CINE SUNT CEI MILOSTIVI?
Cititi si:
Sfantul Simeon Noul Teolog: CINE SUNT CEI MILOSTIVI
Text:
“Fericiti cei milostivi” (Mt. 5,7). Dar cine sunt cei milostivi? Cei ce dau bani si hranesc pe saraci? Nu! Dar cine? Cei ce saracesc de dragul Celui ce a saracit pentru noi (cf. II Cor. 8-9) si care nu au nimic de dat, dar isi aduc aminte pururi cu mintea de cei saraci, de vaduve si de orfani si de cei in neputinte, care ii si vad adeseori si compatimesc cu acestia si plang pentru ei fierbinte, cum era si Iov care zicea: N-am plans oare si eu impreuna cu cel care-si ducea viata greu? (Iov 30, 25), iar atunci cand au cu ce, ii miluiesc pe acestia cu bucurie, aducand aminte fara pizma tuturor si cele privitoare la mantuirea sufletului, urmand Celui ce a spus: Am invatat-o fara viclenie si o impartasesc fara parere de rau (Int. Sol. 7, 13). Acestia sunt cei fericiti de Domnul ca fiind cu adevarat milostivi; de aceea, de la o asemenea milostenie, ca printr-o treapta, ajung la curatirea desavarsita a sufletului”.
Comentariu Jean-Claude Larchet:
Sfantul Simeon arata aici ca iubirea nu sta doar in miluirea saracilor. Iubirea, fireste, nu se poate lipsi de pomeni – doar mai inainte sfantul spune:
“Cel ce a dat milostenie la 100, dar putea sa dea si altora, si putea sa adape si sa hraneasca inca pe multi care l-au rugat si au strigat catre el, insa i-a nesocotit, va fi judecat de Hristos ca unul care pe El nu L-a miluit”.
Pomana insa e numai unul dintre chipurile iubirii; un alt chip al ei, de mare pret, e milostivirea. Domnul o numara intre “fericiri”, spunand:
“Fericiti cei milostivi, caci aceia se vor milui!”
Daca iubirea s-ar margini numai la milostenii, cum ar mai implini porunca iubirii monahii, care s-au lepadat de toate bunurile pamantesti, sau saracii, care nici ei nu au nimic? Acestora, si tuturor oamenilor, Sfantul Simeon le infatiseaza si o alta cale de a milui cu dragoste: pomana cea duhovniceasca.
Intai, pomana duhovniceasca isi face tot cel care ia aminte la necazurile, nevoile, grijile, durerile fratelui sau, patimeste impreuna cu acela, se face, trup si suflet, partas al nenorocirilor lui, putand sa spuna cu simtirea lui Iov:
N-am plans eu, oare, cu cel care-si ducea viata greu? (Iov 30, 25).
Apoi, pomana duhovniceasca e sa voiesti mantuirea aproapelui si sa-l ajuti sa se mantuiasca.Nu cu ritorisiri si predici, ci cu vestirea invataturii celei mantuitoare a lui Hristos. Cum spune Solomon:
Impreuna cu ea [Intelepciunea] mi-au venit toate bunatatile, caci in mainile ei sunt bogatii nenumarate […] Am invatat-o fara viclenie, o impartasesc fara parere de rau si nu ascund comorile ei. Ea este pentru oameni comoara nesfarsita (Int. Sol. 7, 11, 13-14).
Sfantul Simeon nu pomeneste aici rugaciunea, dar fireste ca ne putem gandi la ea ca la o mare pomana duhovniceasca, de folos pentru mantuirea aproapelui. Asa invata indeobste Parintii; de pilda, Sfantul Ioan de Gaza indeamna:
“Sa alergam la rugaciunea inimii pentru binele fratilor nostri si Dumnezeu va face cu ei dupa voia Sa, caci Insusi S-a jurat, zicand ca voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Tim. 2, 4)“.
Sfantul Siluan, marele barbat duhovnicesc al vremii noastre, socoteste rugaciunea pentru aproapele drept cea mai de seama lucrare a iubirii.
(in: Jean-Claude Larchet, “Despre iubirea crestina”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)
***
Din antologia de texte “Ortodoxia si problema banilor”:
Sfantul Vasile cel Mare:
Vai de bogatii care, avand putinta de a-i mangaia pe saraci, n-au folosit puterea bogatiei in scopul pentru care au primit-o!
Sfantul Ioan Gura de Aur:
Daca esti bogat, sa te gandesti ca vei da socoteala: pe curve ti-ai cheltuit banii sau pe saraci; pe paraziti si lingusitori sau pe nevoiasi; pe dezmat sau pe filantropie; pe placeri, pe imbuibare si pe betie sau pe ajutorarea neferictilor?
Daca vezi un sarac, sa nu treci pe alaturi, ci sa te gandesti indata ce ai fi vrut sa-ti faca toti daca ai fi fost tu insuti sarac.
Cel ce face un bine trebuie nu sa cerceteze viata saracului, ci sa ajute saraciei si sa acopere nevoia. Una este indreptatirea saracului: neajunsul si nevoia – si sa nu ceri de la el nimic altceva, ci daca el, chiar daca ar fi cel mai stricat dintre oameni, are lipsa de hrana neaparat trebuincioasa, noi sa-i alinam foamea.
Staretul Gheorghe:
Daca te rogi, dar nu dai milostenie, rugaciunea ta este moarta. Mana ta sa fie totdeauna deschisa. Faceti milostenie cu vaduvele si cu orfanii. Milostenia si rugaciunea merg mana in mana.
Episcopul Nicon al Vologdei:
Omul instarit sa-si refuze placerea de a merge la teatru si sa foloseasca banii acestia pentru a-i ajuta pe saraci. Buna crestina sa-si refuze hainele de care nu are nevoie si sa se gandeasca la faptul ca ar putea sa dea din prisosul sau saracimii ori spre impodobirea bisericii. Chiar sateanul, muncitorul, meseriasul simplu sa-si insuseasca aceasta regula: macar jumatate din ceea ce dau pe vodca sa-i dea lui Hristos in persoana fratilor sai saraci, si Hristos, pentru rugaciunile acestor saraci, ii va ajuta sa se lase cu totul de bautura si le va binecuvanta ostenelile. Chiar si copilul sa-si refuze bunatatile, jucariile, in folosul orfanilor, pentru ca si copiii trebuie sa duca viata crestineasca.
Protoiereul Valentin Mordasov:
Milostivirea sta nu doar in milostenia pe care o dati, nu doar in cuvintele de mangaiere pe care le spuneti cateodata celui ce sufera, ci si in bunavointa deplina, care petrece nedespartit cu voi in chip launtric, fata de toate faptele lui, cu simpatie calda.
Staretul Ambrozie de la Optina:
Intr-una din Vietile sfintilor Lavrei Pesterilor se spune: daca cuiva nu-i pare rau de banii care i s-au furat, aceasta i se socoate mai mult decat milostenia pe care o da de bunavoie. Cu atat mai mult nu trebuie sa-ti para rau ca cineva a folosit nu stiu cum ceea ce i-ai daruit sau ceea ce a luat de la tine, altfel vei micsora folosul duhovnicesc al jertfei tale.
Staretul Nectarie de la Optina:
Daca cineva va izbuti sa face vreun bine ori sa dea milostenie, trebuie sa spuna: “Cu binecuvantarea Ta, Doamne, am savarsit asta!”
Din cartea “Scoala evlaviei”, despre Sfantul Patriarh Ioan cel Milostiv:
“Vai, tie, ticaloase Ioane, ca te invelesti cu patura de mult pret, pe cand fratii lui Hristos – saracii – ingheata de ger! Cati oameni nu innopteaza fara adapost impotriva vantului si a frigului, neavand decat o amarata de rogojina sau niste zdrente? Cati oameni dezbracati nu se tavalesc prin gramezile de balegar si tremura de frig, suferind atat de foame, cat si de frig, neputand dormi toata noaptea, vrand sa puna ceva in gura si murind de frig? Vai mie!
Cati vor fi fiind saracii, care asemenea lui Lazar vor sa se sature din faramiturile care cad de la masa mea? Vai mie! Cati straini si pribegi vor fi fiind in acest oras, care n-au unde sa-si plece capul, care, petrecand noaptea pe strazi, multumesc Stapanului Hristos pentru toate? Iar tu, ioane, vrand sa primesti vesnica odihna, petreci aici in rasfat si odihna si ai tot ce-ti pofteste inima: traiesti in preafrumoase odai, porti vesminte moi, bei vin, mananci peste pe alese. Si pe langa toate acestea , te-ai mai invelit si cu patura de mult pret. Si atunci, ce poti sa mai astepti in veacul ce va sa fie? Nu, ticaloase Ioane, ducand asemenea viata nu vei primi Imparatia cea vesnica, ci vei auzi la fel ca bogatul din Evanghelie: “tu ai primit cele bune ale tale in viata ta, pe cand saracii – cele rele” (Lc.16, 25). Dumnezeu este martor ca smeritul Ioan nu se va inveli inca o noapte cu aceasta patura, ci cu banii primiti din vanzarea ei, ii va inveli pe cei saraci si sarmani”.
Indata ce s-a facut ziua, sfantul a trimis patura spre vanzare la targ, ca din pretul ei sa cumpere haine pentru saraci. Pe cand se vindea insa patura, s-a intamplat sa treaca pe acolo dregatorul care i-o daruise fericitului Ioan. Vazand ca e pusa in vanzare, a cumparat-o si i-a trimis-o lui Ioan iarasi, rugandu-l sa se acopere cu ea chiar el. Luand patura, sfantul a trimis-o iarasi la targ sa fie vanduta. Dregatorul, vazand ca patura este pusa in vanzare din nou, a cumparat-o a doua oara si i-a trimis-o lui Ioan cu rugamintea sa se inveleasca chiar el cu ea. Ioan a trimis patura la vanzare si a treia oara, dar dregatorul, cumparand-o iar, a trimis-o la Ioan. Dupa aceasta, Ioan a poruncit sa i se spuna dregatorului: “Sa vedem care dintre noi va obosi cel dintai: eu s-o vand sau tu s-o cumperi si sa mi-o dai din nou?”. Astfel Sfantul Ioan a dobandit de la dregatorul acela mult aur, pe care l-a si impartit saracilor.
(in: “Ortodoxia si problema banilor”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)
Alte omilii la aceasta Duminica:
Doneaza pentru filmul "Scrum"
BOGATUL SI SARACUL – PARINTELE ARSENIE BOCA
Prin pilda bogatului anonim si a saracului numit Lazar, Revelatia arunca lumini decisive asupra soartei omului pe pamant, pe planul lumii, precum si asupra urmarilor, cu necesitate, pe planul vesniciei.
Deocamdata desprindem cateva probleme:
I. Situatia in lumea aceasta:
– 1. Slava si mizeria existand deodata, intr-un conflict surd: una in usa celeilalte.
– 2. Slavitul bogatiei e anonim; saracul e numit cu numele, e Lazar; – Lazarii lumii la portile bogatilor !
– 3. Bogatii nu inteleg nimic; intelegerea lor nu se intinde nici pana la portile casei.
– 4. Cainii inteleg mai mult; „inima de caine” au dat-o bogatului, iar ei se milostivesc si ling bubele saracului.
II. Vine moartea.
Moartea e un factor „neprevazut” (!), care nu simplifica nicidecum, ci complica toate problemele. Moartea, in primul moment al ei, pune capat la o stare de lucruri: coseste si slava desarta si mizeria neinteleasa. Cu moartea se termina timpul, galceava istoriei, dar incepe vesnicia. Napasta mortii e: ca pe bogat il trimite in vapaie vesnica si pe Lazar in fericire vesnica. Dar e o acuza nedreapta pe socoteala mortii: nu ea face deosebirea, nu moartea da sentinta.
Omul trece prin moarte ca printr-o poarta. Dar dincolo de poarta are intinsa inainte, aşteptandu-1, vesnicia in care a trait vremelnicia.
Bogatia 1-a facut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, incolacit de placeri; nu s-a dezvoltat sufleteste, nu si-a format chip nemuritor de a fi.
Pe Lazar, bubele si saracia l-au desfacut din inlantuirea cu viata. El rabda in nadejdea ca nu va fi tot aşa, in nadejdea unei dreptati a lui Dumnezeu. Nu s-a inselat in credinta sa. Toata suferinta si meditatia sa, meditatie simplificata desigur, dar existentiala foarte sigur, au realizat din Lazar un cetatean spiritual al Cerului.
Nici bogatia in sine, precum nici saracia in sine, n-au calitatea de a te osandi sau ferici pe planul vesniciei. Atitudinea sufletului fata de ele e aceea care determina vesniciile. Pot fi bogati care se mantuiesc si pot fi saraci care se osandesc. Unul a lasat sa i se scrie pe piatra mormantului: „Ce-am dat, am castigat; ce n-am dat, am pierdut!”
Dincolo de cele vazute, in fondul lor, al rasfrangerii lor in suflet, e Raiul si Iadul: doua posibilitati ale libertatii tale, doua eternitati paralele, aici standu-ti amandoua la indemana, dar dincolo cu o prapastie de netrecut intre ele.
Unul din chinurile iadului e si acesta: ca vad fericirea dreptilor. Vad, pricep, inteleg tot ceea ce erau imbiati sa vada, sa priceapa, sa cunoasca si sa traiasca inca de pe cand erau pmanteni – si n-au vrut. Isi aduc aminte de oameni, de alti oameni, de Lazari, – ceea ce nu faceau pe pamant. Nu mai discuta daca este sau nu este Dumnezeu. Acum I se roaga, dar e tarziu. Cand bogatul era pe pamant radea de nadejdea dreptului si de rugaciunea lui; acum rad dracii de rugaciunea sa.
Cea mai sfasietoare rugaciune e aceasta: de-a trimite Dumnezeu, de pe ceea lume pe asta, pe Lazar sa le spuna la cei cinci frati ai sai (Sfantul Maxim Marturisitorul ar zice: cele cinci simturi): cum stau lucrurile dupa moarte, ca sa nu vie si ei in acest loc de munca.
Rugaciune, altfel motivata in sine, dar refuzata de Avraam, zicand ca au Legea si au Revelatia! Iata motivarea divina a refuzului: ii cunosc: „Daca nu asculta de Moise si de Profeti (Legea si Revelatia) chiar de va si invia cineva din morti, tot nu vor crede”.
De fapt asa a si fost: Iisus a inviat din morti, si, din vremi in vremi a implinit Dumnezeu, in diferite forme, aceasta rugaciune biblica din adanc de genune, dar cei necredinciosi tot ca ei au ramas: incremeniti in absoluta nepasare.
Iata aceasta e o mare primejdie: o primejdie infinita, din cauza unui timp pierdut.
Bubele lui Lazar si toata mizeria lui cutremura, fireste; dar fiori de groaza ne cuprind cand, sub stralucirea trupeasca a bogatului, vedem ascunsa neagra mizerie a unui suflet fara nici o virtute, un om decazut tuturor pacatelor, tuturor bubelor spurcaciunii, pe care nu i le lingeau nici cainii. Pe acestea i le gadilau doar dracii.
Inmormantarea inca a fost deosebita.
A bogatului: cu surle si prieteni, plans de toti.
Lazar: dus de aprozii orasului, ca o mortaciune.
Pe unul îl asteptau dracii.
Pe Lazar, ingerii.
Doua destine deosebite, ca de la Cer la Iad. Justitia divina e oare nedreapta ? – Nu. Scrie despre ea ca: „Judecata e fara mila celor ce n-au facut mila !” Prin urmare e cu dreptate: singur te-ai scos din imparatia milei, neavand grija sa intri, in vremea sortita pentru aceasta pe pamant. Si mai scrie: „Mila si Adevarul ajung inaintea Ta”. Prin urmare iubirea si cunoasterea Adevarului, implinirea iubirii si marturisirea Adevarului sunt cele ce ne cresc faptura noastra pana la masura de persoane ale imparatiei. – Si: „Dumnezeu e Adevarul” si „Dumnezeu este iubire”…
*
A murit un pustnic, mancat de fiare.
A murit si un bogat, tiran, si a fost ingropat cu cinste.
Un calugar, vazand acestea, s-a întrebat intru sine pentru aceasta deosebire, pe care a ingaduit- o Dumnezeu, si n-o putea pricepe. Deci rugandu-se el mult si postind, i-a descoperit Dumnezeu taina:
Pustnicul, ca om pamantean, mai avea un pacat. Pentru curatirea lui s-a dat trupul sau la fiare.
Bogatul facuse si el un singur bine, si i s-a rasplatit lui cu cinstea inmormantarii…
*
O femeie rea se chinuia in muncile fara de sfarsit ale iadului. Blestemand pe Dumnezeu zise si aceasta: Dumnezeu e nedrept: numai eu n-am facut nici un bine, Doamne ?
Auzind Dumnezeu aceasta trimite un inger sa-i cerceteze faptele in vazul ei. Si a gasit ingerul ca femeia aruncase cu o ceapa dupa un sarac. Saracul a luat-o si a multumit lui Dumnezeu de ea. „Deci am facut nedreptate femeii” zise dreptul Dumnezeu. „Du-te, atarna-i ceapa deasupra ei si se va agăta de radacinile ei si asa adu-o in Rai!”
Si ingerul facu asa. Dar de mainile si picioarele femeii se mai agatara multime de deznadajduiti, iar de acestia altii si iarasi altii, ingerul urca spre Cer un ciorchine imens de chinuiti. In lumina ingerului i-a vazut femeia pe ceilalti si a început sa strige la ei, sa-i blesteme, zicand ca numai pe ea a chemat-o Dumnezeu, nu si pe ei, si le facea vant cu picioarele, descotorosindu-se de ei. Valuri- valuri de oameni cadeau iarasi in intunerec si chin. Dar pe masura ce cadeau oamenii, zvarliti de rautatea femeii, ingerul urca spre Cer din ce in ce mai greu.
Cand n-a mai ramas agatat decat unul singur de mana femeii, ea isi desfacu mana de pe radacina sa se descotoroseasca si de acesta, dar, pe cand acela cadea iarasi in genuni, i se rupse radacina de ceapa de care se tinuse numai cu o mana si cazu si ea iarasi in adanc.
Pildele acestea, descojite de descrierea pamanteasca, care nu merg pentru celalalt taram al
existentei, au talcul lor.
Nu-i destul sa faci fapte bune: trebuie sa te faci tu insuti bun. Numai fapta buna, savarsita adesea, te imbunatateste. Faptele bune, pe langa rostul real ce-1 au de-a ajuta pe Lazarii lumii, mai au si rostul ca sa-ti faca tie bunatatea, milostivirea, iubirea: a doua natura. Si işi implinesc rostul acesta, al doilea, cu atat mai degraba, cu cat nu se urmareste acesta. E bine a face binele ca pe-un lucru de la sine inteles, simplu si firesc, cum rasare soarele.
Cu o ceapa zvarlita dupa un sarac, n-ai facut bunatatea a doua ta natura. Dar nu e vorba de a doua natura, e vorba de revenirea la natura noastra primara, natura noastra de obarsie, la care ne readuce Iisus.
Dumnezeu a facut totul din partea Sa. Mai urmeaza partea din partea noastra.
Deciziile acestea sau nepasarea de ele, hotarasc simplu si decisiv de vesnicia noastră.
Mai hotarator nu se poate vorbi!
Prislop. Dumineca XXII
23.X.49 Luca 16,19-31
O predica mai veche a Parintelui Amfilohie la Pilda lui Lazar, dar de mare actualitate:
http://www.youtube.com/watch?v=1yXsdnMo7FU
http://www.youtube.com/watch?v=-dFCjrdnZs0
http://www.youtube.com/watch?v=wFWADAXeWLw
Doamne ajuta
De câte ori Doamne Iisuse
De ‚, Lazări ’’ voi fi condamnat
Şi de confortul vieţii mele
Care mă duce în păcat ?
De câte ori în cursul vieţii,
N-am auzit, n-am scris, n-am spus
De’acest pasaj din evanghelii
Şi nu m’am îndreptat, Iisus ?
De câte ori mi’arată duhul
Pe ,,Lazării’’ ce nu-mi cerşesc
Dar care din priviri mi’arată
Că nu-i ajut şi nu-i iubesc.
De câte ori n’am stins nădejdea,
Slăvitule Mântuitor
Sărmanilor ce-au vrut să-mi ceară
Un ban, o pâne’un ajutor ?
De câte ori n’am ,, sters-o’’ iute
Când se cerea să intrvin,
Cu riscul vieţii, cu dovada,
Credinţei care o susţin ?
De câte ori în locul milei
Doar condamnări şi răzvrătire
Aveam în inimă şi-n gânduri,
Eu cel ce scriu despre iubire ?
De câte ori Doamne Iisuse
N’am fost mustrat de conştiinţă
Că nu am milă pentru semeni
Deşi-Ţi cer aprigă credinţă ?
De câte ori n’am dat în public
Luptându-mă ca să se vadă,
Că-s ortodox , fie’n biserici
Fie’n mulţimea de pe stradă ?
De câte ori n’am dat – tot public –
Pentru biserici ,, SĂ SE ŞTIE’’
Că şi cu fapta nu cu vorba,
Vorbesc despre ortodoxie ?
Dar înlăuntru mă acuză
Şi mă’nfierează conştiinţa
Că nu e milă ci e fală,
Că nu-mi trăiesc sincer credinţa.
Că cele ce le fac în public
Mă fa vizibil în popor
Dar nu şi-n taina ce zideşte
Lăuntru’n har mântuitor.
Tu ai cerut c’aceste fapte
Să le’mplinim cât mai ascuns
Spre-a fi văzuţi numai de Tine
Spre’a ne zidi, Doamne Iisus.
Că cele ce conving poporul
Prin faptele exterioare
Nu dovdesc ortodoxia
Ci setea noastră de’afirmare.
Că lauda şi aprecierea
Chiar de ne’aduce bucurie
Nu ne zideşte ci ne duce
La rătăcire şi mândrie.
Şi că că acea ortodoxie
Care-i ca pomul lăudat
Are întrânsa rătăcire
Trufie naltă şi păcat.
Eu sunt bogatul din Evanghelia de ieri care voi arde vesnic in fcul iadului! de cate ori pe zi nu trec pe langa Lazar? Ma uit la el la ea, urla, tipa la mine constiinta si eu ma uit in alta parte.. Nu ca asta e betiv, Nu ca asta e destul de gras si uite asa ma suz.. o sa ard spurcatul de mine si ma urasc si imi e greata de mine asa cum sigur ii e si lui Dumnezeu si ingerilor.. Nu merit nici aerul asta pe care-l respir .. Si ma mai cred si bun ,intelept, dau sfaturi, vorbesc de Dumnezeu si in inima mea colcaie viermii si cartirea si singur singur credeti-ma la judecata ma voi arunca in iad ca nu merit viata asta.. Cum de nu-mi sta mancarea in gat? Nici ceapa goala nu merit! Da! Eu urasc oameni! Urasc pe aproapele meu si il judec si il condamn si ma cred mai bun ca mai toti fiind mai rau si ca diavolii ca si aia barem se cutremura in fata Sa..Eu ma inalt vicleneste si ma cred “alesul” Lui.. Vai, Vai si AMAR mie! Vai Mama mea, ma vezi ce am ajuns? Ma vezi Doamne? cum de ma rabzi? Cum de ma rabzi pamantule? Iar voi fratilor, de ce nu ma scuipati cand ma vedeti pe strada? ca poate s-o mai topi trufia asta plina de moarte din inima mea!! De unde voi lua indraznela eu stiind ce trebuie sa fac si niciodata nefacand ca sa mai cer mila Lui? Ah ,vai mie, ca si cand ma spovedesc in loc sa ma vindec si sa ma vadesc ,fac ce fac si mai mult ma justific si simt osanda cum se incinge impotriva mea si la nesafarsit asa functionez.. Da!,eu sunt bogatul cel nemilostiv, de fapt eu sunt sarac lipit pamantului, neavand nimic NIMIC bun in mine nici nume macar nu am ca sa mi-L rosteasca Dumnezeu in ceruri.. Nici de plans nu pot si nici sa planga altii pentru mine nu merit.. Caci stiu dar iata, ca NU VREAU sa fac.. STIU si NU FAC! Eu sunt bogatul cel nemilostiv care va arde in focul cel nestins despre care oamenii se sfiesc sa vorbeasca caci multi ca si mine fudulul nu vrem sa intelegm ca nu suntem vesnici si ne iubim asa de tare ca daca se poate nici o intepatura de ac sa nu ne deranjeze..Amar mie Doamne ,de poti, Milostiv fii mie pacatosului!