RAMAS BUN, IPS PARINTE BARTOLOMEU! Dincolo de mormant, Vladica ne vorbeste despre moarte, inviere si despre expresia eretica folosita din nestiinta de unii ziaristi: NU EXISTA “A TRECE IN NEFIINTA”!

3-02-2011 ~~Sublinieri~~

Cu sfintii odihneste, Hristoase, sufletul adormitului robului Tau, Bartolomeu Mitropolitul, Parintele nostru!

Vezi si:

***

“Asa se cuvine sa privim si noi moartea, sa ne gandim mai putin la cel care se coboara in groapa si care va fi dat putreziciunii, si sa ne gandim la ceea ce este deasupra gropii: sufletul lui, floarea care a ramas si care este destinata vesniciei. Iata un mod crestin de a gandi moartea”.

Pentru ca viata tine de biologic, adica de ceea ce este efemer, trecator, iar sufletul tine de eternitate. Viata este un act biologic: respir, si aste este o dovada ca am in mine viata. Nu acelasi lucru este cu sufletul, de acea iubitii mei, noi, pentru morti cand ne rugam, nu ne rugam pentru viata care s-a terminat odata cu cea biologica, odata cu ultima suflare – atunci zicem ca si-a dat viata. E mai greu cand intelegem ca si-a dat sufletul, ca si-a pierdut sufletul. Nu! Sufletul nu se pierde pentru ca este substanta nemuritoare din fiinta omului. Viata este biologica si trecatoare, sufletul este metafizic si este nemuritor.

De aceea tinem la viata noastra, ca fiecare, prin instinct. Important este sa tii la suflet mai mult decat la viata. De acea, si cand ne rugam pentru morti, noi nu ne rugam pentru viata, pentru ca mortul s-a dus, viata nu mai este in el, ci ne rugam pentru sufletul lui:

“Cu sfintii odihneste, Hristoase, sufletul adormitului robului Tau, unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit”,

adica viata sufletului. Ele nu pot fi confundate, si nici nu trebuie sa le confundam, partea biologica cu ceea ce este etern in om. Tinem la eternitatea sufletului nostru, si de aceea il si cultivam. Daca ar fi numai pentru viata, n-am mai veni la biserica, nu am mai asista la Sfanta Liturghie, n-am sta in picioare atata vreme.

Viata [pamanteasca] “se traieste” si la sosea, unde “e frumoasa viata pana-n zori dimineata”. Omul care isi traieste viata este unul care si-o traieste petrecand, si care nu are nici un fel de grija pentru ceea ce se petrece dupa moartea lui. Or, important este ca sa fim constienti intotdeauna de ceea ce se intampla dupa ceea ce se termina viata fizica, adica aceea datorita careia respiram.

Sufletul are o alta inspiratie, care nu mai tine de biologic, este respiratia pe care i-o da insusi Duhul Sfant. De aceea, daca viata cade sub incidenta biologicului, sufletul cade sub incidenta eternului, a ceea ce in om este vesnic, si pe care el nu o poate coordona in afara lui Dumnezeu. De aceea, dragii mei, si cand avem rugaciunea pentru Mantuitorul Hristos, zicem: “in mormant cu trupul, in Iad cu sufletul si in Rai cu talharul”. De ce? Pentru ca noi stim ca Mantuitorul Hristos de indata ce a murit pe cruce, prima miscare pe care a facut-o a fost aceea de a se cobori in Iad. De ce? Pentru ca sa dezlege pe cei condamnati la osanda vesnica. Este Iisus eliberatorul. Nu stiu aici daca este, dar ati vazut oricand pe Mantuitorul Hristos calcand pe portile Iadului, care sunt incrucisate si zdrobite. Pentru ca primul lucru pe care l-a facut este de a-i dezrobi pe stramosul Adam si pe stramoasa Eva, ca si pe toti cei care au adormit impreuna cu ei din toate generatiile, sa-i readuca la viata, adica la viata vesnica.

Repet, viata nu este doar cea biologica, este viata sufletului. De aceea si Eminescu foloseste, intr-o poezie de-a lui, expresia “viata sufletului meu”. Nu-i vorba, repet, de viata biologica, ci de viata nemuritoare. Noi de acest suflet trebuie sa avem grija. Viata, ca oricare viata vine si se duce. Important este ceea ce facem cu putina viata pe care o avem, pentru ca in functie, sau in comparatie cu eternitatea, viata noastra este scurta. O stiau si cei care cantau imnul latinesc “Gaudeamus igitur […] vita nostra brevis est”: viata noastra este scurta si in curand se va sfarsi. Repet, viata! Sufletul este insa nemuritor. De aceea avem o religie, de aceea avem o credinta si de aceea intr-un fel ii mostenim pe stramosii nostri daci, care credeau nu doar in viata biologica, ci si in suflet. De aceea crestinismul a patruns mult mai usor la noi, la romani, datorita acestei mosteniri pe care am avut-o de la stramosii daci care credeau in suflet si in eternitatea lui, decat au avut-o alte popoare cum ar fi germanii, sau anglo-saxoni, sau altii din Europa in care crestinismul a patruns foarte, foarte greu, pentru ca la ei nu exista ca la noi acest fond al perceptibilului mostenit de la inaintasi, care sa creada in nemurirea sufletului, sau in existenta sufletului nemuritor.

De aceea este bine sa retinem, din pericopa de astazi a Evangheliei, ca este vorba de bunul nostru cel mai de pret, care este sufletul nostru nemuritor. Pentru el traim, pentru ca altfel, daca ar fi numai viata, am duce-o tot intr-o petrecere prin carciumi si prin restaurante, acolo unde se traieste bine, daca ne rezumam doar la viata. Dar daca adancim viata prin existenta sufletului, si o justificam prin existenta sufletului, atunci trebuie sa avem grija de acest suflet si sa-l cultivam. Si il cultivam cum? Simplu! Prin virtutile pe care ni le recomanda Evanghelia: sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti.In aceasta consta toata legea si toti proorocii: iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele. Aceasta inseamna iesirea omului din biologic, si invecinarea lui cu eternitatea. Este marele castig pe care ni-l da credinta, pe care ni-l da Biserica, pe care ni-l dau slujbele religioase, si pe care ni-l dau Tainele Bisericii, incepand cu Taina Spovedaniei.

Stiti ce este spovedania? Este o primenire a sufletului. Ca unii spun: bine, bine, dar ce sa spovedesti, ca te spovedesti la preot, ai luat iertare, si dupa aceea faci din nou pacatele. Pai le faci, pentru ca esti om, si pentru ca circuitul este totdeauna de la capat. Important este sa nu te lasi rob pacatului la infinit. De ce primavara se regenereaza natura? Pentru ca altfel ar fi o toamna eterna, dar iata ca vine o iarna, vine inghetul, cad frunzele se usuca ramurile, si vine primavara, cand totul reinverzeste, totul se improspateaza, totul intinereste. Asa este si viata crestinului. Trece prin etape, etape de inbatranire si de oboseala, dar Biserica ne-a lasat Taina Spovedaniei care practic ne improspateaza. Repet, ce folos este sa te spovedesti, si-ti iarta duhovnicul pacatele, din moment ce de-a doua zi incepi sa faci altele? De dorit ar fi sa nu le repeti, sau sa le repeti cat mai putin, dar omeneste vorbind, unui om nu i se poate cere imposibilul, ci doar atata cat poate el sa duca, si atunci cand se poticneste, cere ajutor pentru ca sa se ridice.

Ce se petrece insa dincolo de mormant? Materialistii, ateii, estropiatii spiritului spun ca dincolo de groapa nu mai e nimic, ca totul se cufunda in neant. Mai sunt si astazi ziaristi, care pastrand tarele comunismului, si anuntand decesul cuiva, spun ca “a trecut in nefiinta”, ceea ce, fie vorba intre noi, e o prostie! Ar fi groaznic sa fie asa! Viata si-ar pierde sensul, totul ar cadea sub incidenta absurdului. Daca dupa moarte nu mai e nimic, ce rost are sa mai traiesti, sa te zbati, sa iubesti, sa urasti, sa lupti, sa speri?

Ei bine, noi crestinii, noi stim ca omul este alcatuit nu numai din trup, ci si din suflet, si ca aceste doua componente, trupul si sufletul traiesc impreuna din momentul zamislirii in pantecele mamei, si pana la ultima suflare. Ele nu se despart decat de moartea fizica. Trupul merge si se descompune in pamantul din care a fost alcatuit, in timp ce sufletul, nemuritor, isi ia zborul catre ceea ce numim lumea de dincolo, unde, laolalta cu cei ce inca traiesc, vii, pe pamant, asteapta ceea ce asteptam cu totii, marturisind in crez: invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie.

“In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh, Amin.

Iubiti credinciosi, aseara [in Joia Patimilor] am venit la bisericapentru ca sa nu-L lasam pe Domnul singur. Daca este ceva care ne intristeaza, de cate ori citim in Sfintele Scripturi despre patimile Domnului, este imensa Lui singuratate. El care si-a ales doisprezece Apostoli pe care timp de trei ani si jumatate i-a invatat, i-a indrumat, si i-a iubit, pe cei doisprezece Apostoli, carora le-a spalat picioarele la Cina cea de Taina, si pe care i-a impartasit cu intaia Euharisite. In aceeasi noapte, in Gradina Ghetsimani, ei n-au fost in stare nici macar sa fie impreuna cu Iisus in rugaciunea Sa catre Parintele Ceresc. Li s-au ingreuiat ochii de somn si au adormit, iar in clipa in care ostasii au venit calauziti de Iuda sa-L aresteze pe Iisus, Petru a incercat o impotrivire chiar cu sabia, dar cand ei, Apostolii vazand ca Iisus insusi se preda, si intinde mainile ca sa fie legate, s-au inspaimantat si au fugit, pierind in intunericul noptii, si Iisus a ramas singur, singur in fata sinedriului care L-a judecat, singur in fata lui Pilat, singur in fata multimilor, care strigau din toti rarunchii sa fie condamnat la moartea pe cruce, si aproape singur pe drumul Golgotei. Sfintele femei si Sfanta Sa Maica i-au stat aproape. Singur pe Cruce, avand de-a dreapta si de-a stanga doar pe Sfanta Sa Maica si pe Sfantul Apostol si Evanghelistul Ioan.

Asadar, iubitii mei, aseara ne-am adunat ca sa nu-L lasam singur pe Domnul, si intr-un fel sa rascumparam ceea ce au gresit contemporanii sai. Iar asta seara am venit ca sa n-o lasam singura pe Maica Domnului, ca nu singura sa-si jeleasca Fiul, asa cum face orice mama la moartea fiului ei. Am cantat impreuna cu Maica Domnului Prohodul Domnului, si asta-seara am avut bucuria sa avem doua cete de tineri elevi de la trei importante scoli din Cluj. Prima este “Colegiul Pedagogic,” din care a venit un mare grup de eleve sub conducerea profesoarei Ionita Timis, si surpriza a fost aceea ca, au venit baieti si fete, au alcatuit o singura grupa, si anume de la “Liceul de Informatica” si de la “Liceul Teoretic Lucian Blaga”, sub conducerea profesoarei Elena Fenesan. Eu va multumesc dragii mei, si dragele mele, pentru ca Il iubiti pe Domnul si pe Maica Domnului, ca sa nu o lasati singura.

Omeneste vorbind, fiecare ne pierdem parintii, pe care ii plangem, atunci cand putem. Daca imi este permisa o confesiune, in aceasta seara sfanta as face-o fara nici un fel de ragaz, dar o spun spre folosul vostru, al tuturor. Eu n-am avut mangaierea de a-mi plange parintii la ingropare. Atunci cand au murit si tatal meu si mama mea, eu impreuna cu fratele meu mai mare, ne aflam la inchisoare, la Aiud, condamnati politic, izolati cu desavrasire, asa incat tarziu am aflat ca ne-au murit parintii. Cand am revenit in libertate, si am mers la mormant… Uneori lacrimile sunt prea tarzii, nu lacrimile ca ne-am pierdut parintii, cat lacrimile ca nu i-am putut plange, atunci cand au fost asezati in mormant. Sa stiti de la mine, care sunt om batran si incercat de multe in viata: e o mare mangaiere sa-ti poti plange parintii la moartea lor, si sa le dai cinstirea cuvenita, si sa-i conduci cu alai la mormant, si sa le asezi primele flori pe groapa.

Iata deci, cum si moartea poate sa ofere o mangaiere, daca nu chiar o bucurie. Insa inmormantarea Domnului, pe care noi o sarbatorim astazi, ne aduce mai multa bucurie decat intristare. Daca ati fost atenti una din cantarile care s-au spus in altar, rosteste cuvintele Mantuitorul: “nu ma plange, Maica, pentru ca Eu voi invia, si la Dumnezeu ii voi chema pe toti cei care te cinestesc pe tine”.

Dragii mei, cand vorbim de moarte vorbim de incremenirea materiei, de lipsa vietii, de groapa, intuneric, descompunere, oseminte, schelet, descompunere, pamant, nimicnicie, pentru ca traim si gandim mult prea lumeste si prea putin duhovniceste. Inmormantrea Domnului ne indeamna sa privim lucrurile mai mult prin duh decat prin materie.

Stim ca omul este alcatuit din trup si din suflet. Trupul, ca orice materie este supus devenirii, imbatranirii, mortii, descompunerii. Intr-un timp foarte indelungat din el nu mai ramane nimic. Nu poti deosebi os de os, si molecula de molecula. Trupurile vor invia la Viata de Obste dar transfigurate, dupa modelul Mantuitoruilui, induhovnicite. O materie devenita transparenta si imponderabila, care se va reuni cu sufletul de care s-a despartit prin moartea fizica. Numai trupul Domnului nu a fost supus putrezirii, pentru ca El era Trup al Fiului lui Dumnezeu, si Dumnezeu insusi. Dar El ne-a invatat un lucru, Mantuitorul Iisus Hristos, care trebuia sa biruie moartea: pentru ca sa biruie moartea trebuia sa treaca prin moarte, sa o infrunte; spre a restaura bucuria, trebuia sa treaca prin tristete; spre a restaura fericirea trebuia sa treaca prin durere; spre a restaura lumina trebuia sa treaca prin intuneric. Asumandu-si firea noastra omeneasca, S-a supus acelorasi legi. Dar, iubitii mei, inmormantarea si Invierea Domnului sunt garantia ca si noi, odata intrati in moramnt, nu vom pieri cu desavarsire, ci vom invia.

Am protestat impotriva acelor gazetari nepriceputi care inca perpetueaza si acum prin mass-media o expresie mostenita de la ateii comunisti: “cutare ins a trecut in nefiinta”. E posibil sa spui ca s-au implinit atatia ani de cand Eminescu a trecut in nefiinta? Imposibil! In nefiinta nu trece nimeni, pentru ca nefiinta este neant, neantul este neant in sine, este nimic, nu este un mediu care sa primeasca pe cineva din alt mediu. Iata deci o expresie cu desavarsire agramata care se mosteneste si in zilele noastre. Obisnuit spunem ca cineva a trecut in viata de dincolo sau in viata de veci, care este un alt mod de existenta.

Mantuitorul Hristos ne-a pus in fata un exemplu la indemana tuturor. El a spus asa: bobul de grau aruncat in pamant, daca nu putrezeste, nu rasare din el spic. Este o lege a lui Dumnezeu, si o lege a naturii. Iata una din cele mai duioase icoane de asta seara este Sfantul Epitaf pe care este zugravita inmormantarea Domnului, si pe care buni crestini, si mai cu seama bunele crestine, aduc flori. Sunt aici si niste vase cu grau verde, rasarit. Ne aducem aminte iubiti mei, ca fiecare fir de grau, si fiecere floare a iesit dintr-o samanta care a putrezit undeva in pamant sau in ghiveciul cu apa, dar atunci cand admiri o floare si cand o mirosi, nu te mai gandesti la samanta care a putrezit, si atunci cand privesti prospetimea smocurilor de grau verde nu te mai gandesti la boabele care au putrezit. Ai in fata floarea, ai in fata fructul, ai in fata viata. Asa se cuvine sa privim si noi moartea, sa ne gandim mai putin la cel care se coboara in groapa si care va fi dat putreziciunii, si sa ne gandim la ceea ce este deasupra gropii: sufletul lui, floarea care a ramas si care este destinata vesniciei. Iata un mod crestin de a gandi moartea.

Un mare poet crestin, care se numeste Ion Alexandru, are un vers de o mare frumusete: “fugi de moarte, dai de inviere“. Iar un alt mare poet crestin, l-am numit pe Daniel Turcea, are un vers extraordinar: “stiu, vom muri, dar… cata splendoare”. In clipa in care vom ajunge ca impreuna cu Iisus Hristos si cu marii nostrii poeti crestini, sa privim moartea ca pe o perspectiva a splendorii, atunci vom deveni cu adevarat crestini.

Iata la ceea ce ne indeamna seara de astazi, si acum peste cateva minute, dupa ce se va canta Doxologia, vom inconjura biserica cu Sfantul Epitaf, care inchipuie drumul catre mormant al Domnului Iisus Hristos. Le multumesc inca odata tinerilor si tinerelor care au infrumusetat slujba si nu au lasat-o singura pe Maica Domnului. Dumnezeu sa va binecuvanteze, sa va dea sanatate, succese in invatatura si in tot ceea ce faceti bun. Iata o elita a tineretului nostru care ne indreptateste sa fim in continuare opitmisti pentru sufletul, viata, si viitorul acestui neam. Amin”.