infinitudine de ori ca cel mai înverşunat vrăjmaş al nostru să se smerească, la cunoştinţa Adevărului să vină şi viaţa veşnică s-o dobândească, iar noi, păcătoşii, talpa şi prostimea planetară, să rămânem îmbrăcaţi doar în haina penitenţei luminate până la sfârşitul zilelor noastre, căci duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu le va urgisi, iar cele mai scumpe daruri pe care Împăratul Vieţii le face tuturor prietenilor Lui, sunt libertatea harică deplină, pacea inimii şi dreptul veşnic nebiruit de-a fi slujitor al Luminii celei de-a pururea vie şi neînserată!

Pentru această libertate harică, singura libertate reală şi nebiruită, merită să facem orice efort şi sacrificiu, pentru noi şi pentru alţii, dar ordinea firească şi biruitoare în lupta cea bună este numai aceasta:

  1. Mai întâi curăţirea şi sfinţirea propriei vieţi după Sfânta Predanie. Dacă va fi o curăţire şi o sfinţire reală, cei din jur o vor sesiza, preţui şi urma;

  2. Încredinţarea deplină, prin multă şi luminată sfătuire cu Părinţi şi fraţi adevăraţi de credinţă, cu viaţă sfinţitoare şi mult sporită duhovniceşte, asupra adevăratului nostru mandat duhovnicesc primit în dar şi a menirii reale la care am fost chemaţi de Sus;

  3. Certitudinea vieţuirii noastre în duh şi adevăr şi stăruinţa de a lupta cu smerenie adevărată, dreaptă socoteală şi bărbăţie duhovnicească, şi nicidecum aventurarea fără binecuvântare de Sus în mijlocul zarvei de cuvinte şi a luptelor politice schimbătoare şi amăgitoare ale acestei lumi efemere, în care lesne putem fi biruiţi şi ceea ce este mai dureros şi fără folosul nădăjduit;

  4. Rugăciunea fierbinte, cu vreme şi fără vreme, pentru cei care duc lupta cea bună, precum şi pentru cei care luptă cu sinceritate, dar fără dreaptă socoteală, şi, mai cu seamă, pentru vrăjmaşi, după modelul pilduitor al Mântuitorului Hristos şi al tuturor Sfinţilor Părinţi. Fără iertarea deplină (cuprinzând şi uitarea răului suportat), rugăciunea sinceră şi iubirea creştină a vrăjmaşilor noştri, nu ne putem numi creştini cu fapta, conştiinţa îndemnându-ne să mărturisim că nici noi, cei ce scriem aceste rânduri de suflet, nu am pus încă început bun acestei desăvârşite şi întru totul smerite vieţuiri duhovniceşti, deşi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu! (I Corinteni 2 – v.12).
  5. Şi tot Sfântul Pavel Apostolul neamurilor ne îndeamnă pe fiecare dintre noi, în termenii cei mai clari cu putinţă:Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică în care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie (I Timotei 6 – v. 12)

În viaţa pământească, mai trecătoare decât umbra unui vis, cea mai grea înfrângere nu este victoria, ci urmarea ei! Când ni s-a relevat sensul profund duhovnicesc al acestui paradox creştin, am înţeles şi de ce pentru a dobândi totul, trebuie mai întâi să pierdem totul sau aproape totul, trăind, în duh şi adevăr, voturile monahale, indiferent de forma vieţuirii creştineşti la care am fost chemaţi, locul şi timpul în care suntem cuprinşi, deoarece cununa cea nestricăcioasă o primesc numai cei ce vor împlini întocmai poruncile lui Dumnezeu, şi nicidecum cei care le povestesc meşteşugit, le ajustează după mintea lor ajunsă deja ţărână (indiferent de câtă putere omenească le-a fost îngăduită de Sus) sau, şi mai grav, le pervertesc cumplit, făcându-se slugi oarbe ale întunericului, aşadar hulindu-L pe Dumnezeu. Să nu fie la nimeni dintre cei muritori această hulire, să nu fie!

Şi ce ne mai îndeamnă Apostolul neamurilor?

Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celei cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste. Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unul faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea (…) Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii (Romani 13 – v. 7, 8 şi 10)

Cu alte cuvinte:

Noaptea e pe sfârşite: ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele Luminii(Romani 13 – v. 12).

Dacă vom (re)citi cu smerită cugetare şi aceste cuvinte-lumină pe care le-am aflat în Cazanie, poate cu toţii vom înţelege mai bine cum trebuie dusă lupta cea bună:

Într-adevăr, orice călcare de lege este păcat, însă păcatul săvârşit în văzul tuturor vatămă pe toţi câţi îl văd şi-l aud. Pentru aceasta păcatul săvârşit în ascuns este numai păcat, iar cel săvârşit în faţa oamenilor se face însutit şi înmiit, pe potriva celor care-l văd şi aud, vătămându-se de el. De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele rostite, împotriva oamenilor pricinuitori de sminteală, a zis: <Vai omului aceluia prin care vine sminteala!>”.

Aşadar, să nu ne facem şi noi „călăuze oarbe, orbilor”, vrând să facem binele pe care îl dorim, dar făcând răul pe care nu-l dorim, precum ne avertizează tot Sfântul Apostol Pavel, ci să vorbim, să scriem şi să înfăptuim luminat, în duh şi adevăr, numai ceea ce ne-a poruncit şi învăţat pilduitor Mântuitorul, pentru a nu fi altora, vai, pricină de sminteală şi nouă, vai, a doua oară, pricină de osândă…

Dacă dragoste nu avem, nimic nu ne foloseşte

O să-i rugăm cuviincios pe toţi cei care vor citi aceste rânduri de suflet, credincioşi sau încă necredincioşi, să ne ierte puţinătatea înţelegerii şi a cuprinderii duhovniceşti şi teologico-culturale, dar să cugete olecuţă şi asupra acestei analogii ce ni se pare extrem de sugestivă şi potrivită dorinţei noastre limpezitoare; mai întâi fraţii noştri sufleteşti şi fii ai Bisericii Ortodoxe, să se gândească cu seriozitate cât de mult şi izbitor se aseamănă situaţia unui medic chirurg competent care-i face unui om suferind, să zicem, o operaţie laborioasă, cu cea a unui intelectual creştin pregătit, sincer, onest şi moral ce se străduieşte să-i catehizeze şi să-i lumineze duhovniceşte şi socio-cultural pe cititorii sau ascultătorii lui.

Dar, să ne reamintim şi care sunt etapele fireşti şi imperios necesare ale realizării unei operaţii chirurgicale:

  1. Un chirurg cu experienţă, stăpân pe mijloacele sale profesionale, îşi informează pacienţii argumentat, calm, încurajator, blând, răbdător, dar ferm, de ce este absolut necesară operaţia şi care sunt şansele de reuşită, precum şi riscurile sale, obţinând acceptul acestora;

  2. Se realizează apoi o pregătire preoperatorie corectă şi minuţioasă, cuprinzând desigur pentru medicii şi bolnavii creştini şi rugăciunea;

  3. Urmează preanestezia şi anestezia efectuate individualizat şi atent;

  4. Operaţia propriu-zisă, în care rolul primordial îl au harul şi competenţa chirurgului, care operează, curăţă ţesuturile, suturează, dar şi pansează cu grijă plaga operatorie;

  5. Îngrijirea postoperatorie, cel puţin la fel de corectă şi minuţioasă ca cea preoperatorie.

Ei bine, cu scuzele de rigoare, dintr-o experienţă întinsă pe cinci decenii, noi, prostimea şi talpa ţării, am constatat că mulţi dintre cei care încercăm să folosim bisturiul duhovnicesc şi socio-cultural, sărim sau ocolim etape importante şi hotărâtoare, trecând direct la operaţia în sine şi uitând nu doar de iubire, rugăciune, tact şi blândeţe, ci şi de curăţirea şi pansarea obligatorie a diverselor necurăţii şi răutăţi lăuntrice, pe care prin intervenţia noastră pripită, uneori chiar intempestivă sau ultimativă, le-am scos la iveală!

Se ştie că toţi oamenii, indiferent de pregătirea intelectuală sau treapta lor duhovnicească, nu ascultă decât de teamă, pentru răsplată sau din dragoste, iar teama, chiar dacă este începutul înţelepciunii, nu este şi sfârşitul ei, fiindcă mai ascultători şi decât cei interesaţi doar de răsplata imediată, sunt cei care au un grăunte de iubire, or măcar de compasiune creştină, iubirea creştină autentică fiind singura virtute fără umbră

Cu mâhnire negrăită, mărturisim că nici noi, cei ce-am scris aceste rânduri […], nu am dobândit încă o iubire necondiţionată subiectiv pentru toţi oamenii precum s-ar cuveni (poruncă limpede având de la Mântuitorul să ne iubim şi vrăjmaşii!), ci adeseori doar puţină milă creştină, la îndemnul marilor noştri duhovnici care ne-au sfătuit, stăruitor, ca în toate cazurile în care avem îndoieli să precumpănească mila!

Desigur, ca orice vieţuitor în trup putem lesne greşi, mai cu seamă că ne recunoaştem deschis simplitatea trăirilor (a se citi prostia noastră de toată vremea, despre care ne vorbeşte atât de luminat şi Părintele Arsenie Papacioc), dar Imnul Dragostei ne-a marcat definitiv şi irevocabil firava, sărăcăcioasa şi puţinăcioasa noastră trăire creştinească, din care ne-a rămas însă nădejdea nebiruită a miluirii şi a învierii lăuntrice:

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13 – v. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8.)

Cu smerită metanie de gând şi recunoştinţă vie, mulţumim tuturor celor care ne citesc sau publică modestele comentarii, cu atenţie şi solidaritate creştină luminată, dar şi celor care ne critică pe bună dreptate neajunsurile de toate felurile, de fond şi de formă, şi în special plăpândul tact duhovnicesc, mai întotdeauna insuficient, cu care ne-am străduit să-i sensibilizăm pe toţi (mai cu seamă pe colegii de trudă redacţională, ceva mai tineri) asupra luptei cele bune, care ne arată tuturor, prin pilda Sfinţilor Părinţi, că în faţa dreptăţii ne înclinăm, dar în faţa bunătăţii, îngenunchem

Aşa cum valoarea unui medic chirurg se judecă în mod obiectiv după numărul de cazuri grele operate cu izbândă, viaţa oricărui creştin se cumpăneşte după roadele sale duhovniceşti, după ajutorul pe care l-a dat, cu smerită cugetare şi luminată pricepere, în naşterea lăuntrică întru Hristos Domnul a cât mai multor suflete, şi mai puţin prin greutatea capetelor aplecate de dreptatea sa, părută sau reală numai Cel de Sus ştie cu adevărat.

Cu adevărat, prea iubiţilor şi apropiaţilor de Dumnezeu fraţi ortodocşi, cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, cel mai greu, cel mai bun şi de folos lucru în această grea şcoală a vieţii pământeşti este să rămânem întotdeauna nişte proşti luminaţi, care se roagă cu vreme şi fără vreme, şi pentru cei răi, şi pentru cei buni, căci caprele suntem sigur noi, iar oile le ştie numai Bunul, Dreptul şi Milostivul Dumnezeu, Cel veşnic viu şi în Prea Sfânta Treime slăvit şi închinat, fără de-a Cărui ştire nimic nu se mişcă, nici în lumea nevăzută, nici în cea văzută.

Doamne ajută cuiajută şi sporeşte cui iubeşte!

25 ianuarie 2011

Sfântul Grigorie Teologul,

Arhiepiscopul Constatinopolei

Legaturi:

*

*

***

***


Categorii

Dr. Ioan Gandu, Fericitul Filotei Zervakos, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Marturisirea Bisericii, Opinii, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Sfantul Iustin Popovici, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (II). “Stiti voi, fratilor, care este arma cea mai puternica a omului pe pamant?…”. De ce o lepadam tocmai pe ea?

  1. Doamne ajuta-ne sa ajungem si noi sa facem macar o picatura din ceea ce scrie in acest articol!

    Cateva fragmente din articolul de mai sus au fost publicate si in revista ”Icoana din Adanc”- o revista ce nu mai apare de prin 2003… 🙁

  2. Doamne ajuta.

    Cuvinte care umplu inima de bucurie.

    Fratilor smerenia, rugaciunea si iubirea sunt sinteza acestui aricol.
    Cred ca silindu-ne, pe cat posibil zilnic, la ele ne vom folosi si noi si cei din jurul nostru.

    Eu pentru a-mi aduce aminte de lucrara aceasta folosesc un mic metanier pe care, trcand mai intai peste rusine, il scot si zic un doamne miluieste ori de cate ori am ocazia in timpul zilei indiferent de loc. Asa incerc pe cat posibil sa-mi aduc aminte de buna lucrare pe care din cauza vitezei si a grijilor, prea des o uit.

    Pentru rugacunile duhovnicului si a celor care se roaga cu adevarat nadajduiesc sa nu ajung astfel ca acel fariseu care si-a luat plata sa.

    Sa aveti pace in inima si
    ,,Lucrati cu intelepciune”

    http://www.sinaxa.net

  3. Prin trup, prin inimă şi minte
    -De prunc – mă stăpâneşte lumea,
    Cea care îmi fură Adevărul,
    Convingerea şi rugăciunea.

    Ea ma crescut în cultul cărnii
    Şi-a îndulcirilor prin ,,EU’’
    Al duhului deşteptăciunii
    Şi-al vieţii fără Dumnezeu.

    De prunc, m-a învăţat minciuna,
    Necinstea şi ,,diplomaţia’’
    Sccesul venerat de public,
    Cultul lui ,, eu’’ şi şmecheria.

    În tot ce fac ea e prezentă.
    În gând, în duh, în conştiinţă,
    Şi-n chip viclean ascunsă-n fapte
    Şi-n simţăminte de credinţă

    Şi’ntreg lăuntru-mi răscoleşte
    Cân m’adresez lui Dumnezeu,
    Când vreau să sparg şi să înlătur
    Tot ce-am zidit cu ea în ,, eu’’.

    Ea mă înalţă-n cugetare
    Şi-n instruire foarte sus,
    Încât cutez să vorbesc lumii
    Mai îndrăzneţ decât Iisus.

    Cu ea’n virtutea instruirii
    Cutez s’arăt celor smeriţi
    Că şi’noirile-n credinţă
    Se fac după sfinţii părinţi.

    Dar eu nu le-am urmat nici scopul,
    Nu le-am ajuns nici rugăciunea,
    Ci am parcurs doar instruirea
    Întocmai cum o face lumea.

    Sfinţii părinţi au spus prin fapte
    Şi traiul lor curat şi sfânt,
    Cu mult mai mult decât noi astăzi
    O facem numai prin cuvânt.

    Făptura lor vădea prin sine,
    Credinţa, duhul, vrednicia,
    Sinceritatea ce nu poate
    S-o dovedească teoria.

    Duhul lui Dumnezeu î-mi cere
    Să construiec cu rugăciunea
    Biserica cea dinlăuntru
    În care nu mai intră lumea.

    Să sparg şi să arunc afară
    Tot ce-am zidit lumeşte-n eu
    Şi să zidesc numai în Duhul
    Şi dragostea lui Dumnezeu.

    Că în zadar zidesc cu vorbe
    Ceia ce-n fapte nu am spus,
    Că tot ce spun duce spre mine
    Şi niciodată spre Iisus.

    Când voi zidi în mine însumi
    Voi şti concret prin rugăciune,
    Când lacrima sincerităţii
    Va arde viclenia lumiii.

    Cînd postul nu-mi va doar foame
    De hrana dulcelor bucate,
    Ci foamea, stea biruinţei
    Asupra multelor păcate.

    Când voi simţi în suflet rană,
    Ruşine-n suflet şi durere,
    Enumerând faptele bune
    Ni cinste-n lume şi plăcere.

    Atuci făptura mea va spune
    Curat şi sincer în Iisus
    Convingător tot Adevărul
    Care se cere astăzi spus.

  4. Foarte nimerit articolul pentru acest moment in post, cand ne pregatim pentru spovedanie, curatirea launtrica, parasirea pacatelor de tot felul si intampinarea marelui praznic al Pastilor: sa lasam cele ale intunericului ca ziua e aproape.
    Foarte bune sfaturi pentru cei tentati sa dea sfaturi duhovnicesti.
    Mi-a placut si “duhul” in care este scris articolul, e scris cu dragoste frateasca, iti umple inima de bucurie si caldura.

  5. Acum inteleg mai bine ce anume trebuie de facut. Va multumesc!

  6. Pingback: Război întru Cuvânt » Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei: “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » 14 IUNIE – SFANTUL IUSTIN POPOVICI: “In istoria neamului omenesc au existat trei caderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda si cea a papei”
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Ce este Adevarul? UN CUVANT CAPITAL AL SFANTULUI IUSTIN POPOVICI SI O MEDITATIE PE MARGINEA SA. Totul in Hristos…, nu doar in numele Lui!
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Iustin Popovici: “SFINTENIA ESTE STAREA NORMALA A SUFLETULUI NOSTRU… Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii“
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune”
  11. Pingback: Razboi întru Cuvânt » VIRALA NATIONALIST-ORTODOXISTA: despre inca un test social media. Cazul mobilizarii romanilor la Sfantu Gheorghe printr-un Apel de pe Youtube
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » Aduse cu posta electronica: PR. GHEORGHE HOLBEA: CUNOASTEREA DUHOVNICEASCA SE DA PE MASURA POCAINTEI. Si o “traversare” duhovniceasca aplicata la viata noastra a Canonului celui Mare al Sfantului Andrei Criteanul
  13. Pingback: INCEPUTUL ANULUI NOU BISERICESC. E nevoie de "apa cea vie". Sa nu dezertam de la lupta cea buna!
  14. Pingback: PS SEBASTIAN: “Suntem obsedati de rau, de diavol si de puterile lui, in loc sa fim obsedati de Dumnezeu si de Inviere! FERITI-VA SA CICALITI OAMENII!” -
  15. Pingback: ACATISTUL SFANTULUI CUVIOS IUSTIN POPOVICI (14 iunie) -
  16. Pingback: Sfantul Iustin Popovici: SFINTELE TAINE NU AU NUMAR: “Toate in Biserica sint Sfinta Taina, toate: de la lucrul cel mai marunt, pina la cel mai mare” -
  17. Pingback: SFANTUL IUSTIN POPOVICI, binevestitorul si marturisitorul Dumnezeu-Omului (†14 iunie) – 120 de ani de la nastere, 35 de ani de la adormire -
  18. Pingback: AVVA IULIAN LAZAR, duhovnicul schitului Prodromu: “Multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi ingadui sa vorbesc cu Tine!” -
  19. Pingback: SFANTUL GRIGORIE PALAMA SI ZELOTISTII VREMII LUI. Blandetea, intelepciunea, nobletea si pacea isihasta in fata calomniilor, razvratirii si intereselor politice | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: UNDE L-AU ASCUNS PE HRISTOS? (Cugetare duhovniceasca) | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: SFANTUL IUSTIN DE LA CELIE despre misiunea ascetica a Bisericii: “ASCETII SUNT SINGURII MISIONARI AI ORTODOXIEI. Nevoinţa este singura ei scoala misionara. PUNE-TE IN SITUATIA CELOR INDURERATI, PLINI DE TRISTETE SI DE NECAZURI…” | Cuvâ
  22. Pingback: PARINTELE SAVATIE LA SOPHIA despre “desteptaciune”, (i)responsabilitatea cuvintelor, provocarile de pe internet si stricarea dragostei: “SUNTEM IN FAZA DE BUIMACEALA. VOR CA TOTI SA DEVENIM OBRAZNICI SI MANDRI” (video) | Cuvântul
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate