Război întru Cuvânt

FANTOMELE DIN CEAȚĂ

(Matei 18, 23-35)

Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.

Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.

Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.

Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpustit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale şinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convigerea că tot ce facem este bun şi infailibil.

Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni. Continuare »

22 Comentarii »

Părintele Nicodim (Bujor) – cel din urmă membru al „Rugului Aprins” s-a mutat de la noi (5 mai 1915 – 30 ian. 2011)

“Viata este tare frumoasa daca este traita dupa poruncile Domnului”.

Articol din revista Familia Ortodoxa - Nr.2/2011

Părintele Nicodim s-a născut la 5 mai 1915, în Piatra Neamţ, de praznicul Sfintei Muceniţe Irina. In 8 septembrie 1942 a primit îmbrăcarea îngerescului chip, în Mănăstirea Cernica. După 15 ani de slujire în treapta diaconiei, Inalt-Preasfinţitul Efrem (Enăchescu), fost Mitropolit al Basarabiei, pe atunci stareţ al Cernicăi, l-a hirotonit ieromonah. Părintele Nicodim l-a iubit mult pe Sfântul Calinic (ca si pe ceilalţi Stareţi de la Cernica, dintre care a fost canonizat în 2005 Sfântul Gheorghe), alcătuind ceea ce era la acea vreme întâiul acatist al unui Sfânt român — Acatistul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica.

Din pricina unei boli grave, a fost silit să plece din Cernica, mănăstirea sa de metanie, unde s-a întors în ultimii ani de viaţă, pentru a trece la Domnul în seara zilei de 30 ianuarie — după o îndelungată pătimire (suferea de cancer al oaselor, în metastază). A fost un duhovnic plin de daruri, revărsând în inima oricui dintre cei ce îl cercetau un strop de har, din preaplin de dumnezeiască blândeţe şi dragoste.

Redăm mai jos mărturia unui fiu duhovnicesc, ieromonah şi duhovnic într-una din mănăstirile Arhiepiscopiei Bucureştiului, care, din smerenie, a ales să rămână anonim. Binecuvântările Părintelui Nicodim să ne ajute în anii grei prin care trecem. Amin.

Radu Hagiu Continuare »

16 Comentarii »

Vezi si:

• PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – 22 de ani de cand s-a mutat la cele vesnice – cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi…
• “STUDIUL” CALVARULUI SI GOLGOTEI ESTE CEA MAI BUNA SCOALA
• POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT, PATIMITORUL FERICIT CA A URMAT LUI HRISTOS PE GOLGOTA. “Daca va voi spune, nu veti crede!”
• Parintele Nicolae Steinhardt: CE INSEAMNA “A CREDE”?

*

O VORBĂ BUNĂ

Hristos e pe cruce, gol: pe cap, o cunună de spini, piroane, străpungându-I gleznele şi încheieturile mâinilor, Îl ţintuiesc pe lemn, trupul e plin de sânge şi vânătăi, secretează numai sudoare şi geamătul surd al cărnii robite.

A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin.

Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului, Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţi amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice.

La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi – doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare.

E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea – esenţă a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste şi totul nu-i decât netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire. Continuare »

8 Comentarii »

“- N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hîrtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul”. Continuare »

22 Comentarii »

Desavarsirea si Taina Crucii în Biblie si Sfintii Parinti

Ar mai trebui subliniat că, spre deosebire de sistemele franco-latine, învăţătura biblică şi patristică despre desăvârşire nu este stoică. După primele etape ale îndumnezeirii (theosis), sau vederii lui Dumnezeu, urcuşul către stările mai înalte de desăvârşire pentru îngeri şi fiinţe umane este nesfârşit. Astfel, îngerii şi oamenii au fost creaţi relativ desăvârşiţi pentru ca să poată deveni veşnic şi nesfârşit mai desăvârşiţi. Aceasta înseamnă că veacurile îngerilor, ca de altfel şi timpul oamenilor, nu vor fi nimicite în ciuda strălucirii slavei lui Dumnezeu, de vreme ce va fi mereu o succesiune de stări de desăvârşire.

Lucrul necesar pentru desăvârşire este răstignirea tuturor dorinţelor şi prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii de sine prin credinţa proprie şi ascultarea necondiţionată de voia lui Dumnezeu. Desăvârşirea prin ascultare este aplicabilă îngerilor înainte de căderea diavolului şi demonilor, de vreme ce după cădere, nu mai există pocăinţă pentru îngerii care au căzut. Pentru fiinţele umane, ascultarea este mijlocul de desăvârşire înainte şi după cădere. Însă ascultarea nu este un scop în sine, pentru ca printr-o atitudine servilă să se poată ajunge la o stare statică de extaz, care ar duce la făurirea permanentă a unei relaţii servile sau egocentriste cu Dumnezeu. În etapele în care este rob sau slugă, omul participă la desăvârşirea lui Dumnezeu prin părtăşia de harul curăţitor, luminător şi îndumnezeitor al Tainei Crucii care curăţeşte patimile şi luminează şi sfinţeşte omul întreg, făcând posibil, prin împreună lucrarea omului (sinergie) ascultarea până la moarte de voia lui Dumnezeu, prin care harul lui Dumnezeu transformă această supunere egocentristă în iubire altruistă şi, prin urmare, omului îi este dăruită îndumnezeirea, devine colaborator şi prieten al lui Dumnezeu, frate şi împreună stăpânitor prin har cu Hristos şi fiu adoptiv al Fecioarei.

Fără improprierea Tainei Crucii şi a Învierii, prin care omul este curăţit, luminat şi primeşte îndumnezeirea şi astfel, transcende egocentrismul şi iubirea de sine care sunt înrădăcinate în frica sa de moarte, este imposibil pentru vreun om ca să dobândească părtăşia la iubirea îndumnezeitoare a lui Dumnezeu prin care el devine prietenul lui Dumnezeu.

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (1 Ioan 4, 18).

Aceasta fiindcă moartea este arma diavolului împotriva lumii, prin care cel mai important vrăjmaş al lui Dumnezeu aruncă fiinţele umane în robia care izvorăşte din frică.

„Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Trebuie accentuat următorul aspect: crucea, care este asumată de fiecare următor al lui Hristos, nu reprezintă, aşa cum mulţi cred, diversele probleme pe care omul le întâlneşte în viaţă. Dimpotrivă, crucea este o încleştare activă pe care fiecare credincios şi-o asumă pentru a păstra până la moarte ascultarea faţă de voia lui Dumnezeu, prin care ajunge la îndumnezeire.

Mântuirea fiinţelor umane nu constă doar în răstignirea Domnului pentru ele şi în dobândirea roadelor Jertfei de pe Cruce pentru satisfacerea dorinţelor de fericire. Dimpotrivă, fiecare credincios ar trebui să se răstignească pe sine nu din obligaţie, ci din propria voinţă, întocmai precum Hristos, fiindcă doar prin această dorită răstignire de sine se ajunge la participarea la Taina Crucii, prin care omul este transformat dintr-o fiinţă egocentristă în prieten al lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har. Continuare »

13 Comentarii »

• Vezi si: Duminica Sfintei Cruci. CE RASTIGNIRE FATA DE LUME I SE CERE SI MIREANULUI?

*

Puterea Crucii – Puterea Jertfei

Autentica tărie, adevărata putere nu le deţin armatele, politicienii, deţinătorii de fabuloase averi.

„Mare este puterea Crucii Tale, Doamne. Că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre”.

Când rostim cuvântul „Cruce”, gândul ne poartă spre realitatea jertfei, a sacrificiului, a dăruirii de sine pentru altul, a smereniei personale pentru binele comun.

La prima vedere, jertfa, sacrificiul, smerenia, într-un cuvânt „Crucea”, sunt realităţi care definesc înfrângerea, neputinţa sau slăbiciunea. Purtătorul de cruce este cel condamnat să-şi ducă resemnat greul vieţii din care adesea lipseşte orice nuanţă de biruinţă sau lumină. Omul sacrificat este cel învins într-o confruntare, cel care nu mai are nici o speranţă. Smeritul este cel deposedat de putere, cel călcat în picioare de stăpânitorii cei tari şi puternici.

În contradicţie totală cu cele spuse, Biserica exclamă: Continuare »

26 Comentarii »

Sfantul Teofan Zavoratul:

Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda, fara numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care mie lumea s-a rastignit, si eu lumii (Gal.6, 14), spune Sfantul Apostol Pavel. Vreau sa va talcuiesc ce are in vedere apostolul atunci cand spune: “prin care lumea s-a rastignit, si eu lumii”. Fiindca voi, care dupa spovedanie si primirea Sfintei Impartasanii ati purces pe calea pe care se rastigneste trupul impreuna cu patimile si cu poftele, aveti neaparata nevoie in aceasta lucrare incurcata de indicatii indrumatoare pentru a putea lucra in chip neocolit si neratacit. Iar una dintre primele indicatii este cuprinsa in cuvintele sus-aratate ale apostolului, si o veti avea atunci cand veti pricepe ce este rastignirea lumii fata de noi si a noastra fata de lume.

Drept calauza in talcuirea aceasta sa luam gandurile Sfantului Parintelui nostru Avva Dorotei, din prima lui Invatatura – “Despre lepadarea de lume”. El a talcuit locul acesta pentru monahi, insa in asa fel ca talcuirea lui poate fi adaptata si pentru nemonahi. El spune ca atunci cand omul se leapada de lume, lasa casa, parinti, rudenii, avut, tarina sau cetate, intra in manastire si se face monah, el poate spune: “Mie lumea s-a rastignit”. Adica: “Lumea pentru mine nu mai exista, ea a ramas departe, dincolo de zidurile manastirii. Am parasit-o, si ea nu ma vede nici pe strazile, nici la targurile, nici la adunarile sale si nici in toate lucrurile sale. Mie lumea s-a rastignit, a murit, parca nu ar mai fi”. Insa monahul care s-a ascuns de lume si de amagirile vazute intre zidurile manastirii poate ca in vreme ce vorbeste astfel in sinea sa, in inima sa, sa traiasca pentru lume, sa pastreze impatimirile lumesti si, stand in chilie, sa se gandeasca la lume si la frumusetile ei, si sa se desfete cu mintea de placerile ei. Daca asa stau lucrurile, el nu poate spune ca si el s-a rastignit lumii: caci, chiar daca a parasit lumea cu trupul, cu inima traieste in lume si in toate desfatarile ei. Iar atunci cand el, cu ajutorul lui Dumnezeu, stiind puterea fagaduintelor calugaresti, paraseste lumea nu doar pe dinafara, despartindu-se de ea prin pustie sau prin zidurile manastirii, ci si launtric stinge in inima sa orice impatimire fata de lume, orice incuviintare la desfatarile ei si chiar orice gand la ea: ei bine, atunci poate sa spuna ca nu numai lumea s-a rastignit lui, ci si el lumii, adica el deja nu mai traieste lumii; in inima lui sunt alte ganduri, alte simtiri si aplecari; el traieste pentru o alta lume, mai buna si mai desavarsita, iar fata de aceasta s-a rastignit.

Cred ca talcuirea aceasta este pe intelesul vostru; dar, totodata, presupun ca sunteti gata sa va eschivati indata de la orice indatorire pusa asupra voastra de cuvintele apostolului, spunand: “Treaba asta cu rastignirea lumii fata de noi si a noastra fata de lume este pentru monahi, nu pentru noi, care suntem mireni”. Nu, fratilor, nu este asa! Apostolul, cu toate ca vorbea despre sine, a dat o lege pentru toti crestinii si pe toti i-a indatorat sa dobandeasca o astfel de randuiala launtrica, incat oricine sa poata spune: “Mie lumea s-a rastignit, si eu lumii”. Si acum, iata, cum poate si trebuie sa se savarseasca in noi lucrul acesta. Continuare »

18 Comentarii »

RUGĂCIUNEA CĂTRE
PREASFÂNTA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

Se citeste la sfarsitul Acatistului Buneivestiri

O, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară stăpână, ceea ce eşti mai înaltă şi mai presus decât îngerii şi arhanghelii şi mai cinstită decât toată făptura; mirarea cea mare a îngerilor, propovăduirea proorocilor, podoaba cea aleasă a arhanghelilor, întărirea cea tare a mucenicilor, lauda cea preamărită a apostolilor, povăţuitoarea cea tare a călugărilor, înfrânarea cea tare a postitorilor, curăţia şi mărirea fecioarelor, veselia cea lină a maicilor, înţelepciunea şi învăţătura pruncilor, cârmuitoarea săracilor şi a văduvelor; îmbrăcăminte celor goi, sănătate celor bolnavi, izbăvire celor robiţi; linişte celor de pe mare, liman bun celor înviforaţi, povăţuitoare neostenită celor rătăciţi, mergere uşoară celor călători, odihnă bună celor osteniţi, acoperământ şi scăpare celor asupriţi; nădejde celor fără de nădejde, ajutătoare celor lipsiţi; celor săraci bogăţie neîmpuţinată, celor întristaţi de-a pururea mângâiere, celor pe care nu-i iubeşte nimeni iubire cu smerenie; celor păcătoşi mântuire către Dumnezeu; tuturor creştinilor îngrădire tare, ajutătoare nebiruită şi folositoare. Prin tine Cel nevăzut S-a făcut văzut, pentru care aducem rugăciune ţie, noi robii tăi, Doamna noastră. Continuare »

9 Comentarii »

După cum Fiul lui Dumnezeu intră în împărtăşire cu firea noastră, pe care El a numit-o templu, asa şi noi suntem datori să intrăm în biserică, care e trupul Lui.

Acum, fraţilor, prăznuim Buna Vestire, vestea de bucurie – o prăznuim în chip luminat, după cuvântul Bisericii, care pe toţi ii cheama la veselie, si cerul, si pamantul, si ingerii, si oamenii, toata faptura văzuta şi nevăzută. Binevesteşte, pământule, cântă ea, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu… să se veselească cerurile şi pământul să se bucure… să se bucure făptura toată, şi cu glasuri să cânte [1]. In mijlocul unei asemenea bucurii atotcuprinzătoare, despre ce ar fi mai cuvenit să cugetăm decât chiar despre bucurie?

Cu toţii iubim bucuria, cu toţii căutăm bucurii. Lanţurile necazului ne apasă; întristarea ne strâmtorează pieptul, ne întunecă mintea, ne răneşte su­fletul, ne aruncă în neorânduială trupul. Dacă cineva e bogat, ar fi gata să dea toată averea sa, numai să îşi recapete veselia; dacă este celebru, până şi celebritatea cea mai măgulitoare îl apasă, dacă nu are bucurie îndeajuns; dacă se bucură de onoruri, pe toate le dispreţuieşte dacă inima lui se chinuie într-o frângere lipsită de bucurie. Totuşi, fraţilor, cu toate că este atât de firească şi de obştească dorinţa bucuriei, omul se poate bucura şi spre binele, dar şi spre răul său, şi spre laudă, dar şi spre osândă; se poate bucura făcând plăcere lui Dumnezeu, dar se poate bucura şi intristându-L - iar asta ţine de obiectul şi de împrejurările bucuriei noastre. Tocmai de aceea trebuie să ştim cum se face deosebire între o bucurie şi alta, ca să ne bucurăm nu spre osândă, ci spre mântuire. Să învăţăm, deci, această pricepere de la sfânta noastră maică, Bi­serica, ce se revarsă acum în răpiri de bucurie pentru noi şi de dragul nostru. Continuare »

5 Comentarii »

Lecţia pe care o primim de la Bunavestire: intră în starea de bucurie, şi binevesteşte, pământule, bucurie mare!

Binevesteşte, pământule, bucurie mare, lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu (cântarea a 9-a din Canonul Bunei Vestiri). Ce bucurie i se porunceşte pământului să binevestească? Bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Tot pământul era în doliu adânc, şi deşi aştepta cu încredinţare, însă vreme foarte îndelungată n-a văzut izbavire. In cele din urmă, vestea cea bună a fost adusă din Cer, vestită pe tot pamantul şi primită cu bucurie. Aşadar binevesteşte, pământule, această mare bucurie a ta.

Apropiindu-se de pământ, Cerurile vedeau doar plângere, amărăciune şi tanguire. Iată că s-a luminat însă faţa tânguitorului pământ, şi întrucât chipul desavarsirii acesteia a arătat în toată deplinătatea nemărginitele desăvârşiri ale lui Dumnezeu, cum să se înfrâneze cerurile de la a lăuda această slavă dumnezeiască? Lăudaţi, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu.

Cerurile, ce sunt poftite să laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngerească, iar pamantul căruia i se porunceşte să binevestească bucurie mare sunt oamenii… Ingerilor ce să li se mai amintească de lăudarea lui Dumnezeu când ei si asa strigă cu glasuri necurmate: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot? Pe când oamenilor poate că nu este de prisos să li se amintească: „Nu uitati, prieteni, de singura bucurie adevărată, adusă nouă din cer în ceasul Bunei Vestiri făcute Preasfântei Fecioare Maria”. Continuare »

12 Comentarii »