Constantin (Dinu) Pillat (n. 19 noiembrie 1921- d. 5 decembrie 1975)

Scriitorul a suferit enorm in inchisoare, trecand si prin tortura psihica – in timpul interogatoriilor auzea, in camera vecina, urletele unei femei despre care i s-a spus ca este chiar mama sa. Mai apoi, i s-a spus ca sotia si fiica sa a au murit din cauza lui. Dinu Pillat a trebuit sa traiasca toti anii inchisorii cu acest sentiment de vinovatie dus pana dincolo de limitele imaginatiei. D-na Monica Pillat a mai amintit de privirea de neuitat pe care o avea scriitorul la prima intalnire cu familia sa – o privire de om care se intorsese din Iad. (…)

In inchisoare, Dinu Pillat a rezistat datorita credintei. Dupa ce a iesit din inchisoare, el si-ar fi dorit sa intre intr-o manastire precum Nicolae Steinhardt, care s-a botezat la indemnul tatalui meu. Pentru ca nu se putea desprinde de familie, i-a spus mamei ca doreste sa devina paznic inr-o gradina publica. Vroia sa stea departe de viata pe care a trait-o. Nu a mai dorit sa termine nici un roman. Ii era teama ca familia sa nu pateasca ceva. S-a rezumat la traduceri, antologii si critica literara. S-a simtit foarte vinovat fata de prieteni si fata de noi, desi nu avea nici un motiv. El a spus ca daca ar putea scrie prin ce a trecut in detentie ar trebui sa fie un fel de Dostoievski. Primul lucru pe care a vrut sa-l citeasca dupa eliberare a fost romanul “Amintiri din casa mortilor” scris de Dostoievski. La final, i-a spus mamei: “Asta e apa de roze fata de ce am trait noi in puscarie”. Tata a murit, prea tanar, de cancer, in 1975.

» Cum se vede rezistenta anticomunista?

Martirii luptei anticomuniste sunt uitati cu buna stiinta. Memoria este incomoda pentru cei care continua sa se bucure de vechile favoruri. Dupa ce tata s-a intors din inchisoare s-a intalnit pe strada cu fostul sau tortionar, care il batuse si il umilise groaznic. Tata i-a zis atat: “Te iert”. Ulterior, tortionarul s-a sinucis. Probabil ca radacinile acelei epoci sunt foarte puternice si astazi si de asta se recurge la memorie atat de rar.

(…)

“L-am asteptat doi ani, o sa-l mai astept 23″

“Tata a fost condamnat mai intai la moarte, fiind acuzat de inalta tradare si de conspirare impotriva regimului. Apoi, pedeapsa i-a fost comutata la 25 de ani de munca silnica. In 1960, mama a fost chemata, impreuna cu celelalte sotii de detinuti la Securitate, unde li s-au comunicat pedepsele sotilor. Ofiterul i-a spus mamei: Ce o sa va faceti acum, ca sotul v-a fost condamnat la 25 de ani? Mama i-a raspuns: l-am asteptat doi ani, o sa-l mai astept 23. Eu nu stiam ce se intampla cu tata, dar, intr-o noapte, aveam 11 ani, am visat ca l-au condamnat la 25 de ani. I-am spus mamei si ea s-a speriat. M-a intrebat cine mi-a spus. La liceu, nu am fost primita sa dau examen de admitere, desi invatam foarte bine. In toamna m-au lasat sa intru la o scoala, aflata foarte departe de casa, la Bariera Vergului. Din fericire, cei mai buni profesori, indepartati de la liceele bune din oras, predau acolo”, spune poeta si anglista Monica Pillat. (…)

- Exista o imprejurare anume, legata de intalnirea dvs. cu Dumnezeu?

- Tata m-a crescut in credinta. Ma ducea la biserica duminica, iar in fiecare seara ingenuncheam impreuna langa patul meu si ne rugam. Tot atunci m-a invatat sa-mi fac un bilant la sfarsitul fiecarei zile, sa-i spun, fara teama, ce-am facut bine, si daca nu am facut, sa-mi propun sa fac a doua zi. Se numea “ora confidentelor“. Si am facut asta pana pe la 11 ani, cand el a fost inchis. Tata era un om plin de fervoare religioasa.[...]

Intalnirea cu Iisus

- Rezistenta in inchisorile comuniste s-a bazat, in mare masura, pe credinta in Dumnezeu. O experienta spirituala si sufleteasca covarsitoare, pe care a trait-o, cu siguranta, si parintele dvs., Dinu Pillat.

- Este cert. Tata avea o constitutie foarte fragila, a fost bolnav de tuberculoza, chiar inainte de a intra in inchisoare. Era imposibil sa-ti imaginezi ca omul acesta va rezista fizic, chiar si cinci ani. Mai ales ca a fost batut, torturat, tinut cu lanturi la picioare, pentru ca era un om care nu renunta la crezul si la ideile lui. Nu existau interogatorii fara bata, iar cand se intorcea in celula, era cuprins de neputinta, oboseala si disperare.Intr-o noapte, cand a fost adus de la o astfel de ancheta, unde fusese torturat, L-a vazut in dreptul usii pe Iisus, rastignit pe cruce. Il privea. Si-atunci a inteles de ce suferea. In momentul in care intelegi de ce ti s-a dat suferinta, poti sa treci peste orice. Revelatia ca prin suferinta s-a apropiat de Iisus i-a dat o putere spirituala atat de mare, incat mi-a spus: “Si de atunci, nimic nu mi s-a parut de neindurat”. De acolo cred ca i-a venit si curajul, desi tata avea, oricum, stofa de erou. Inainte sa iasa din inchisoare, un ofiter de Securitate i-a cerut sa semneze un angajament de informator. Tata i-a spus ca a avut revelatia lui Dumnezeu in temnita si ca asta il impiedica sa faca orice intelegere neonoranta, sa tradeze sau sa faca rau. De altfel, vorbesc despre aceasta marturie a lui si notele informative date de altii despre tata, aflate in dosarul sau de la Securitate, acum in arhivele CNSAS. Informatorii au scris ca Dinu Pillat le-a spus ca nu poate fi cumparat dupa aceasta revelatie”.

  • Cititi/recititi integral interviurile cu fiica sa, Monica Pillat si marturile despre circumstantele dramatice ale arestarii sale, de Bunavestire – AICI

REGASIRI

Prima scrisoare a lui Dinu Pillat trimisa fiicei sale, dupa intoarcerea din inchisoare, petrecuta pe 28 iulie 1964:

Draga Monica,

Cand am urcat incet panta de jos a batranei noastre ulite, pe care in anii copilariei tale ne-am dat de atatea ori cu saniuta, ochii mi s-au impaienjenit, gura mi s-a uscat de-a binelea si sacul cu micul meu calabalac a cantarit deodata mai greu in mana, atat de coplesit am fost de emotie revazandu-le pe toate aievea, cum le lasasem cu cinci ani, patru luni si trei zile in urma. Daca ai sti de cate ori mi-am inchipuit aceasta scena a reintoarcerii mele acasa: cu domnul Cezar1 latrand cu glasul lui gros si ragusit la auzul portitei – deschise; cu mamica iesindu-mi inainte (nu stiu de ce o vedeam totdeauna cu puloverul si fusta ei gri, cu ochii mariti si umezi de lacrimi, abia izbutind sa articuleze: „Puiucu batran…”); cu tine navalind in urma ei, cu cozile blonde fluturandu-ti pe spate ca niste cozi de zmeie in bataia vantului, imbracata in rochita ta albastru-deschis, cu carouri (pe care o purtai in dimineata zilei de 25 martie 1959, cand m-am intors de la policlinica Academiei cu mamica, ce cazuse si se lovise la brat, in dimineata aceleiasi zile, la, urcarea in tramvai).

Cand am deschis portita gradinii, domnul Cezar n-a mai latrat, pentru ca a amutit pentru totdeauna. Mamica, intr-o rochie vaporoasa de vara (era acasa, intoarsa mai devreme de la serviciu, prevenita ca sosesc), m-a intampinat cu ochii aceia mariti si umezi de lacrimi, pe care ii vazusem anticipat de atatea si de atatea ori in gand.

Dar emotia n-a mai lasat-o sa articuleze ceea ce numai gandul meu a auzit de atatea si atatea ori inainte, tot reluand filmul cu aceasta scena a revederii: „Puiucu batran…” Buni2 s-a ridicat din chaiselongue cu fata, deodata, mai alba decat parul, barbia ei a tremurat tare de tot si pe urma nu stiu bine ce-a mai fost, pentru ca eu insumi incepusem sa vad toate tulbure. Iar tu, tu, fetita mea buna, m-ai primit in casa, privindu-ma din fotografiile tale de pretutindeni, din odai. Abia te-am mai recunoscut in ele, poate pentru ca ai crescut atat de mult sau pentru ca lacrimile nu ma lasau sa te disting de ajuns de bine. Si apoi, am cazut in genunchi la icoana Maicii Domnului si am multumit pentru toate, toate.

Intr-un tarziu, mamicai i s-a dezlegat limba din inclestarile emotiei si a inceput sa-mi povesteasca despre tine in fel si chip, si at fost atunci atat de prezenta intre noi, cum nici nu poti sa-ti inchipui. Apoi te-am gasit, cu o alta emotie, in caietele tale de poezii, randuite frumos pe masa de scris, langa fotografia lui Eminescu tanar, privind, lunar abstras, dincolo de timp. Monica, aproape ca nu mi-a venit sa-mi cred ochilor cand am inceput sa le rasfoiesc! Nu mai era vorba de niste simple reusite ale unui copil precoce, care exclama cu o stangacie mai mica sau mai mare niste lucruri in versuri, ci de indiciul unei vocatii autentice si adanci pentru poezie, ceva grav ca tot ce tine de o vocatie adevarata. Si am simtit atunci, infiorat, ca sunt in fata unui fenomen de sensibilitate lirica ereditara, care vine de la bunicul tau, care a trait in ultima instanta numai pentru poezie, [sensibilitate ce] a trecut sovaitor, nestatornic, dar nu mai putin impetuos, prin tanti Pia, care are si ea admirabile aptitudini lirice, si se manifesta acum atat de emotionant promitator in tine. La inceputul drumului, in marea aventura a poeziei pe care adolescenta a facut primii pasi inefabili, eu iti urez fierbinte: „Drum bun si toate panzele sus!”

Apoi m-a mai asteptat acasa o surpriza de alt ordin, din care am dedus in inca o forma posibilitatile de daruire ale sufletului tau bun: ciocolatile pe care le-ai strans, cu grija fierbinte, de-a lungul ultimilor ani, pentru mine, ca sa am ce rontai la intoarcere. Mi-am adus aminte de piticul de ciocolata pe care ti l-am adus candva, Dindin, si pe care ti l-am consumat cu o nerusinare de capcaun. (Mai tii minte?) Ciocolatile de la tine mi s-au parut cele mai bune din lume: parca bagam in gura bucatele de rai… Si acum te parasesc (vorba vine, fiindca de parasit, in sensul absolut al cuvantului, nu pot sa te parasesc niciodata). Sunt obosit de atatea emotii si nu mai am puterea sa scriu mai departe. Aprinde o lumanare de recunostinta la manastire3 pentru noi si roaga-te mai departe, cu toata caldura, ca Domnul nostru Iisus Hristos, in atotindurarea Lui, sa ne ierte, sa ne miluiasca si sa ne ocroteasca mai departe.

Te sarut cu un dor cat cerul de necuprins,

Taticu

1  Numele cainelui care pazea casa familiei.

2  Asa ii spunea Monica bunicii sale, Maria Pillat.

3 Monica se afla atunci in vacanta la Manastirea Varatec, impreuna cu Ecaterina Filipescu, bunica ei dinspre mama.

(Din: “Biruinta unei iubiri. Dinu & Nelli Pillat. Pagini de corespondenta”, Editura Humanitas, 2008)