“CAND DRAGOSTEA E IMPARATEASA…” Jean-Claude Larchet talcuieste cuvintele Sfintilor Parinti despre iubirea crestina

***

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG:

Mai bine cu fratele în iad decât în ceruri fără el

Text:

„Am văzut un om care pentru cei ce cădeau în cuvânt sau în faptă şi stăruiau în cele rele până într-atât se întrista şi suspina, încât se părea că numai el cu adevărat trebuia să dea socoteală pentru toţi aceia şi să fie predat osândei. L-am văzut pe altul care voia cu atata râvnă mântuirea fraţilor lui, încât de multe ori cu lacrimi fierbinţi se ruga din toată inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau să-i mântuiască pe aceia, sau sa fie osândit şi el împreună cu ei, nevrând să se mântuiască singur, din pricina unei dispoziţii prin care imita pe Dumnezeu, ca Moise; căci legat de ei duhovniceşte prin iubire în Duhul Sfânt, nu voia să intre nici măcar în Impărăţia cerurilor despărţit de ei.”[1]

Comentariu:

Pentru iubirea lor cea mare, sfinţii se simt una cu tot neamul omenesc; poartă în inima lor pe „întregul Adam”, pe omul din totdeauna şi din tot locul, nu filosofic, ci cu simţirea vie a înfrăţirii cu toţi, mai bine zis cu fiecare în parte; şi aici, pe pământ, sfântul se face părtaş la suferin­ţele fratelui, şi în veşnicie cu dor doreşte să împartă cu el bucuria; iar de e fratele lipsit de ea, e gata să piardă Impă­răţia si să îndure chinuri în iad alături de cei osândiţi.

Că aşa e iubirea, îi iubeşte fără osebire pe toţi: pe pă­cătoşi, pe drepţi, pe răi — răuvoitori, adică, şi nărăviţi în rău — şi pe buni. Dragostea nu voieşte răul cuiva, ci întotdeauna numai binele i-l vrea. Cum, dar, nu va voi ca fratele să scape de răul cel mare, care-i iadul, şi să aibă parte de cel mai mare bine, de desfătarea din împărăţie, unit cu Dumnezeu?

Cel ce voieşte, din preaplinul iubirii, să fie mai de­grabă osândit cu păcătoşii decât să se mântuiască fără ei, nu le îndreptăţeşte acestora păcătuirea, ci suferă pentru că sunt păcătoşi şi vrea să-i vadă mântuiţi. De aceea se roagă pentru ei, ca să se întoarcă de la păcat, să se căias­că, şi Dumnezeu să le ierte greşelile lor. Vrea cu iubirea să îmblânzească pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca să biruie mila, iar nu dreptatea Lui.

Cel care nu primeşte să se mântuiască de unul singur se face următor al lui Moise, care-L ruga pe Dumnezeu să ierte pe Israel pentru închinarea la viţelul de aur, spunând: De vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-ma şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris! (Ieş. 32, 32).

Si chiar mai mult, se face următor al lui Dumnezeu, zice Sfântul Simeon. Că nici Domnul, întrupându-Se, nu S-a mântuit doar pe Sine; pentru că a luat asupra Sa firea omenească cea de obşte, nu firea unui singur om, şi aşa, purtând în El tot neamul omenesc, a pătimit, S-a pogorât la iad — căci, după păcatul lui Adam, tot neamul omenesc era sortit să meargă în Şeol — şi, înviind, a ridicat odată cu El din moarte pe toţi oamenii, ca nu cumva să piară vreunul dintr-aceştia mici (Mt. 18, 14). Si nu doar a dorit ca toţi oamenii să se mântuiască si la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4), ci Insuşi S-a jertfit, pătimind şi murind de bunăvoie, ca să-i mântuiască cu adevărat si ca toţi cei uniţi cu El în Biserica sa poată primi, în Duhul, harul mântuirii.

SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA: Unitatea în Duhul, rod al iubirii de Dumnezeu şi de oameni

Text:

„Dar dacă iubirea scoate afară cu desăvârşire frica, du­pă cum s-a scris (cf. I In 4, 18), şi frica, preschimbându-se, devine iubire, atunci toţi cei ce se mantuiesc se fac o unitate, unindu-se între ei în împletirea cu Singurul bun, prin desăvârşirea porumbiţei […]. Aceasta se tâlcuieşte limpede în Evanghelie prin cuvântul Domnului. Căci dându-le ucenicilor Săi, prin binecuvântare, toata puterea, printre alte bunuri pe care le dăruieşte sfinţilor, prin cuvintele către Tatăl, adaugă şi pe cel mai de căpe­tenie dintre bunuri, anume pe acela de a nu mai fi dez­binaţi prin deosebirea voilor în judecata despre bine, ci să fie toţi una, uniţi în binele cel unul şi singur, aşa încât prin unirea Duhului Sfânt, cum zice Apostolul, strânşi în legătura păcii, să se facă toţi un trup şi un duh, printr-o singură nădejde la care au fost chemaţi (cf. Efes. 4, 3). Dar e mai bine să dăm după literă înseşi cuvintele dumnezeieşti ale Evangheliei: Ca toţi să fie, zice, una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine (In 17, 21).

Şi legătura acestei unităţi e slava. Iar că prin slavă e numit Duhul Sfânt, nu va nega cineva din cei cu jude­cată, privind la cuvintele Domnului. Pentru că zice: Sla­va pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor (In 17, 22). Căci le-a dat cu adevărat ucenicilor o astfel de slavă Cel ce a zis către ei: Luaţi Duh Sfânt (In 20, 22). Şi a luat această slavă, pe care a avut-o totdeauna înainte de a fi lumea, Cel ce a îmbrăcat firea omenească. Iar după ce S-a slă­vit Acesta, prin Duhul, se face transmiterea slavei la toţi cei înrudiţi cu ea, începând de la ucenici. De aceea zice: Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime (In 17, 22-23).”[2]

Comentariu:

Când dragostea e împărăteasă, oamenii sunt strâns uniţi între ei — şi cu Dumnezeu se află în unire —, de parcă ar fi o singură făptură; înstrăinarea şi dezbinarea au pierit.

Aşa-i unirea cea aievea şi desăvârşită a veacului ce va să fie, pe care cu mult dor o doreşte Biserica — căci i s-a dat încă de acum să guste din dulceaţa ei. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa spune că unirea aceasta minunata are un îndoit temei.

Obârşie si icoană îsi are în unirea dintre Tatăl si Fiul, în iubire; şi când Se roagă Domnul, cerând: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In 17, 21), ne învaţă că unirea dintre noi e după chipul unirii din sânul Preasfintei Treimi, că sfârşitul iubirii nu-i iubirea, ci unirea cu Dumnezeu, si în El să fim cu toţii uniţi.

Unirea în iubire e lucrarea Duhului Sfânt, adică a puterii Sale, numită în Scripturi şi slavă, necreată, stră­lucind din veci, şi în veacul de acum dată nouă, celor ce suntem creaturi, drept har, ca să ne facem părtaşi la viaţa cea dumnezeiască, după vrednicia ce-o avem.

Harul dat nouă vine de la Dumnezeu-Tatăl, prin Fi­ul, în Duhul Sfânt. Intre comuniunea din sânul Preasfintei Treimi si cea din sânul Bisericii, în care viază, în Hristos, firea restaurată şi înnoită a întregului neam omenesc, e aşadar o strânsă legătură; aceeaşi energie dumnezeiască, care se mişcă între Tatăl si Fiul si Duhul Sfânt dezvăluind comuniunea Lor, se comunică oame­nilor şi se mişcă între ei, descoperind o comuniune ase­mănătoare între ei si a lor cu Dumnezeu.

Comuniunea ce se naşte astfel nu e unirea firească a celor ce vor şi simt la fel; e mai presus de fire, săvârşită prin harul Duhului Sfânt; căci El îi ţine pe credincioşi în unire şi îi uneşte zelos cu Dumnezeu, fâcându-i păr­taşi la viaţa, iubirea, pacea şi toate celelalte însuşiri dum­nezeieşti; căci e vistiernicul lor şi le dăruieşte celor gătiţi să se împărtăşească de darurile Sale.

[1] Catechese 8, 49-67, în Catecheses, vol. III, Sources chretiennes, nr. 104, Cerf, Paris, 1964, p. 91; în rom., Cateheze, Scrieri II Deisis, Sibiu, 1999.

[2] Extras din Homelie 15 sur le Cantique des cantiques, în Sf. Gri­gorie de Nyssa, Le Cantique des cantiques, „Les Peres dans la foi”, Ed. Migne, Paris, 1992, pp. 307-308; în rom., în col. PSB, vol.  29.

(in: Jean-Claude Larchet, “Despre iubirea crestina”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Tot de Jean-Claude Larchet:

***

Legaturi: