“Cei care mărturisesc credinţa ortodoxă dar care nu trăiesc o viaţă ortodoxă, vor suferi cea mai grea osândă dintre toţi”.

Epilog. Consideraţii finale

M-am convertit la Ortodoxie fiindcă am văzut în teologia şi viaţa Bisericii Ortodoxe o mărturie pură a adevărului – adevărul propriei mele fiinţe create după chipul lui Dumnezeu[1]. Nu era o chestiune de supunere faţă de o autoritate exterioară, ci de recunoaştere şi de îmbrăţişare a adevărului realităţii în sine.

Fără îndoială, Biserica Romano-Catolică este mai mare şi mai bine organizată decât Biserica Ortodoxă. Fără îndoială, actuala liturghie romană este mai „accesibilă” americanilor moderni decât lungile slujbe cântate ale Bisericii Ortodoxe[2]. Nici nu poate fi negat faptul că Romano-Catolicismul este mai uşor de înţeles din punct de vedere intelectual, fiind aşezat temeinic pe un puternic sistem raţional. Însă, nimic din toate acestea nu fac ca Romano-Catolicismul să fie adevărat. Domnul nostru a spus: „Eu sunt Adevărul”. El nu a spus: „Eu sunt Eficienţa şi Comoditatea”.

Când am renunţat la Protestantism şi am îmbrăţişat Ortodoxia, implicit, am renunţat şi la Romano-Catolicism, fiindcă Romano-Catolicismul şi Protestantismul sunt cu adevărat două feţe ale aceleiaşi monede. Când am abandonat noţiunea eretică de Sola Scriptura, am abandonat, de asemenea, presupoziţia că Creştinismul este o ideologie care poate fi derivată dintr-un text. Când am renunţat la rolul meu de papă infailibil protestant, interpretând Biblia după ideile mele proprii, am renunţat, de asemenea, şi la fantezia că ar mai putea exista şi un alt papă infailibil.

Pentru a formula altfel: nu mă satisfăcea să caut un protestantism reambalat într-o haină sentimentală. Căutam o viziune adevărată a credinţei creştine, şi am aflat această viziune în Ortodoxie. Desigur, ce era nou pentru mine era de fapt cea mai veche expresie a Creştinismului. Ortodoxia a fost religia Bisericii primare – chiar şi la Roma – înainte ca papa să devină un suveran infailibil, înainte ca purgatoriul să fie populat cu milioane de suflete care încearcă să scape de păcate, sperând că unele din „meritele prisositoare” ale Sfinţilor le-ar putea deschide calea.

Dacă vreţi să ştiţi cum era viaţa în Biserica primară, priviţi la Biserica Ortodoxă din zilele noastre. Ea mărturiseşte încă Crezul niceeo-constantinopolitan fără modificări, încă botează prin întreita scufundare[3], păstrează încă drept zile de post Miercurea şi Vinerea[4], respectă cu stricteţe Postul Mare şi cel al Naşterii Domnului[5], şi săvârşeşte încă Sfânta Liturghie într-un chip foarte asemănător cu cel din veacul al VI-lea[6].

Pe scurt, Ortodoxia este ceea ce era Romano-Catolicismul. Însă, dacă tu cauţi o versiune a creştinismului „nouă şi îmbunătăţită”, atunci, fie că rămâi protestant sau romano-catolic, contează prea puţin. Găseşte o biserică sau o parohie care îţi împlineşte nevoile şi se potriveşte stilului tău de viaţă, una în care să te simţi confortabil – o biserică cu o sală de gimnastică ar fi cea mai bună.

Însă, dacă tu cauţi cu adevărat să te întâlneşti cu Dumnezeu cel viu, atunci uită de toate gândurile şi de confortul vieţii. Caută adevărul şi nu te mai preocupa de altceva. Eu îţi pot spune că vei afla adevărul în Biserica Ortodoxă. Aici Îl vei întâlni pe Dumnezeu. Aici vei găsi îndrumarea de care ai nevoie pentru tămăduirea şi mântuirea sufletului tău.


[1] Prezint convertirea mea în detaliu, în cartea The WayWhat every Protestant should know about the Orthodox Church. Regina Orthodox Press, Salisbury, MA 1997 (ed. rom. Calea de la Protestantism la Ortodoxie, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010)

[2] Aceasta se datorează nu în mică măsură micşorării continue a Mesei romane iniţiată de Conciliul Vatican II.

[3] Copiii romano-catolici sunt norocoşi că-şi udă doar vârful capului. Unde scrie în Evanghelii că Domnul i-a îndemnat pe Ucenicii Săi să „stropească toate neamurile”?

[4] Chiar şi obiceiul faimos de a mânca peşte vinerea (fără a consuma alt tip de carne sau lactate, n. trad.) a fost în mare parte abandonat de romano-catolici, cel puţin în Statele Unite.

[5] Tot mai mult, postirea în Biserica Romană a fost redusă la „a dărui ceva” în timpul Postului Mare.

[6] Aceasta contrastează evident cu messele populare, messele mariachi, messele polka, chiar şi messele cu clovni, care au devenit embleme ale Bisericii Romane moderne de la Vatican II. Într-adevăr, cultul modern romano-catolic seamănă din ce în ce mai mult cu „slujbele pentru nehotarâţi” [seeker services] dedicate în special generaţiei anilor ’60 [baby boomers], la modă acum în randul protestanţilor. (Pentru ca cititorul român să înţeleagă cum se desfăşoară şi care este ’duhul’ acestor messe aniversare catolice, îl invităm să vizioneze micul film postat la adresa http://www.youtube.com/watch?v=MI5fQVzgslk, precum şi altele ce se găsesc pe aceeaşi pagină. n.tr.)

(Capitolul final din cartea lui CLARK CARLTON, Adevarul Ortodoxiei fata de catolicism, Editura Ecclesiast, 2010, traducere de Dragos Dasca)

***

TRAIND O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA

Pentru a fi creştini ortodocşi credincioşi, trebuie să trăim în lumina pe care Dumnzeu ne-a dăruit-o şi să împărtăşim lumii din această lumină.

A fi creştin ortodox este cel mai mare privilegiu din lume. Ni s-a încredinţat cea mai frumoasă comoară: adevărul despre Dumnezeu, despre lume şi despre noi înşine. Avem scrierile Sfinţilor Părinţi şi sfaturile pline de har ale monahilor ca să ne călăuzească. Avem şansa de a sta înaintea lui Dumnezeu, Făcătorul nostru şi de a ne închina Lui în Duh şi adevăr, primind de la El în dar însăşi viaţa Sfintei Treimi.

„Să laude numele Domnului, că numai numele Lui s-a înălţat. Lauda Lui pe pământ şi în cer. Şi va înălţa puterea poporului Lui. Cântare tuturor cuvioşilor Lui, fiilor lui Israel, poporului ce se apropie de El” (Psalmul 148, 13-14).

Însă, odată cu marele privilegiu vine şi o mare responsabilitate, căci „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere” (Luca 12, 48). Fiecare va sta înaintea Tronului lui Dumnezeu şi va da socoteală pentru viaţa lui. Vom fi judecaţi în funcţie de lumina pe care am primit-o. Nu putem spune ce se va întâmpla cu cei care nu au auzit vreodată de numele lui Hristos sau care au auzit Evanghelia propovăduită doar parţial sau într-o formă eretică. Însă, ştim că cei care au primit Evanghelia în plinătatea ei vor avea de dat socoteală.

Sfinţii Apostoli ne poruncesc să ţinem neclintiţi credinţa pe care am primit-o şi să trăim în conformitate cu ea:

„Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2, 15).

Ce grea osândă îi aşteaptă pe cei care modifică credinţa:

„Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o să fie anatema! (Galateni 1, 8).

Auziţi, de asemenea, cuvintele Mântuitorului:

„Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Marcu 9, 42).

Trebuie să păzim credinţa care ne-a fost încredinţată nouă, fără să schimbăm nimic din ea.

Nu este de ajuns, însă, doar să păstrăm credinţa. Cei care mărturisesc credinţa ortodoxă dar care nu trăiesc o viaţă ortodoxă, vor suferi cea mai grea osândă dintre toţi. Ce scuză vom aduce înaintea Domnului nostru, Judecătorul? Nu o să putem pretinde că nu am ştiut adevărul. Nu o să putem pretinde că nu am fost învăţaţi căile dreptăţii. Darul însăşi al Ortodoxiei ne va osândi în acea Zi dacă eşuăm să ducem o viaţă după Evanghelie:

Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Matei 7, 21-27).

Lumea seculara

Însă a duce o viaţă ortodoxă este mai uşor în cuvânt decât în faptă. Nu trăim în timpul Imperiului Roman creştin sau în Rusia prerevoluţionară, unde viaţa socială era plămădită în jurul Bisericii. Situaţia noastră seamănă mai degrabă cu cea a creştinilor de dinainte de convertirea lui Constantin, când creştinismul era o religie ilicită şi adesea persecutată.

Deşi societatea noastră încă mai arată vestigii ale unei „culturi creştine”, aceasta este mai degrabă un lucru înşelător. Ideea unei „Americi creştine” este un mit, similar cu portretizările romantice ale Vechiului Sud din filme. Prezenţa frumoaselor conace antebelice nu înlătură deloc faptul că era o societate bazată pe sclavie.

Părinţii fondatori ai Statelor Unite erau, în mare parte, deişti şi masoni. În afara redactării Declaraţiei de Independenţă, Thomas Jefferson a mai scris, de asemenea, propria sa „Biblie”, o versiune ciuntită a Evangheliilor, în care toate relatările despre minuni fuseseră înlăturate. Asemenea poveşti nu-şi aveau locul în concepţia raţionalistă despre lume a lui Jefferson. Acesta a fost arhitectul Democraţiei Americane.

Temelia intelectuală a societăţii americane a fost Iluminismul şi a sa exaltare a raţionalismului în dauna credinţei. Americanii au fost, de regulă, extrem de conservatori din punct de vedere social, iar moralitatea publică a purtat, până recent, semnele distinctive ale creştinismului protestant. Însă era inevitabil ca acest edificiu clădit pe principiile morale creştine să fie îndepărtat de valul raţionalismului, ca un castel de nisip clădit în apropierea mării.

Societatea modernă este adesea ostilă faţă de creştinism, iar în cel mai bun caz, indiferentă. Afirmaţia că omul nu este nimic mai mult decât un animal evoluat este o dogmă a societăţii noastre. Biblia este o carte veche, cu nimic diferită de celelalte cărţi vechi, pline de superstiţii. Creştinismul tradiţional nu este nimic altceva decât o structură de putere dominată de bărbaţi care neagă drepturi egale faţă de femei şi minorităţi.

Nici principiile morale creştine nu se descurcă mai bine. Lăcomia şi avarismul sunt moduri de viaţă, perversiunile sunt considerate normale şi, mai rău decât toate, milioane de copii nenăscuţi sunt ucişi în fiecare an în numele confortului şi al drepturilor femeii.

Cu siguranţă este foarte dificil a trăi o viaţă ortodoxă autentică în lumea modernă, dar nu trebuie să deznădăjduim:

„Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Şi iarăşi:

„La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 26).

Strategii pentru o viata sfanta

Deşi a trăi o viaţă creştină în această lume este dificil, totuşi nu este imposibil. Iată aici câteva strategii pentru o vieţuire sfântă:

Cel mai important element în a rămâne credincios Evangheliei lui Hristos este angajamentul de a face aceasta. Trebuie să fim deplin hotărăţi să ne luăm Crucea şi să-L urmăm pe Domnul nostru. Fiţi încredinţaţi: diavolul ne va pune la încercare hotărârea.

Dar „să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul potrivit, dacă nu ne vom lenevi” (Galateni 6, 9).

Virtutea făgăduinţei noastre, însă, va fi la fel de trainică precum cea a credinţei noastre. Creştinătatea modernă este anemică duhovniceşte fiindcă credinţa omului modern a fost erodată de raţionalism. Dacă vrem să rămânem tari în Hristos trebuie să fim tari în credinţa noastră.

Ortodoxia este cu adevărat o cină mare, dar nu este un bufet. Nu putem alege şi lua puncte de credinţă în care să credem şi altele pe care să le ignorăm. Nu avem voie să evidenţiem versetele din Biblie care ne plac cel mai mult, dar nici să trecem cu vederea acele versete care ne incomodează. Dimpotrivă, trebuie să devenim precum copiii mici şi să primim cu bucurie şi fără rezerve credinţa care ne-a fost predată:

„Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 2-4).

Din clipa în care ne-am hotărât din toată inima şi cu toată puterea să trăim o viaţă după Evanghelie, următorul pas important este de a stabili şi a ţine un canon zilnic de rugăciune. Rugăciunea este principala noastră sursă de putere duhovnicească şi prima noastră linie de apărare în faţa atacurilor diavolului. Fără rugăciune nu este cu putinţă a trăi o viaţă creştină; prin rugăciune ne asigurăm ajutorul lui Dumnezeu:

„Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus (Filipeni 4, 6-7).

Următorul pas în strategia creştină este cel de a avea o relaţie cu un părinte duhovnic. Responsabilitatea este esenţială pentru creşterea duhovnicească. Nu doar că primim iertarea păcatelor prin Taina spovedaniei, dar legătura noastră cu părintele duhovnic izvorăşte curaj şi asigură o direcţie vieţilor noastre.

Pe lângă acestea, trebuie să facem orice efort ca să participăm la dumnezeieştile slujbe ale Bisericii. Participarea la Vecerniile (sau privegherile) de Sâmbătă şi la Utrenia şi Liturghia de Duminică reprezintă minimul cerut. Trebuie să fim dispuşi să sacrificăm activităţile din timpul liber pentru a lua parte la posturile şi sărbătorile Bisericii. Mulţi creştini ortodocşi îşi folosesc timpul liber pentru a participa la slujbele din Săptămâna Mare, în special din Sfânta şi Marea Vineri. Acesta este un adevărat gest de evlavie. Cum vom sta înaintea lui Hristos Care Si-a dat viaţa pentru noi dacă în programul nostru încărcat nu lăsăm un loc rezervat închinării la Hristos şi primirii darurilor harului pe care El ni-l dăruieşte nouă?

O altă strategie folositoare o reprezină pelerinajele frecvente la mănăstiri. În mănăstiri putem experia un ciclu liturgic mai deplin decât cel valabil în parohiile noastre. Mai mult, ne putem folosi de pacea şi singurătatea pe care le oferă pelerinilor, participând, chiar dacă puţină vreme, la ritmul călugăresc al vieţii.

În timp ce pelerinajele şi izolările sunt binefăcătoare pentru suflet, sunt, de asemenea, alte moduri prin care putem aduce mai multă pace în viaţa noastră de zi cu zi. Una din cele mai bune metode este de a reduce timpul acordat televizorului. Multe familii au scos total televizorul din viaţa lor. „Cel care are urechi de auzit, să audă” (Matei 11, 15).

Ochii şi urechile noastre sunt uşile către suflet. Nu este cu putinţă ca să ne păstrăm sufletul şi trupul curat şi în acelaşi timp să ne uităm la programe şi să ascultăm muzică [la moda]. Problema nu este atât pornografia vândută în magazinele pentru adulţi, cât programele TV aparent inofensive care ne umplu timpul nostru liber.

Din seriale TV, comedii, talk-show-uri de după amiază, copiii noştri sunt învăţaţi că sexul premarital şi extramarital este permis. Ei învaţă să imite comportamentul lipsit de evlavie şi feroce al eroilor lor. Din „televiziunea educaţională” ei învaţă că creştinismul este o religie făcută de un om, asemănătoare cu celelalte religii şi că inteligenţa umană va rezolva, într-o bună-zi, toate problemele omului.

Păzirea ferestrelor sufletului nostru nu este necesară doar pentru mântuirea sufletului nostru cât şi pentru mântuirea familiilor noastre.

„Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6).

Din nefericire, în societatea noastră, părinţii trebuie să aibă grijă şi la ce se petrece în şcoală şi la ce privesc copiii lor la televizor. Mulţi părinţi au decis să-şi educe copiii acasă pentru a fi siguri că primesc o educaţie de calitate şi că deprind cucernicia. Fie că educaţia şcolară este o opţiune sau nu, toţi părinţii trebuie să aibă un rol activ în educaţia copiilor lor, citind manualele lor şi discutând cu ei ceea ce li se predă la şcoală. Astfel, părinţii pot redobândi măcar un control minim în privinţa formării intelectuale a copiilor lor.

Prin aceasta nu sugerăm că trebuie să ne retragem complet din cultura de masă. Într-adevăr, artele sunt esenţiale pentru o cultură bine-formată. Discernământul este cheia. Există o enormă literatură bună, ziditoare şi filme sau programe folositoare dar trebuie să învăţăm să despărţim grâul de neghină.

În toate acestea trebuie să avem doar un scop: mântuirea sufletului nostru şi al celor din familiile noastre. Nu ne rugăm de dragul rugăciunii, nu participăm la slujbe ca să primim un certificat de bună purtare, nu închidem televizorul doar pentru a avea puţină linişte şi pace. Facem aceste lucruri pentru a dobândi o cunună care este nestricăcioasă, pentru a fi după chipul lui Hristos, participând în comuniunea de iubire care este viaţa Sfintei Treimi:

„Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 16-21).

Implicare sociala

Ideea unui creştinism de catacombă are o nuanţă romantică. Este uşor să ne zugrăvim drept o minoritate persecutată, întâlnindu-ne în taină şi trăind o viaţă de răzvrătire interioară împotriva unei lumi care s-a vândut pe sine diavolului. Într-adevăr, aceasta este ceea ce se va petrece în timpul domniei lui Antihrist. Cu toate acestea, sfârşitul veacurilor, oricât de aproape ar fi, nu este acum încă.

Până ce va veni vremea în care creştinii să nu mai poată să-şi mărturisească credinţa public, avem datoria de a ne implica în societatea în care trăim şi să dăm mărturie despre lumina care este în noi:

„Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14-16).

Deşi societatea noastră se aseamănă în multe privinţe cu cea din Imperiul roman de dinainte de convertirea lui Constantin, există o diferenţă majoră: avem o voce, o opinie despre cum este condusă ţara şi despre cum este structurată societatea noastră. Creştinii ortodocşi trebuie să-şi facă auzite vocile.

Prima şi cea mai importantă regulă a implicării sociale ortodoxe: nu trebuie să judecăm pe nimeni. Aceasta este o provocare delicată. Când ne confruntăm cu răul pe faţă şi cu tot felul de perversiuni sexuale, este dificil să nu te simţi superior celor care trăiesc în păcat. Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că sufletul nostru este plin de pofta cea rea precum oricare altul, şi că vom fi judecaţi cu aceeaşi măsură cu care îi judecăm pe ceilalţi:

„Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac. Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea” (Romani 1, 28, 32 – 2, 1, 3).

Având acestea în minte, să luăm în calcul câteva probleme sociale şi modul în care noi, creştinii ortodocşi, le putem aborda: (…)

Sărăcia, foamea şi nedreptatea sunt problemele noastre fiindcă ele afectează pe semenii noştri. Trebuie să participăm la eforturile caritabile ale parohiei şi episcopiei din care facem parte. De asemenea, putem lua parte la eforturile comunităţii locale de colectare de hrană sau îmbrăcăminte. Un alt lucru foarte simplu pe care îl putem face este să cercetăm căminele, azilurile şi să împărtăşim din iubirea noastră celor care au fost uitaţi de lume.

Este important de remarcat, totuşi, că nu există nici o poziţie creştină singulară în ceea ce priveşte rolul exact pe care guvernul ar trebui să-l joace în soluţionarea numeroaselor probleme sociale. Se poate ca creştinii ortodocşi să aibă păreri diferite într-o dezbatere publică pe anumite domenii. Nici Partidul Republican, nici cel Democrat nu pot susţine că reprezintă perspectiva „creştină” într-o anumită chestiune, sau în alta.

Însă, există o problemă socială în privinţa căreia nu poate exista loc de discuţie sau compromis: holocaustul avortului (the abortion holocaust, sintagma autorului). De la început Biserica a condamnat avortul drept crimă. Aici nu există loc de dezbatere.

Niciun creştin ortodox nu trebuie să practice, să ajute sau să încurajeze avortul sub nicio formă. Niciun medic creştin-ortodox nu trebuie să săvârşească sau să asiste un avort. În plus, participarea la organizaţii precum National Organization for Women (Organizaţia Naţională a Femeilor) sau Planned Parenthood (Planificare familială) nu este permisă.

De ce este atât de intransigentă poziţia Bisericii în privinţa avorturilor? Fiindcă noi credem în Sfânta Treime! Credem că Dumnezeu este o fiinţă personală a Cărui fire şi viaţă interioară este iubirea. Credem că suntem creaţi după chipul acestui Dumnezeu – Treime în iubire (God of Triune love), încât fiecare persoană este unică şi irepetabilă, însumând în sine întreaga omenire. Credem, de asemenea, că Dumnezeu a devenit om, unind umanitatea cu Sine, devenind Fratele dar şi Domnul nostru. Aşadar, uciderea unui singur copil prin avort este un act de genocid, şi prin urmare, un deicid: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40).

Pe lângă spijinirea organizaţiilor locale pro-vita şi folosirea votului nostru pentru influenţarea politicii publice, este mai important să creem alternative la avort. Centrele de criză pentru femeile însărcinate şi programele creştine de adopţie au nevoie urgentă de ajutorul nostru.

Mai important decât orice, dacă vrem să oprim holocaustul avortului trebuie să arătăm lumii o cale mai bună de viaţă. Avortul este un păcat grav fiindcă este un refuz faţă de iubire. Cei ce fac sau cer avortul văd copilul ca pe o problemă de rezolvat în loc de a-l vedea ca pe un dar al lui Dumnezeu dat pentru mântuirea noastră. Trebuie să împărtăşim viziunea noastră despre realitate cu lumea din jur.

Ca în cazul oricărui păcat, cea mai mare victimă este cea care îl comite. În cazul avortului, victima cea mai mare este mama. Ucigându-şi copilul ea îşi ucide propriul suflet. Trebuie să ajungem la aceste victime ale avortului şi la cele care încă nu au apucat să devină victime şi să împărtăşim împreună cu ele iubirea necondiţionată a Sfintei Treimi. Doar atunci când începem să experiem viaţa trinitară a Bisericii şi să împărtăşim această viaţă cu lumea din jurul nostru, noi oprim avortul.

Îngăduind ca lumina şi viaţa Preasfintei Treimi să lumineze prin viaţa noastră în lumea din jurul nostru este, de asemenea, un mod de a îndrepta probleme de moralitate publică. Nu mai putem avea pretenţia ca guvernul să fie gardianul principiilor morale publice. Noi trebuie să fim lumina lumii.

Desigur, sunt unele lucruri concrete pe care le putem face pentru a influenţa societatea. Putem refuza să conducem magazine care vând literatură pornografică. Putem refuza să cheltuim banii noştri pe muzică şi filme care încurajează lipsa de evlavie.

Însă, în ultimă instanţă, cum ne trăim vieţile noastre este ceea ce contează. Nu are sens să deplângem rata divorţurilor sau promiscuitatea sexuală când noi înşine nu ne străduim să facem din casele noastre case creştineşti. Lumea zace în întuneric căutând adevărul şi lumina; dacă nu suntem purtători ai adevărului şi ai luminii, lumea va rămâne în întuneric.

A trăi o viaţă ortodoxă în societatea noastră nu este ceva ce se poate realiza pe cont propriu. Însă, slăvitul adevăr al Ortodoxiei este acela că nu suntem singuri. Viaţa către care suntem chemaţi este trăită în Biserică iar Biserica este Trupul lui Hristos, plinătatea Celui care împlineşte toate în toţi”. Viaţa pe care o trăim în Hristos este viaţa în Sfânta Treime.

Fie ca Preasfânta Treime, pentru mijlocirile Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor care au bineplăcut Lui din veac, să ne dăruiască harul ca să trăim cu credincioşie viaţa la care am fost chemaţi şi îndrăzneala să împărtăşim această viaţă lumii. (…).

(din: Clark Carlton, Credinta. Sa intelegem Crestinismul Ortodox – Catehism Ortodox, Editura Ecclesiast, 2010)

Legaturi: