Sfaturi practice de la SFANTUL VASILE CEL MARE pentru a aduce ROADE VREDNICE DE POCAINTA

Extrase din raspunsurile Sfantului Mare Dascal al lumii si Ierarh, Vasile cel Mare, cuprinse in “Regulile mici”:

“Intrebarea 10

– Sufletul care s-a ticalosit in multe pacate, cu ce fel de teama si cu ce fel de lacrimi trebuie sa se desparta de pacate, si cu ce nadejde si dispozitie (sufleteasca) trebuie sa se apropie de Dumnezeu?

– Mai intai trebuie sa urasca viata lui dezordonata de mai inainte si insasi amintirea ei s-o deteste si sa-i repugne; caci Scriptura spune: “nedreptatea am urat si m-am scarbit, dar am iubit legea Ta”; apoi trebuie sa invete teama de judecata si pedeapsa vesnica, iar ca timp al lacrimilor sa cunoasca timpul pocaintei, asa cum a invatat David in psalmul sase, facand cunoscuta curatirea pacatelor prin sangele lui Hristos intru marimea milei si a multimii indurarilor lui Dumnezeu. Celui care a zis ca “de vor fi pacatele voastre (negre) cum e carmazul, ca zapada le voi albi, si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi”. Atunci luand autoritatea si puterea de a bineplacea lui Dumnezeu, (sufletul) spune: “seara vine cu lacrimi, iar dimineata-i bucurie; ai prefacut plansul meu in bucurie; luat-ai sacul de pe mine si m-ai incins cu veselie, ca sa-ti cante Tie marirea mea“. Si asa apropiindu-se canta lui Dumnezeu, graind: “Inalta-Te-voi, Doamne, ca m-ai ridicat si n-ai lasat pe vrajmasii mei sa se bucure impotriva mea“.

Intrebarea 11

– Cum ajunge cineva sa urasca pacatele ?

– Ura impotriva cauzelor unor asemenea (pacate) se naste din consecinta neplacuta si dureroasa (a acestora). Asadar, daca cineva se va incredinta cat de multe si de mari rele produc pacatele, in mod automat, si din launtrul (sufletului), incearca ura fata de acestea, asa cum a aratat (psalmistul) care a spus: “Am urat nedreptatea si m-am scarbit“.

Intrebarea 13

– Daca cel care a pacatuit dupa botez trebuie sa deznadajduiasca pentru mantuirea lui, daca a facut multime de pacate, pana la ce limita a pacatelor trebuie sa nadajduiasca in iubirea de oameni a lui Dumnezeu, prin pocainta?

– Daca este posibil sa numaram multimea indurarilor lui Dumnezeu si sa masuram marimea milelor lui Dumnezeu, (atunci), in comparatie cu multimea si marimea pacatelor sa fie si deznadejdea. Dar daca pacatele noastre, cum este natural, se intampla sa le si masuram, sa le si numaram, in timp ce mila lui Dumnezeu este de nemasurat si indurarile Lui de nenumarat, nu este timp de deznadejde, ci de cunoastere a milei (lui Dumnezeu) si de condamnare a pacatelor, a caror iertare, precum spune Scriptura, este intru sangele lui Hristos. Dar ca nu trebuie sa deznadajduim, aceasta am invatat-o in multe locuri si in multe chipuri, dar mai ales din parabola Domnului nostru Iisus Hristos cea referitoare la fiul care si-a luat de la tatal sau partea de avere si a cheltuit-o in pacate. De cata si de cat de mare sarbatoare s-a facut vrednica pocainta lui, cunoastem din insesi cuvintele Domnului. Iar Dumnezeu vorbeste (in legatura cu aceasta) si prin Isaia: “De vor fi pacatele (negre), cum e carmazul, ca zapada le voi albi si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi“. Aceasta trebuie sa stim ca este adevarat numai daca pocainta se face in modul vrednic de luat in considerare, din dispozitia dispretuitoare a pacatului, precum s-a scris si in Vechiul si in Noul Testament si rodul este vrednic, asa cum s-a spus la intrebarea in legatura cu aceasta.

Intrebarea 20

– Daca cel care a trait in pacate trebuie sa se fereasca sa aiba relatii cu eterodocsii sau chiar sa se si separe de cei care traiesc rau?

– Fiindca Apostolul a spus: “sa va feriti de tot fratele care umbla in neoranduiala si nu dupa predania pe care a primit-o de la noi”, in general este pagubitoare si primejdioasa pentru fiecare om o legatura in orice lucru oprit, si cu gandul si cu cuvantul si cu fapta; dar cei care au trait in pacate trebuie sa fie cu atat mai mult atenti; intai, pentru ca sufletul care s-a obisnuit cu pacatul este inclinat in mod obisnuit mai usor catre acesta, apoi fiindca cei bolnavi cu sufletul au trebuinta de mult mai mare asistenta si grija, cum se intampla desigur cu cei bolnavi cu trupul, cand ingrijirea lor pretinde o asistenta mai amanuntita, ca sa nu fie lipsiti de multe ori chiar si de acelea de care au nevoie cei sanatosi. Dar cat de mare este paguba rezultata din raporturile cu cei pacatosi o infatiseaza insusi Apostolul, referindu-se la un asemenea caz, cand zice: “putin aluat dospeste toata framantatura”.

Asadar, daca este atat de mare paguba care vine de la cei care cad in delicte morale, ce trebuie sa spunem despre cei care invata gresit despre Dumnezeu? Pentru ca pe acestia invatatura gresita nu-i lasa sa fie sanatosi nici in celelalte, fiindca din cauza ei se dedau dintr-odata cu totul patimilor necinstirii, asa cum se arata in multe locuri si chiar in cele spuse in Epistola catre Romani:

“si dupa cum nu s-au ingrijit sa aiba pe Dumnezeu in cuget, i-a dat si Dumnezeu in seama mintii lor celei ratacite, ca sa faca ceea ce nu se cade; incat sunt plini de toata nedreptatea, de desfranare, de viclesug, de rautate, de pizma, de ucidere, de certuri, de inselatorie, de naravuri rele; paratori, graitori de rau, uratori de Dumnezeu, batjocoritori, taiosi, mandri, scornitori de rele, neascultatori de parinti, nechibzuiti, calcatori ai conventiilor, neiubitori, de neimpacat, nemilostivi; acestia, cunoscand dreptatea lui Dumnezeu, n-au inteles ca aceia care fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte; dar nu numai ca fac acestea, ci si lauda pe faptuitorii (lor)”.

Intrebarea 21

– De unde (vine) imprastierea si gandurile si cum le vom indrepta?

– Imprastierea provine din nelucrarea mintii, nepreocupandu-se de cele necesare. Iar mintea nu lucreaza si este fara de grija din cauza necredintei in prezenta lui Dumnezeu care cerceteaza inimile si rarunchii. Caci daca ar fi crezut aceasta, in mod sigur ar fi facut ceea ce s-a spus: “Pururea pun pe Domnul inaintea mea; ca, de este la dreapta mea, nu ma voi clatina”. Dar cel care face aceasta si cele asemenea nici nu va indrazni vreodata, nici nu va avea timp sa gandeasca ceva care nu contribuie la zidirea credintei, chiar daca s-ar parea ca este bun, ca si cum (n-ar fi) din cele oprite si care nu plac lui Dumnezeu.

Intrebarea 23

– Pana la cate cuvinte se socoteste vorbire desarta?

– In general orice cuvant care nu contribuie la implinirea nevoii pe care o avem in Domnul este desert. Dar primejdia vorbirii desarte este mult mai mare, pentru ca, chiar daca ceea ce s-a spus este bun, dar nu contribuie la intarirea credintei, cel care a vorbit nu numai ca nu este scutit de primejdie din cauza cuvantului bun, dar si intristeaza pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, fiindca cuvantul n-a fost ziditor. Caci aceasta ne-a invatat cu intelepciune Apostolul, spunand: “Nicio vorba putreda sa nu iasa din gura voastra, ci numai daca este vreunul bun pentru intarirea credintei, ca sa aduca folos ascultatorilor” si a adaugat aceasta: “Si sa nu intristati pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, intru Care ati fost pecetluiti”. Dar cat este de mare raul de a intrista pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, mai este nevoie sa spun?

Intrebarea 24

– Ce este injuria?

Orice cuvant care este spus cu intentia de a necinsti pe cineva este injurie, chiar daca cuvantul insusi nu pare sa fie injurios. Si aceasta rezulta clar din Evanghelie, care spune despre evrei ca: “l-au ocarat pe el si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia”.

Intrebarea 25

– Ce este clevetirea?

– Dupa parerea mea, in doua imprejurari se poate spune ceva rau despre cineva: cand este nevoie sa se sfatuiasca cineva cu altii, care sunt iscusiti in asemenea chestiuni, cum ar putea fi indreptat cel care a pacatuit si cand ar fi necesar sa fie salvati unii care din nestiinta pot sa se amestece de multe ori cu unul rau, ca si (cum ar fi) bun; pentru ca Apostolul porunceste sa nu se amestece cineva cu unii ca acestia ca sa nu-si ia cumva lat sufletului sau. Aceasta aflam ca a facut-o insusi Apostolul, prin cele ce scrie lui Timotei, ca “Alexandru faurarul multe rele mi-a facut mie; de el sa te feresti sit u, pentru ca s-a impotrivit foarte mult cuvintelor noastre”. In afara de o asemenea nevoie, cel care spune ceva impotriva cuiva, ca prin aceasta sa-l defaime sau sa-l batjocoreasca, este clevetitor, chiar daca ceea ce spune ar fi adevarat.

Intrebarea 26

– Cel care cleveteste pe frate sau cel care asculta pe clevetitor si il sufera, de ce (pedeapsa) este vrednic?

– Amandoi (sunt vrednici) de afurisire. “Caci pe cel ce cleveteste in ascuns pe aproapele sau, pe acela il voi pierde”, iar in alta parte s-a spus: “sa nu ascultati cu placere pe cel care cleveteste, ca sa nu fii aruncat (afara)”.

Intrebarea 28

– Daca cineva ar raspunde altuia cu glas ridicat si cu cuvinte tari si, cand i s-ar atrage atentia, ar spune ca nu are nimic rau in inima lui, trebuie sa fie crezut?

– Nu toate patimile sufletului sunt evidente la toti, nici chiar la cel care este bolnav, precum nu sunt evidente nici patimile corpului. Deci asa cum se intampla cu corpul, unde specialistii au anumite semne pentru bolile ascunse ale lui, pe care bolnavul nu le poate masca, la fel si cu sufletul; si chiar daca cel care pacatuieste nu-si simte propria boala, trebuie sa aiba incredere in Domnul, Care l-a incredintat si pe el si pe cei dimpreuna cu el, ca omul cel rau din camera cea rea a inimii lui scoate cele rele. Pentru ca omul rau poate cateodata sa spuna un cuvant bun, in mod ipocrit; caci Scriptura spune ca trebuie “sa ganditi cele bune”, nu numai inaintea Domnului, ci si “inaintea oamenilor”.

(in: Sfantul Vasile cel Mare, “Regulile mici”)

Legaturi: