Război întru Cuvânt

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca impreuna cu dreptii!

Ultimul sau cuvant, public, inainte de Nasterea Domnului:

“Va rog, parintilor, ocrotiti-va copiii!”

*

UPDATE

• Mihnea Maruta: Bătrânul oştean

Bătrânul oştean şi-a făcut datoria faţă de Biserică şi faţă de Patrie. Bătrânul oştean s-a stins demn, în Clujul căruia i-a fost exemplu de curaj şi românitate. “Înaltul”, aşa-i spuneau apropiaţii şi credincioşii prezenţi duminica la slujba de la Catedrală, şi poate că puţini ierarhi vor mai fi meritat, pe măsura lui, acest apelativ.

Am fost contemporani cu un om mare.

• Razvan Codrescu: LEUL ÎN IARNĂ AL ARDEALULUI ORTODOX

(…) Turpitudinea monumentală a televiziunii (ruşinii) noastre naţionale n-a întîrziat să pună început unei posterităţi confuze, ingrate şi indigne, prezentîndu-l, în loc de înfiorată pomenire, ca pe un “legionar” şi ca pe un “securist” ajuns în scaunul arhiepiscopal şi mitropolitan de la Cluj. Iată că insinuările sau deducţiile vicioase, pe care le-a răbdat creştineşte în iarna vieţii, îi războiesc sufletul şi după moarte. Nici lămuritoarele sale Memorii, nici fermele sale declaraţii publice, nici lipsa oricăror dovezi că ar fi săvîrşit ceva reprobabil ca “legionar” sau că ar fi făcut mai tîrziu “poliţie politică” n-au putut pune capăt voluptăţilor calomnioase ale abjecţiei ambiante. Din fericire, adevărata judecată nu aparţine oamenilor, ci lui Dumnezeu, Care i-a dat robului Său Bartolomeu Valeriu ani îndelungaţi, putere şi har ca să-I tălmăcească Scripturile şi să-I păstorească turma, la răscruce de veacuri şi de milenii. (…)”

*

• Mediafax: IPS Bartolomeu a murit  

“Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19.25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor”,

se spune într-un comunicat remis agenţiei MEDIAFAX, de către Consiliul Eparhial.

Decesul a survenit la Secţia de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca, precizează sursa citată.

“Înconjurat de medici, prieteni, ucenici şi colaboratori apropiaţi, trupul Înaltpreasfinţitului Bartolomeu a cedat multiplelor afecţiuni care i-au marcat ultima perioadă de viaţă. Trupul celui care a fost timp de 18 ani Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului va fi depus în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, unde toţi cei care doresc îi vor putea aduce un ultim omagiu”,

se mai arată în comunicat.

Ziua înmormântării, în cripta ierarhilor din altarul Catedralei Mitropolitane, va fi anunţată ulterior.

“În toate aceste zile de doliu, ierarhii, clerul şi credincioşii Bisericii noastre vor înălţa rugăciuni pentru iertarea păcatelor şi dumnezeiasca fericire a sufletului nobil al Părintelui nostru Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu şi pentru veşnica sa odihnă în Împărăţia lui Dumnezeu, alături de aleşii săi. “Dumnezeu să îl odihnească în pace şi pe toţi cei îndureraţi să îi aline cu mângâierea Duhului Sfânt!”, arată comunicatul.

*

• Mediafax: BIOGRAFIE: Bartolomeu Anania, înalt prelat ortodox de referinţă, personalitate “de leu”, cu păreri categorice

(…) Supranumit “Leul Ardealului”, pentru intransigenţa şi conservatorismul privind apărarea valorilor ordodoxe, Bartolomeu a fost singurul din întreg Sfântul Sinod care a cerut, în 2008, caterisirea mitropolitului Nicolae Corneanu şi a episcopului Sofronie din Timişoara, acuzaţi de abatere “doctrinară şi disciplinară de la canoanele ortodoxe”, pentru că ar fi slujit alături de greco-catolici.

Bartolomeu a fost unul dintre cei care s-au opus intrării preoţilor în politică, agreată de Sfântul Sinod al BOR, nefiind de acord ca aceştia să activeze în partide, în Parlament sau în consiliile locale sau judeţene. Mitropolitul a emis chiar o scrisoare pastorală în care a comunicat preoţilor un regulament intern care făcea, practic, imposibil accesul acestora în structurile politice.

Într-o mărturisire făcută în cadrul unei întâlniri cu presa clujeană, în 28 ianuarie 2008, legată de sintagma “Leul Ardealului”, folosită prima dată de către maica stareţă de la Mănăstirea Râmeţ, înaltul ierarh ortodox a spus că leul, deşi este regele animalelor, “are parte de cea mai nenorocită moarte”.

“Leul, neavând duşmani naturali, nu-l mănâncă nimeni şi moare numai de bătrâneţe. Şi cum moare? Îi cad dinţii şi nu se mai poate hrăni, nu mai poate vâna, dar nici să mănânce din ce vânează altul. Şi moare ca un bicisnic, mâncat de furnici şi de muşte. Sper că nu îmi doriţi aşa ceva”, spunea IPS Bartolomeu, adresându-se jurnaliştilor.

Continuare »

74 Comentarii »

Totul in Biserica, toate formele si structura ei, si chiar slujirea divina, ca si evlavia, pot fi “rastalmacite”, deoarece siretenia si viclenia printului acestei lumi nu are limita. Totul in lumea aceasta. inclusiv religia, chiar “duhovnicia”, ca si fastul bisericesc, pot deveni idoli si idolatrie.

Continuare de la:

• TAINA UNITATII. Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)
• CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)

*

“Cu cat cuvantul este mai de sus, cu atat mai mult are un sens dublu si cere mai imperios de la crestinii care il folosesc, nu numai o simpla definire, - oricat de precisa ar fi - ci si eliberare, exor­cism, eliminarea din interiorul lui a minciunii care a pervertit cuvantul. Deosebirea duhurilor, la care ne cheama Apostolul Ioan Teologul, este in primul rand precizarea cuvintelor, caci dupa cum a cazut intreaga lume, intreaga creatiune, a cazut si cuvantul; si tocmai de la caderea cuvantului, de la pervertirea lui a inceput caderea lumii, fiindca prin cuvant a intrat in lume minciuna, al carei tata este diavolul. Cuvantul a ramas acelasi, astfel spunand “Dumnezeu”, “unitate”, “credinta”, “evlavie”, “iubire”, omul este convins ca stie despre ce vorbeste. Dar otrava minciunii este ca, in cadere, cuvantul a devenit “altul”. In interiorul lui, a devenit minciuna – in sensul ca diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte “rele”, dupa cum nu a creat si nu poate crea alta lume, dupa cum nu a creat si nu poate crea nimic. Toata minciuna si toata puterea minciunii lui  rezista in  faptul ca a pervertit aceleasi cuvinte si le-a facut cuvinte despre altul. Le-a uzurpat si le-a transformat in armele raului si, ca urmare, el si slugile lui vorbesc totdeauna “in lumea aceasta”, pe limba furata faptic de la Dumnezeu.

De aceea sunt zadarnice toate incercarile de a reduce problema la cuvinte, la continutul si sensul lor, la problema definirii lor. Caci definirea se face tot cu ajutorul cuvintelor, prin cuvinte; ceea ce inseamna ca definirea nu iese si nu poate iesi din cercul vicios in care a cuprins si a inrobit toata faptura cazuta. Nu de definire, ci de mantuire are nevoie cuvantul cazut, ca si intreaga lume cazuta, iar aceasta mantuire o asteapta nu de la sine si nici de la alte cuvin­te, ci de la puterea si Harul lui Dumnezeu care curata si renaste.

O astfel de mantuire, prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu, este chemata a fi si teologia, a carei esenta se afla in cautarea “cuvin­telor placute lui Dumnezeu” (Өєоπрεπεις Aόγоι). Insa teologia isi implineste chemarea sa nu cu ajutorul definitiilor, nu “prin cuvinte despre cuvinte”, ci prin referirea cuvantului la acea realitate si acea traire care este inainte de cuvant si fata de care cuvantul este simbol: descoperire, dar participare, stapanire… Caci, nu pentru definirea realitatii – care in adancul ei ultim este de nedefinit – a fost creat cuvantul, ci tocmai ca simbol, ca dar al realitatii, pentru a o descoperi, pentru a fi partas la ea, fiind in stapanirea ei. In cadere, cuvantul a incetat sa fie realitate, dar se restabileste si devine din nou el insusi in intalnire cu Realitatea, in acea acceptare a Realitatii pe care noi o numim credinta.

Teologia ortodoxa sufera, vai, – in neputinta ei atat de vadita – influenta defectului contemporaneitatii de a nu face aceasta referire si astfel devine “cuvinte despre cuvinte” si “definitii despre definitii”. Aceasta teologie asemenea celei din Apus, incercand sa traduca crestinismul pe limba contemporaneitatii – care este limba “cazuta” si care se leapada de crestinism – este o teologie care nu are ce spune si care, vorbind in limba aceasta, devine ea insasi lepadare. Sau, cum vedem adeseori la ortodocsi, teologia incearca sa impuna “omului contemporan” limba sa abstracta si adesea “arhaica”, pe care o da acestuia fara ca ea sa se refere la nici o realitate, la nici o traire si ca atare, ramane o limba straina si de neinteles pentru el. In acest fel teologii savanti produc asupra “omului contemporan”, cu ajutorul acelorasi definitii si interpretari, experientele respiratiei artificiale. In crestinism insa, credinta este trairea intalnirii cu darul, iar aceasta intalnire este inainte de cuvinte, deoarece numai din aceas­ta traire ele isi capata atat sensul cat si puterea lor. “Din prisosul inimii vorbeste gura” (Mt. XII, 24). De aceea, cuvintele care nu se refera la aceasta traire sau care s-au rupt de aceasta traire, devin inevitabil numai cuvinte, cuvinte cu dublu sens, pervertite si viclene.

Continuare »

5 Comentarii »

Va recomandam si:

***

Sfantul Luca al Crimeei – CUVANT IN DUMINICA LUI ZAHEU

I. Setea de innoire duhovniceasca

Iisus, intrand, trecea prin Ierìhon. Si iata, un barbat cu numele Zaheu, si acesta era mai-marele vamesilor si era bogat; si cauta sa vada cine este Iisus, dar nu putea de multime, fìindca era mic de statura. Si alergand inainte, s-a suit intr-un sicomor ca sa Il vada, caci pe acolo avea sa treaca (Luca 19, 1-4).

“Vamesi se numeau strangatorii impozitelor. Ei puteau dobandi bani pe cale nedreapta la stransul impozitelor, si o faceau. Erau cruzi si lacomi, jefuiau poporul, iar acesta ii ura. Insusi cuvantul „vames” ajunsese pentru popor totuna cu “pacatos”.

Zaheu era mai-marele vamesilor, si asupra lui apasa si mai greu ura poporului decat asupra vamesilor de rand - dar iata ca omul acesta pacatos s-a aprins de dorinta de a-L vedea pe Domnul Iisus Hristos, despre Care auzise atat de multe. Cand Domnul a trecut pe langa pomul unde sedea Zaheu, S-a oprit deodata si a grait: Zaheu, coboara mai repede din pom si mergi acasa, fì­indca astazi trebuie sa vin la tine! Continuare »

5 Comentarii »

Ii praznuim astazi pe cei Trei Mari Dascali si Ierarhi ai Bisericii, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, care prin descoperire cereasca au aratat crestinilor ce se galceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura invesnicita a dragostei lor intru Domnul.

Prietenia duhovniceasca – despre care toti acesti 3 luminatori ai lumii cu “razele dumnezeiestilor invataturi” ne-au lasat cuvantari “de miere curgatoare” - se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face pe fiecare in parte, si pe toti la un loc, mult mai vulnerabili in fata atacurilor inversunate ale celui care se asemana cu un “leu racnind” care cauta sa ne inghita…

In vremuri de restriste, cand ar fi mai mare nevoie decat oricand in istoria Bisericii “sa strangem randurile” in duhul dragostei fratesti si sa implinim Taina Unimii (Unitatii) in Hristos si in Biserica la care am fost chemati, tocmai acum si patimile noastre, stimulate de asaltul dracesc dezlantuit asupra lumii, ne tradeaza mai abitir si il dezleaga pe Satana – Calomniatorul sufletelor noastre, Marele Diversionist si cel-care-desparte (dia-bolos)- sa realizeze cu noi, probabil intr-o masura fara precedent in istorie, “taina dezbinarii” intre prieteni, intre frati. Cel mai adesea din motive de nimic. Taina dezbinarii face parte integranta din procesul “tainei faradelegii” care se lucreaza tot mai precipitat, sub ochii nostri – “larg inchisi” – in lume, pana la venirea Fiului Pierzarii. Iar Duhul Sfant ne-a aratat de mult ca… dusmania si ura de frati sunt semnul sfarsitului si ca… “daca nu biruim vrajba si tulburarea se va intampla o nenorocire”

Nu ne mai suferim si nu ne mai rabdam unii pe altii, nu mai avem ochi sa ne vedem si omenie sa ne mai raspundem unii altora. Ne izolam in turnuri de fildes ca sa ne protejam de “taina aproapelui” devenit lepros, ciumat, strain cazut intre talhari, nevrednic de privirea preotului si a levitului… Ne gasim in permanenta noua insine indreptatiri sofisticate, stim sa scoatem rapid de sub maneca ratiunii celei cu nume mincinos o multime de teorii ultra-para-meta… duhovnicesti ca sa ne justificam refuzul de a iubi, refuzul de a rabda, refuzul de a asculta, refuzul de a vedea dincolo de aparente, refuzul de… a ne lucra duhovniceste unii prin altii.

La prima ispita, la prima banuiala, la prima barfa, la prima cearta, la prima “tulburare”, crestinul de astazi este invatat sa dea bir cu fugitii, iar nu s-o infrunte barbateste, ci sa se refugieze narcisist in patutul cald al auto-compatimirii si al clevetirii. Acolo unde, desigur, el va avea intotdeauna dreptate si fratele sau niciodata…

Candva, crestinii stiau sa certe iubindu-se. Se certau si iarasi se impacau. Se contraziceau ori se tachinau – fara sa se raneasca sau sa se raceasca – poate si pana la moarte, dar isi vorbeau, tot pana la moarte, cu aceeasi iubire, pretuindu-se unul pe celalalt ca pe un mare dar. COMUNICAU. SE MUSTRAU SPRE INDREPTARE. Nu taceau pasiv-agresiv, precum noi, lasand a se cultiva, intre timp, in ambele sensuri, resentimente, suspiciuni, ganduri potrivnice devenite certitudini. Continuare »

17 Comentarii »

• DE CE FUGEA DE PREOTIE SFANTUL GRIGORIE DE NAZIANZ? Cum trebuie sa fie preotul si de ce trebuie sa tina seama in slujirea sa? (I)
• Sfantul Grigorie Teologul: “Boala de a te crede invatat cand nu esti e vrednica de lacrimi si de suspine mai mult decat orice alta boala”

*

Unora le este buna si folositoare o doctorie, altora o doctorie contrara…

“(…) Cand e vorba de vindecarea trupurilor, trebuie sa mai avem in vedere si aceea ca fiecare din mijloacele de vindecare, pe care le-am enumerat si pe care le observa doctorii, raman asa cum sunt prin natura lor; nu se impotrivesc cu siretenie si nici nu se arata mai intelepte decat cei ce aplica stiinta medicala; dimpotriva, stiinta medicala stapaneste materia, afara de cazul cand se intampla ca bolnavul sa nu asculte, pentru putina vreme, de prescriptiile medicale; dar si aceasta neascultare e usor de invins si de indepartat.

Cand e vorba insa de vindecarea sufletelor, trebuie sa se stie ca cele mai mari piedici in calea virtutii,ca niste ostiri indreptate impotriva celor ce ne ajuta, sunt prezumtia ca suntem oameni destepti si egoismul, pe care nici nu stim, nici nu vrem sa le biruim iute. Iar ravna pe care ar trebui s-o intrebuintam pentru a ne ara­ta boala noastra sufleteasca doctorilor sufletesti, o intrebuintam ca sa fugim de vindecare. Suntem viteji im­potriva binelui nostru si destepti impotriva sanatatii noastre.

Intr-adevar, sau ne tainuim in chip josnic pacatele, ascunzandu-le in adancul sufletului, ca pe niste buboaie tainice si rusinoase, ca si cum am putea sa ni le ascundem de ochiul cel mare al lui Dumnezeu si de judecata Lui, daca ni le ascundem de oameni, sau cautam sa ne dezvinovatim pacatele, scornind cuvinte de aparare pentru patimile noastre (Ps. 140, 4); sau ne astupam auzul, ca o vipera surda, care-si astupa urechile (Ps. 57, 4) si ne ambitionam sa nu ascultam de glasul celor ce ne sfatuiesc, ca sa nu fim vindecati cu doctoriile intelepciunii cu care se vindeca sufletul bolnav; sau - culmea ticalosiei – cei mai cutezatori si mai indrazneti dintre noi nu ne rusinam defel de pacat, nici de cei care cauta sa ne vindece de pacat, ci ne indreptam, cu capul descoperit, cum se spune, spre orice nelegiuire. Ce nebunie! Sau ce alt nume ar fi mai potrivit unei astfel de purtari? Prigonim ca pe niste dusmani pe cei pe care ar trebui sa-i iubim ca pe niste binefacatori. Uram pe cei care ne mustra la portile cetatii si ne scarbim de cuvantul cuvios (Amos. 5, 10). Ne gandim sa facem rau celor ce vor sa ne faca bine, cand de fapt prin asta ne facem noua insine mai cu seama rau, ca si cei care-si musca trupul, socotind ca-l musca pe-al vecinului.

Continuare »

6 Comentarii »

Legaturi:

*

“Să nu cazi cu duhul, suflete, să nu te necăjeşti, să nu rosteşti asupră-ţi judecată fără întoarcere din pricina mulţimii păcatelor, să nu atragi asu­pra ta focul, să nu grăieşti: „M-a lepădat de la fa­ţa Sa Domnul”. Nu plac lui Dumnezeu vorbe ca acestea. Oare cel care a căzut nu mai poate să se ridice? Oare cel ce s-a abătut nu mai poate să se întoarcă? Sau nu ai auzit ce fel este harul Tatălui faţă de fiul risipitor?

Nu te ruşina, deci, să te întorci, ci spune cu îndrăznire: „Mă duc la Tatăl meu!” Scoală-te şi mergi. Continuare »

4 Comentarii »

“Sa uram rautatile, barfa, judecarea si osandirea. Toate sunt lucruri care fac foarte mult rau! Ne despart de Hristos, si-i despart si pe altii de Hristos din pricina noastra. Prin judecare, osandire si barfa ne facem impingatori catre Iad ai fratilor...

Am incercat sa vorbesc in asa fel incat omul sa se simta chemat spre pocainta, spre indreptare, spre mantuire. Trebuie sa incercam sa facem acest lucru, sa lasam deoparte judecata si osandirea aproapelui”.

*

Fragment EXCEPTIONAL, de o mare sensibilitate, duiosie si luciditate duhovniceasca, din omilia la Duminica orbului din Ierihon a PARINTELUI MIHAI-ANDREI ALDEA (Biserica Sfantul Cuvios Daniil Sihastrul, Bucuresti) – 23 ianuarie 2011

ASCULTATI ONLINE SI DESCARCATI:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Parintele MIHAI ALDEA – “Am vazut multi care se cred marturisitori pentru ca urasc”

Nadajduim ca nu vom aduce ispita asupra parintelui, daca vom recomanda acest cuvant (a doua parte a predicii de Duminica trecuta) ca fiind cea mai inspirata, mai vie, mai luminoasa si mai ziditoare omilie auzita sau citita in ultimele luni… Nu stim cum o vor primi altii, dar noi trebuie sa-i multumim pentru un cuvant cu adevarat coplesitor. Domnul sa-l intareasca si sa-l pazeasca de ispitele tot mai numeroase care ataca preotimea ortodoxa in aceste zile tulburi!

“Orbul din Ierihon vedea mai bine decat cei mai multi dintre noi, pentru ca inca inainte sa se deschida ochii trupului lui, el intelesese cine este Hristos si-L iubea. Cred ca prima pricina pentru care acest orb a vrut sa poata vedea, a fost sa-L poata vedea pe Hristos. Ca dovada ca, dupa ce a vazut, nu se mai satura privindu-L pe Hristos, si a mers dupa El, slavind intruna pe Dumnezeu. Cel mai frumos lucru pe care l-a vazut orbul cand a deschis ochii a fost Iisus Hristos. Ce bine ar fi sa intelegem lucrul acesta!

De ce ne este frica de greutati, de ce ne temem de greu? De ce Apostolii se bucurau de greutati si nu se temeau? Pentru ca noi nu, iar ei da, noi nu Il iubim pe Dumnezeu, iar ei Il iubeau pe Dumnezeu! Daca si noi am izbuti sa trezim aceasta dragoste pentru Hristos, toate lucrurile s-ar vindeca si s-ar aseza foarte bine…

Continuare »

80 Comentarii »

“(…) Dar ce sa spun de credinciosii aceia care, din dragoste de slava desarta sau din iubire de stapanire graiesc nedreptate spre inaltime (Ps. 72, 8), niste orgoliosi ca Iannes si Iambres (2 Tim. 3, 8), care se intrarmeaza, nu impotriva lui Moise, ci impotriva adevarului si se ridica impotriva invataturii celei sanatoase?

Sau ce sa mai spun de a treia ceata de credinciosi, care din pricina lipsei de invatatura si a obrazniciei lor, urmare a lipsei de invatatura, navalesc buluc, ca porcii, asupra oricarei invataturi si calca in picioare frumoasele margaritare ale adevarului (Matei 7, 6)?

In sfarsit, ce sa mai spun de toti acei credinciosi, care n-au nici o idee proprie si nici vreo conceptie buna sau rea despre Dumnezeu, care aduna din toate invataturile si de la toti dascalii, ca din toate acestea sa aleaga ce li se pare mai bun si mai fara greseala, bizuiti pe puterea lor de judecata, ei care sunt niste rai judecatori ai adevarului? Apoi, pentru ca li se pare o alta invatatura mai apropiata de adevar, se indreapta spre aceea si o sterg din minte si calca in picioare orice invatatura de mai inainte; schimba multi dascali si arunca cu usurinta, cum ai arunca praful in vant, multe invataturi, iar la urma, obositi si la auz si la minte – ce prostie! -, pun deopotriva la indoiala orice invatatura, isi fac o conceptie gresita si incep sa batjocoreasca si sa dispretuiasca credinta noastra, spunand ca-i nesigura si ca n-are nimic sanatos; judeca fara cap invatatura noastra dupa invatatorii pe care i-au ascultat, intocmai ca cei cu ochii bolnavi sau ca cei cu urechile astupate, care critica soarele sau sunetele, unii spunand ca soarele este negru si fara stralucire, iar altii, ca sunetele sunt fara viers si tarie. Continuare »

8 Comentarii »

“Mai usor ia cineva mult din putina rautate a unui om, decat putin din viata imbunatatita a altuia”.

*

Va mai recomandam:

*

Din: “Cuvant de aparare pentru fuga in Pont dupa ce a fost hirotonit si pentru intoarcerea lui de acolo. In acest cuvant si despre maretia slujirii preotesti”:

“(…) Pe langa acestea am mai incercat si un alt simtamant – ca voi spune toate tainele inimii mele; nu stiu de e josnic sau nobil simtamantul, dar l-am incercat.

Mi-a fost rusine sa fiu alaturi de ceilalti preoti, care, cu nimic mai buni decat gloata – mare lucru daca nu chiar cu mult mai rai -, intra in locurile cele preasfinte cu maini nespalate, cum se spune, si cu suflete necurate; care, inainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apuca de altar, se inghesuie si se imping in jurul Sfintei Mese, ca si cum ar socoti ca preotia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plina de raspundere, ci domnie fara indatoriri. Si sunt acestia la numar aproape mai multi decat cei pe care-i pastoresc. Slabi in credinta, ticalosi, cu toata stralucirea lor! Incat, dupa parerea mea, cu trecerea timpului si cu cresterea raului, n-au sa mai aiba pe cine pastori, caci toti au sa fie invatatori in loc de ucenici ai lui Dumnezeu, dupa cum spune profetia (Isaia 54, 13; Ioan 6, 45) si toti vor fi prooroci, ca sa fie si Saul printre prooroci, precum spune proverbul si istoria cea veche (1 Regi 10, 11).

Au fost si altadata pacate si s-au terminat; dar niciodata n-au fost ca acum printre crestini atatea pacate si atata ocara. Daca e mai presus de puterile noastre sa oprim revarsarea acestor pacate si ocari, totusi e una din indatoririle cele mai mari ale dreptei credinte sa le uram si sa ne rusinam de ele.

*

In sfarsit, cea din urma pricina a fugii mele de preotie este si mai de seama decat cele amintite mai sus. Ma indrept acum spre capul pricinilor nesupunerii mele. N-am sa mint! De altfel nici nu-i ingaduit sa faca asta un om care vorbeste despre preotie. Continuare »

8 Comentarii »

Ce să facem pentru a ne învrednici de har sau cu ce poate fi asemuită Impărăţia lui Dumnezeu?

Vă voi aminti o istorisire evanghelică aducătoare de mângâiere. Domnul Se apropie de Ierihon. Acolo, lângă drum, şedea un orb. Auzind ca Domnul este aproape, el a început să strige: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! (Lc. 18, 38). Ceilalţi voiau să îl oprească, însă el, de neoprit datorită credinţei sale puternice, striga: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Domnul a luat aminte la strigarea lui şi l-a vindecat.

Bine să-L cuvântăm pe Domnul, Care a luat aminte la strigarea orbului, dar să-l fericim şi pe orb, care n-a încetat să strige către El după ajutor. Şi iată, fraţilor, o pildă de mântuire pentru noi, o pildă a felului în care sufletul se izbăveşte de orbirea duhovnicească, de întunericul păcatului şi de toate lanţurile iubirii de lume şi iubi­rii de patimi care îl leagă. Sufletul caută şi striga, dar până ce nu-i vine Domnul în ajutor nu i se deschid ochii şi lanţurile lui nu cad. Fără Mine, zice Domnul, nimic nu veţi putea face (In 15, 5). Creştinul poate totul, însă numai în Domnul, Care îl întăreşte (Filip. 4,13), pentru că harul venind, lucrează în el şi a voi, şi a săvârşi, dupa a lui bunăvoinţă (Filip. 2,13).

Să nu vă speriaţi când auziţi că recăpatarea vederii duhovniceşti şi eliberarea de lanţurile lumii şi păcatului sau, totuna, întoarcerea deplina a inimii către Domnul, este lucrul harului, în ideea că asta ar fi departe de noi… Dimpotrivă, bucuraţi-vă de asta, pentru că este de la Domnul, este aproape, precum şi Domnul însuşi e Dumnezeu apropiat de toţi, iar nu depărtat. De la Domnul totul ne este pururea pregătit – trebuie doar sa adăugăm ceea ce ţine de noi. Continuare »

17 Comentarii »