Parintele Calciu – cuvinte puternice, actuale si esentiale despre VORBIREA DE RAU IN BISERICA, LIMBAJ VULGAR SI MÂNIE: “Sa revenim la demnitatea limbajului!”

23-11-2010 ~~Sublinieri~~

Despre vorbirea de rau

– Parinte, aud multa lume vorbind de rau…

– Da, de multe ori suntem inclinati sa vorbim de rau pe cineva, sa colectam tot felul de barfe pe seama oamenilor, chiar si aici in biserica. Daca cineva greseste, imediat se intinde povestea ca X a facut o greseala. Si…!? Si tu faci, si eu fac. De ce colportati aceste stiri si le raspanditi? Asa cum preotul e mormantul spovedaniilor voastre si al pacatelor si niciodata nu va iesi din gura preotului un cuvant despre ceea ce ati spovedit – ca atunci el trebuie sa fie caterisit – asa si voi, din toate stirile rele, din toate barfele, faceti un mormant in voi, ingropati-le in adancul sufletului vostru si faceti-le uitate! Pentru ca toate aceste lucruri sunt spre dezbinare.

Nu-s lucruri mari, sunt lucruri foarte mici, dar de ce sa le aduni, de ce sa strangi ceea ce spune rau unul despre celalalt, chiar daca ceea ce spune e adevarat? Aceasta colectare nu este pentru tine ceva care nu te afecteaza! Te afecteaza, pentru ca tu cauti lucrul acesta, tu ai un suflet care este inclinat spre aceste lucruri, tu deschizi poarta inimii tale ca sa primesti lucrurile rele si pe urma sa le si raspandesti.

***

Despre demnitatea limbajului

Să presupunem că într-o instituţie publică, o sală de muzeu sau într-un alt loc de cultură, între doi intelectuali ar începe o discuţie, „o ceartă de cuvinte” în auzul public, urlată, eventual, la microfon şi din care mii de oameni, copii de vârstă şcolară, studenţi, profesori, doamne şi domnişoare, preoţi şi oameni de vârste venerabile ar auzi o serie de expresii care nu sunt deloc de proferat în public: „limbric cocoşat”, „păduche urduros”, „cu greu îmi ţin maţele în frâu când te văd”, „bulbuc cu iz de scârnă” şi aşa mai departe…

Ce ar zice persoanele forţate să audă asemenea „dulci vorbe” fără voia lor? Probabil că unii vor chema poliţia să-i scoată de acolo pe scandalagii şi şi-ar simţi sufletul mânjit de aceste expresii, aşa cum te simţi mânjit când ai trecut prin hornul necurăţat al unei case sau prin alte locuri murdare.

Ceea ce am imaginat aici se întâmplă aievea în presa şi în literatura noastră din ţară şi din exil. Un ziar şi o revistă au mai multă audienţă decât proferările într-un loc public imaginat de noi mai sus. Nici o expresie din cele citate nu este invenţia mea sau o combinaţie ad-hoc pentru a ilustra o situaţie de limbaj. Toate sunt luate din presă. Noi cunoaştem stilul vulgar al lui Goma, dar cel mai adesea el citează din vocabularul anchetatorilor. Spun cel mai adesea pentru că nici limbajul lui personal nu e curat în anumite împrejurări, dar socot că mânia, oricât de îndreptăţită şi revolta, oricât de năvalnică, nu justifică un limbaj vulgar, nici răscolirea în stratul cel mai de jos al expresiei.

Să ne amintim de aspectul exact opus al acestei vulgarizări a limbii: preţiozitatea dusă la punctul ei cel mai înalt, linguşirea prin expresie. Pe vremea lui Ceauşescu, majoritatea intelectualilor, poeţilor, scriitorilor erau obligaţi să compună câte o odă la adresa lui, cu diverse ocazii care, „slavă Partidului”, nu lipseau deloc din peisajul sordid al României. Toţi aceşti intelectuali obligaţi să scrie incidental intrau în concurenţă cu poeţii şi scriitorii de curte profesionişti – Păunescu, Vadim Tudor, etc. – care se grăbeau să folosească expresiile cele mai şocante pe linia afirmării geniului lui Ceauşescu. Lăudătorii ocazionali se vedeau obligaţi să răsfoiască dicţionarul pentru a găsi o expresie nouă, să combine cuvinte pentru a depăşi în proslăvire expresia celui ce scrisese înaintea lui; astfel cuvântul şi exprimarea se tot toceau, până la pierderea valorii de comunicare reală, sau deveneau ridicole: „geniul Carpaţilor”, „omul de omenie”, „cel mai bun dintre fiii poporului”, „stejarul din Scorniceşti”, etc, toate gata să stârnească râsul, dacă nu ar fi fost consecinţa unei tragice îngenuncheri, prin accepţie, a demnităţii umane.

Ce se întâmplă însă cu o limbă vulgarizată de oameni care au realmente forţa condeiului şi pe care îi citim cu plăcere în multe alte împrejurări?

Limba are tot felul de expresii, poporul are denumiri pentru anumite organe şi funcţii fiziologice care jignesc simţul nostru drept, dragostea noastră pentru frumos, decenţa noastră. Există anumite lucruri care nu pot fi făcute în public, chiar dacă ele fac parte din fiinţa noastră intimă şi de care nu putem scăpa, după cum există şi expresii verbale pe care nu avem dreptul să le folosim în public, chiar dacă ele exprimă adevăruri murdare şi reale. Viaţa îşi are urâţenia ei, partea ei de murdărie şi noi nu avem dreptul să facem din aceste jocuri josnice pâinea zilnică a sufletului nostru.

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Mădularele care ni se par a fi de necinste, pe acelea cu mai multă cinste le acoperim; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă” (Cor. 12,24).

Cred că aceasta e o regulă elementară de bun simţ. Nu din tot ce există se cuvine să facem spectacol public, nu din tot ce există în vocabularul uman, un spectacol verbal. Avem sensibilităţi care ne provoacă dezgust la auzirea unor expresii, avem copii al căror suflet trebuie cruţat de trivialitate, cel puţin până sunt în stare să-şi facă singuri alegerea, avem anumite intimităţi de simţire care ne dor în momentul în care ele devin publice, la îndemâna oricui ne poate răni cu ele.

Să revenim la demnitatea limbajului românesc, să revenim la demnitatea spiritului nostru şi la decenţa exprimării. Numai atunci cuvântul nostru va fi puternic şi cei care-l citesc vor fi zidiţi în fiinţa lor interioară, pe linia de zidire românească adevărată.

(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

***

Pr. Gheorghe Calciu despre mânie

„… soarele să nu apună peste mînia voastră. Nici nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4, 26-27).

Din experienţa mea personală, de duhovnic şi de observator al societăţii, constat că unul dintre păcatele endemice este astăzi mînia. Păcatul acesta poate avea aspecte personale, dar şi aspecte de grup. Pentru că una este mînia individului şi alta este mînia popoarelor, care poate duce la războaie distrugătoare, mai mult sau mai puţin îndelungate, dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor trecute nu o putea bănui. Aceste războaie moderne pot schimba geografia şi demografia lumii şi, fără îndoială, harta ei politică, favorizînd instalarea unor regimuri dictatoriale mondiale.

Mînia personală transformă inima omului dintr-o locuinţă a Sfîntului Duh într-o casă demonică, pentru că ea schimbă structura duhovnicească a sufletului, orientîndu-l spre zonele întunecate ale fiinţei umane. Istoria cunoaşte evenimente dezastruoase iscate din mînie, ca şi întîmplări tragice, care creează regrete şi deznădejdi în cel care s-a lăsat cuprins de ele.

Sfînta Scriptură se preocupă foarte intens de problema mîniei, deşi, luînd în considerare posibilitatea relaţiilor din timpurile mai vechi, înţelegem că motivele de mîniere erau mai puţin frecvente decît în vremea noastră, cînd fiinţele umane, prin creşterea densităţii populaţiei şi prin mijloacele de comunicare, restrîng la minimum spaţiul securităţii personale. Dar fără îndoială că apariţia mîniei stă, în cea mai mare măsură, în ispitirea pe care diavolul o încearcă asupra noastră, ştiind că mînia întunecă mintea şi înarmează limba şi mîna cu violenţe care rănesc grav, uneori iremediabil.

(…)

Creştinul însă nu trebuie să se mînie. El ştie că Dumnezeu veghează asupra lui şi că nici un fir din părul său nu cade fără ştirea Domnului. În relaţia cu semenii, el trebuie să-şi tempereze mînia, pentru că Mîntuitorul nu S-a mîniat asupra celor care Îl batjocoreau şi L-au răstignit. Ne vom mînia noi asupra semenului nostru ştiind că el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mînie, dacă ne-a făcut ceva, ştiind bine că asemenea am făcut şi noi lui sau altuia, ba încă şi mai rău?

Omul de astăzi trăieşte sub o presiune atît de apăsătoare încît nervii lui sînt întinşi la maximum şi orice pricină ivită, fie ea şi neînsemnată, trezeşte în noi mînia. O pricină de mînie o constituie copilul care nu ne ascultă, sau soţul ori soţia care ne contrazice; pînă şi şoferul care ne taie calea cu maşina lui, sau numai ni se pare nouă că ne-a tăiat-o, ne dă o pricină de aprindere a mîniei! Chiar dacă, printr-o anume stăpînire de sine, mînia noastră nu se exprimă în afară, sau nu este auzită de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot constituie un păcat, pentru că ne strică sufletul şi inima. Este o acţiune împotriva noastră înşine, sub ispitirea diavolului mîniei.

Mîntuitorul ne previne cu asprime în privinţa mîniei, care naşte conflicte verbale şi împinge la folosirea unor cuvinte jignitoare:

“Eu însă vă spun vouă că oricine se mînie pe fratele său va fi vrednic de osîndă; şi cine va zice fratelui său: raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22).

Iată, deci, că nu numai exprimarea în afară este sancţionată de Iisus, ci chiar şi numai mînia gîndită. Pentru că nimeni nu gîndeşte rău fără a-şi strica inima în care Dumnezeu ar trebui să locuiască; cine gîndeşte cu mînie împotriva fratelui său rupe o legătură sacră dintre el şi acela, legătură care se reface greu, fiindcă diavolul mîniei, o dată ce ţi-a pătruns în inimă, născoceşte numeroase argumente în favoarea ta, spre a te opri de la împăcare.

În a sa Epistolă către efeseni, Sf. Apostol Pavel dă o serie de sfaturi locuitorilor cetăţii Efes şi insistă în mod special asupra păcatului mîniei. Ştiind că omul se mînie din multe pricini şi că această mînie are tendinţa de a rămîne în inima omului şi de a se transforma în ură, Apostolul ne sfătuieşte “să nu apună soarele peste mînia noastră” (4, 26). În felul acesta, mînia, care are tendinţa de a dura şi de a se transforma într-o stare permanentă, se risipeşte şi nu mai constituie un păcat capital.

Mă interesează păcatul mîniei ca un păcat zilnic, pe care îl săvîrşim faţă de cei apropiaţi nouă, faţă de casnicii noştri, faţă de prieteni şi de colegi, ca şi faţă de străinul anonim de care ne lovim întîmplător pe stradă. Mînia de o clipă, exprimată prin cuvinte aprinse faţă de soţie sau de soţ, atinge un punct sensibil al relaţiei dintre cei doi. În taina nunţii, mirele este simbolul lui Iisus, iar mireasa este Biserica. Sf. Apostol Pavel, în aceeaşi epistolă (Apostol care se citeşte la slujba cununiei), vorbeşte despre familie ca despre o biserică familială, în care mirele îşi iubeşte mireasa cu dragostea cu care Iisus iubeşte Biserica, iar mireasa îşi iubeşte mirele cu dragostea cu care Biserica iubeşte pe Hristos (cf. 5, 21-33). Dacă soţii ar cugeta, în cursul convieţuirii lor, la căsnicia lor ca la relaţia dintre Hristos şi Biserică, peste mîniile lor nu ar apune niciodată soarele; nu ar mai fi despărţiri/divorţuri şi copiii familiilor nu ar mai fi livraţi instituţiilor de stat sau particulare, ca nişte obiecte uzate, de care cei doi, separaţi prin păcatul mîniei care nu s-a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devenind un cuvînt caduc, iar ei – unelte sau jucării demonului. Un cuvînt spus la mînie răneşte tot atît de grav ca şi o lovitură fizică. Dacă cel ce a rănit nu repară paguba duhovnicească, încet-încet o prăpastie se sapă între cei doi, o răceală mortală omoară sentimentul iubirii şi al respectului datorat de soţi unul altuia; timpul adînceşte şi lărgeşte prăpastia, astfel că, mai tîrziu, foarte greu se vor putea arunca punţi peste ea.

Am văzut familii care s-au despărţit după ani lungi şi destul de buni de convieţuire, spre durerea copiilor lor (care, la rîndul lor, erau poate deja căsătoriţi); am văzut şi familii fericite care s-au despărţit la scurtă vreme, tot din cauza mîniei de durată, lăsînd copiii mici să le crească în frustrare şi confuzie, neînţelegând cine este tatăl sau cine este mama, iar mai tîrziu, pe baza exemplului părintesc, nemaiconsiderînd căsătoria ca pe o legătură eternă, asemenea celei dintre Hristos şi Biserică.

Am văzut fraţi care în ţară s-au iubit şi, ajungînd în America, sub presiunea înstrăinării, sau a dificultăţilor de adaptare, s-au despărţit, rămînînd duşmani de moarte, pentru că mînia lor a izbucnit înverşunată în cuvinte tari şi pentru că au lăsat să apună soarele peste ea.

Un proverb arab spune că, atunci cînd te superi, să numeri pînă la zece, iar dacă te mînii, să numeri pînă la o sută. Nu ştiu cît de eficace este soluţia aceasta, pentru că nu are în ea nici un element mistic, ci face apel numai la raţiune (pentru moderarea exprimării în afară a mîniei), dar eu sfătuiesc pe penitenţii mei ca, înainte de a-şi exprima mînia prin vorbe sau gesturi, să rostească de trei sau de cinci ori: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa. Şi chiar dacă, sub apăsarea mîniei, rostesc rugăciunea repede şi fără atenţia cuvenită, să se concentreze cu smerenie asupra cuvîntului păcătos/păcătoasă şi atunci mînia lor se va potoli. Mulţi dintre ei au reuşit s-o facă, iar viaţa lor de relaţie cu familia, cu semenii şi chiar numai cu ei înşişi s-a schimbat foarte mult în bine.

Toate conflictele din lumea aceasta îşi au originea în mînia nepotolită. Unul este mînios şi răneşte pe celălalt, care adeseori răspunde cu şi mai multă violenţă. Acest lanţ început nu mai poate fi oprit decît prin apelul la rugăciune, dar la rugăciunea adevărată, “în adevăr şi în Duh”. Schimbaţi termenii ecuaţiei acesteia şi, în loc de indivizi, puneţi grupuri sau popoare, iar atunci veţi realiza dimensiunea imensă a dezastrului provocat de mînie.

Puneţi stavilă fermă în faţa demonului mîniei! Puneţi-vă strajă gîndului şi gurii în ceasul mîniei voastre! Binecuvîntarea Domnului va lucra atunci în inima voastră, limba nu va mai fi atît de ascuţită şi rugăciunea lui Iisus, rostită la răstimpurile necesare, vă va face să înţelegeţi că sînteţi păcătoşi, oprindu-vă măcar de la exteriorizarea mîniei sau de la păstrarea ei în minte şi în inimă. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce înapoi îngerii cei buni, în inimă, în minte, în cuvînt şi în faptă, dăruindu-ne blîndeţea care ne face fericiţi şi vrednici de a moşteni pămîntul (Matei 5, 5).

(Sursa: blog Răzvan Codrescu)