Raspunsuri duhovnicesti foarte folositoare pentru infruntarea ispitelor de pe cale, de la STARETUL LEONID DE LA OPTINA (11 octombrie)
BIRUIREA PATIMILOR
Ucenicul: Vreau mult sa ma pot indrepta, dar sunt in continuare tulburat de dorintele patimase. Ce pot face sa le biruiesc?
Staretul : Staruie in vointa, iar Dumnezeul Cel Atotputernic te va rasplati dupa inima ta; caci inceputul virtutilor si izvorul lor este deschiderea si dorinta de bine a cuiva in Domnul. Omul nu poate birui patimile prin el insusi. Aceasta e lucrarea dreptei Celui Preainalt, este lucrarea puterii lui Dumnezeu. Dinspre partea noastra, noi trebuie doar sa pastram intreaga deschidere intru sfintenie daruita noua de Dumnezeu, si, potrivit ei, sa aducem ostenelile noastre de a atinge limanul lin al nepatimirii. Fara nici o indoiala, Cel Preainalt va desavarsi osteneala celui care voieste aceasta. Asa ca, daca voiesti sa te ridici din mormantul patimilor, atunci tine-ti intotdeauna mintea atenta la aceasta; ingrijjeste-te de aceasta si lucreaza cu ravna nesovaielnica. Nadajduieste in Dumnezeu, Care poate arata puterea Sa, prin harul Sau, in slabiciunile noastre, si te vei mantui.
RISIPIREA GANDURILOR
Ucenicul: Cum pot scapa de risipirea gandurilor in timpul rugaciunii?
Staretul: Cand te rogi cu buzele, roaga-te si cu mintea; adica ingradeste-ti mintea cu puterea cuvintelor rugaciunii. Daca esti tulburat de vreun gand la ceva, de cum ai observat aceasta neluare aminte, intareste-ti atentia la rugaciune. Fa aceasta tot timpul si vei simti folosul.
Statornicia mintii atrage lucrari deosebite ale harului.
TRANDAVIA
Ucenicul: Lenea ma stapaneste inca mult; cum sa scap de ea?
Staretul: Daca lupti impotriva lenei fara hotarare, nu o vei birui niciodata. Dar, de cum te-ai ridicat impotriva ei cu hotarare neclintita, cu ajutorul lui Dumnezeu, desi nu fara suferinte, poti castiga biruinta. A rezista chiar daca esti atacat este semnul unui ostean bun si credincios; dar a renunta de fiecare data este trasatura unui purtator de arme nepasator. Cand cineva ajunge in aceasta patima, trebuie sa ia aminte la sine pana in mormant, altfel va auzi in ultima zi cea mai infricosatoare judecata de la Cunoscatorul inimilor: Sluga vicleana si lenesa! (Matei 25, 26).
In Scripturi se spune „Celui care biruieste” si nu „Celui care a biruit” deoarece fara ajutorul Celui Preainalt nu putem birui pe vrajmas cu desavarsire; niciodata nu am putea castiga vreo superioritate asupra lui. Numai cel care biruieste este incununat, numai cel care porneste la lupta cu hotarare neclintita de a duce razboiul pana la ultima suflare, numai cel care nu arunca niciodata armele in clipa celei mai mari primejdii, cel care, fie el in prizonierat fara de voie, nu isi preda inima dusmanului. Unui astfel de om, chiar de ar fi cateodata invins, nu i se imputineaza niciodata ravna cea sfanta; el se jertfeste neincetat, cu duh de nadejde. Din acest motiv sporeste si primeste cununa numai pentru hotararea lui, caci a fost gasit curajos si vrednic de cinstirile ceresti.
DEZNADAJDUIREA
Ucenicul: Cum pot scapa de ucigatorul duh al deznadejdii?
Staretul: Pesemne ca, din voia ta proprie, esti atras catre ceva anume. Daca incetezi a te mai calauzi singur si daca vei face totul cu binecuvantarea lui Dumnezeu, atunci, cu aceasta binecuvantare, vei culege pacea sufletului si celelalte roade ale Duhului Sfant. Daca vei parasi cu totul voia-ti proprie nu vei simti niciodata greul intuneric al deznadaiduirii. Cele mai groaznice valuri ale patimilor se vor potoli; in locul lor vor rasari limpezimea mintii, linistea gandurilor, blandetea duhului si pacea cea neamagitoare, care te va binecuvanta din inalt si va veni sa se salasluiasca in sufletul tau. Daca vei pastra atentia neintrerupta si luarea aminte la tine insuti, vei deveni asemenea fecioarelor intelepte si vei intra in camara de nunta a Mirelui Celui nemuritor. Mirele vine in miezul noptii! Ai grija deci, sa nu-ti ingreuiezi inima cu deznadejdea. Da slava Domnului Dumnezeului tau pana ce nu va apune soarele. Vino in Numele Domnului la calea lepadarii de sine daca vrei cu adevarat sa te mantuiesti. Deznadejdea ii chinuie pe toti; ea strica roadele asteptate ale intelepciunii, chiar si in cei mai mari oameni. Dar nu are loc in incepatorul simplu si curat. Cel care s-a lepadat de sine cu nadejde in Dumnezeu, de ce sa mai fie deznadajduit? Pentru un astfel de om Vramasului i-au lipsit de tot sabiile (Psalmul 9, 6).
JUDECAREA CELORLALTI
Ucenicul: Cum ar trebui sa ma port cand ii vad pe altii exprimandu-si liber gandurile si sunt scandalizat? Dar atunci cand, cu privire la sfintia voastra, parinte, nu vad intotdeauna blandetea unui staret in purtarea fata de altii si atunci ma simt si eu jignit?
Staretul: Ti se pare asta pentru ca iti lipseste atentia, iti lipseste intelegerea. Nu trebuie niciodata sa judeci pe cineva de vreme ce nu cunosti ratiunea lucrurilor sale. Si nici scopul, care se ascunde in spatele felului in care ma port cu altii, nu il stii. Astfel de fapte pot scoate la iveala mult mai iute caracterul interior al unei persoane, si sunt necesare in cazul celor ce se comporta cu trufie. Asa ca nu ai dreptate. Incearca mai bine sa fii atent la tine insuti si sa nu mai urmaresti faptele, purtarea si treburile altora. Ai venit la scoala lepadarii de sine ca sa faci ce ti se spune; de aceea nu ai dreptul sa judeci cand, unde, cum si cu cine au altii treaba.
DRAGOSTEA FRATEASCA
Ucenicul: Nu vad dragoste intre frati si nu aflu pe nimeni cu care sa pot vorbi despre Sfintele Scripturi.
Staretul: E cu neputinta sa nu existe dragoste intre ei. Asta ar trebui sa gandesti, si asta este concluzia corecta la care ar trebui sa ajungi. Daca nu vezi dragoste intre ei asta e pentru ca nu ai tu insuti dragoste. Tu insuti trebuie sa arati primul faptele adevaratei iubiri, si apoi o sa vezi ca dragostea salasluieste intre ei si e din plin pastrata in tine. Mai mult, ni s-a dat porunca de la Dumnezeu sa iubim pe aproapele cu o inima curata, dar nu scrie nicaieri sa cautam noi iubirea lor. Daca ei nu sunt in stare, sau mai bine spus, daca nu indraznesc sa discute cu tine despre Scripturi, atunci nu o cauta cu dinadinsul. Cine are smerenie, acela are si simplitate, iar acest vlastar dumnezeiesc nu iscodeste judecatile lui Dumnezeu. Se supune lor, pur si simplu, cu credinta, iar la timpul cuvenit, se multumeste cu acele conceptii pe care credinta i le dezvaluie. Dumnezeu nu o sa il intrebe pe incepator de ce nu a ajuns teolog, ci mai degraba de ce nu a luat aminte la sine. Dumnezeu nu il va parasi in cele ce ii privesc mantuirea. Or, daca e placut Lui, ii va descoperi si tainele cailor Lui. Mintea luminata cu Lumina lui Dumnezeu, potrivit masurii credintei sale, e mai presus de orice carte de invatatura, caci evident ca mintea descopera invatatura si nu invatatura mintea.
SPORIREA DUHOVNICEASCA
Ucenicul: De ce am ajuns ca dupa cinci ani de vietuire in manastire si incercari sustinute de a ma indrepta, sa simt contrariul: ca am devenit de fapt mai rau, faptele mele necugetate, inima rece si lasa de a marturisi?
Staretul: Foarte putini s-au inaltat in scurt timp pe aripile credintei si virtutii spre cerul cel duhovnicesc, sau au simtit in ei certitudinea vesnica intru nadejde si logodna cu slava viitoare. Foarte putini, dupa osteneli indelungate, au simtit mistic rasplata cea mangaietoare sau florile bunei faptuiri in Domnul, care sa imbie gandul la multimea roadelor in via cea dintru inaltime a lui Hristos. Si sunt altii care nu vor simti niciodata acestea in toata viata lor pamanteasca, potrivit randuielii Ocrotitorului nostru Cel ceresc, Dumnezeu, Care intotdeauna da ceea ce e bun pentru noi. Caci noi, cruzi inca in intelegerea judecatilor Celui ce conduce lumea, ii cerem adesea instrumente care, in ele insele si in puterea lor, sunt spre mantuire, dar pe care noi, in nepriceperea noastra, le-am folosi in defavoarea noastra. De aceea iubitorul Parinte al Luminilor ascunde unor oameni evlaviosi darurile care sunt spre mantuire altora, lor insa aducandu-le pierzarea. Ce s-ar intampla daca Dumnezeu, Care le stie pe toate ne-ar implini orice dorinta? Cred, desi nu sunt sigur, ca toata lumea s-ar pierde. Chiar daca nu respinge rugaciunile celor alesi ai Lui, totusi, uneori Dumnezeu nu le implineste cererile. Si asta numai pentru a le potrivi pe toate in cel mai bun mod, potrivit cu voia Sa dumnezeiasca. Ar mai trebui sa stii ca oamenii care traiesc fara a lua aminte la ei insisi nu sunt niciodata gasiti vrednici de a primi har; dar daca totusi se invrednicesc de aceasta numai prin bunatatea lui Dumnezeu se petrece doar inainte de sfarsit. Or, numai pentru ca tu nu te vezi inaintand, nu inseamna ca nu inaintezi deloc. Astfel de trairi pot sadi adevarata smerenie in inima ta. Iar cand ai dobandit cunoasterea ca esti lipsit de roade duhovnicesti, atunci trebuie sa-ti indarjesti lupta pentru Dumnezeu. Cand aflam ca suntem lipsiti de virtuti si, astfel, nu mai avem o parere inalta despre noi insine, aceasta prin ea insasi poate atrage atentia binevoitoare a lui Dumnezeu, care ne va intari prin nadejde impotriva duhului ucigator al deznadejidii. Cand nu am reusit nimic in virtuti, nu e nici o alta cale mai aproape de mantuire decat smerenia. Inaltarea de sine chiar daca e insotita de virtuti, jigneste pe Dumnezeu; dar un suflet bland nu va fi uitat inaintea Lui.
PIERDEREA INCREDERII IN POVATUITOR
Ucenicul: Cum de am ajuns ca mi-am pierdut increderea si pretuirea ce acordam sfaturilor sfintiei voastre si povetele ce mi le dati au incetat sa mai aiba ecou in inima mea, si totul pare greu de facut?
Staretul: Ti-ai pierdut increderea din pricina banuielii, si pretuirea din pricina familiaritatii. Povetele mele nu mai gasesc ecou in inima ta pentru ca tu le asculti dintr-un fel de curiozitate; te gandesti ca sar brusc de la un subiect la altul si ca raspund intrebarilor tale doar cu niste simple sintagme. Lasa curiozitatea; cauta sa fii cumpatat in indraznire; si fii convins de faptul ca Dumnezeu este Cel Care te povatuieste prin altii. Nu fi distins; pastreaza-te in simplitatea ascultarii, si atunci vei simti ceva deosebit in inima ta. Daca nu ai simplitatea care discerne, dobandeste-o prin a nu te increde in tine, si prin amintirea scopului cu care ai venit aici. Aminteste-ti ravna si starea sufleteasca pe care ai avut-o la inceputul intalnirii inimii tale cu Dumnezeu, prefacerea sfanta lucrata de dreapta Celui Preainalt. Caci celui ce se afla cu adevarat in ascultare, cu ajutorul lui Dumnezeu nimic nu-i vine greu sa faca. Adevarata lepadare de sine va face intototdeauna ca jugul mantuirii sa fie mai usor. Daca ispitele nu intrec darurile lui Dumnezeu, omul care voieste sa se mantuiasca poate face orice in Numele Celui Care ii intareste pe toti – Domnul Iisus. Iar acesta este un adevar sfant de care oricine are credinta vie nu se va indoi niciodata. Pentru cineva putin-credincios, chiar si un fir de praf pare cat un munte; si la fel, pentru cineva care crede, este foarte simplu si foarte usor sa mute muntii ispitelor.
(extrase din: Ierom. Clement Sederholm, “Viata si invataturile Staretului Leonid de la Optina”, Editura Bunavestire, Bacau, 1998)
***
- Sfantul Varsanufie de la Optina ne impartaseste din tainele esentiale ale luptei pentru mantuire (IMPORTANT)
- Aforisme duhovnicesti de la Staretii sfinti ai Optinei
- Sfintii de la Optina: “POCAINTA ESTE RAVNA INIMII”
- Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata
***
- Sfantul Ambrozie de la Optina – Staretul mangaierii
- SFANTUL MACARIE DE LA OPTINA – smerita calauza catre viata ne-lumeasca: 150 DE ANI DE LA TRECEREA LA CELE VESNICE
- Sf. Macarie de la Optina despre pacea buna si pacea inselatoare
- Sf. Macarie de la Optina: NUMAI SA NU PARASESTI PE “DOCTOR”!
- Sf. Varsanufie de la Optina: “Azi este foarte usor sa cazi de la Hristos…”
- Sf. Varsanufie al Optinei despre vremurile din urma si despre realitatile eshatologice: Fericit cel ce citeste cuvintele cartii acesteia…
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Dă-mi Doamne tot mai multă sete
De Adevăr şi dă-mi voinţă
Să lupt ca să trăiesc prin fapte
Tot ce cunosc întru credinţă.
Ca-n focul viu al pocăinţei
Să şi trăiesc cu’adevărat
Întregul, care-n teorie
Ca ortodox l’am învăţat.
Că am urcat dealul Golgotei
Cum ştii, cu mintea, prin gândire,
Prin fapele de suprafaţă ,
Dar nicodată-n răstignire.
Cu mintea cântăresc şi scrisul
Şi epoca celor mai sfinţi,
Şi iscodesc ce nu ne spune
Cuvântul sfinţilor părinţi.
Spre-a cântări – modern – cuvântul
Şi epoca-n care s’a spus
Ca să-l aduc la noul vieţii
Şi al culturalului, Iisus.
Că toleranţa şi’umanismul
Cu socialul şi cultura
Ne sunt priorităţi acuma
Şi ne impun învăţătura.
Azi ne’afundăm în cercetare
După metodele ştiinţei
Ca să găsim şi alte sensuri
Şi nuanţări ale credinţei,
Că nu mai e -parcă- posibil
Doar prin smerenia trăirii
Şi nevoinţa ortodoxă,
Să vrem dobânzile iubirii.
Nu se mai cere ca dovadă
-Prin trai- c’am devenit smeriţi,
Ci doar să ştim ce ne susţine,
Din scrisul sfinţilor părinţi.
Sa stăpânim teologia,
Şi măestriile vorbirii,
Nu trupul răstignit în truda
Şi componentele trăirii.
Iar unii ne’narmăm cu zelul
Dreptăţilor necruţătoare,
Trăind şi impunând dreptatea,
Prin litera-i nimicitoare.
Dorind, extrmele dreptăţii,
Să le impunem tuturor,
Spre’a izgoni şi erezia
Şi formalismul din popor.
Spre-a face o ortodoxie
Ce nu cunoaşte îndurarea,
Corectă până la extrema
Dar care n- are’n ea iertarea.
Corectitudine ce-şi cată
Grşeli spre a le osândi,
Şi dovedind un ,, har’’ ce n’are
Iertarea-n modul de-a iubi.
Mulţi avem multă cunoştiţă
Adâncă, sfântă şi curată,
Dar netrăind-o’n pocăinţă,
Rămâne-n veşnicie moartă.
Dă Doamne râvă şi iubire
Ca-n duhul sfinţilor părinţi
Să cercetăm prin pocăinţă
Cuvântul Tău şi-al celor sfinţi.
Să ne-afundăm prin nevoinţă
În tainele ortodoxiei,
Pe căile despătimirii
Şi prin trăirea curăţiei.
Sprea da viaţă cunoştinţei
Şi celor ce-am învăţat,
Prin post, prin rugă şi răbdare,
Prin traiul cel nevinovat.
Că sfinţi’n câteva cuvinte
Şi-au pus concreta răstignire,
Înţelepciunea dobândită
Şi tot ce au vorbit de Tine.
Au spus cum azi nu se mai spune
-Pe viu- concretul vredniciei,
Cu viaţa lor făcând dovada
Realului teologiei.
În simpla lor rostire sfântă
I’academia Ta Iisus,
Şi-i şi dobânda şi puterea
Si râvna ce-a le-ai dat de sus.
C’aceasta e ortodoxia
Nu doar un act al teoriei
Ne’adeverită-n nevoinţa
Ce-i viul din teologie.
DESPRE ISPITE – PĂRINTELE ARSENIE BOCA
– Vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului în parte.
– Deşi înzestraţi cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertăţii noastre.
– Sfântul Marcu Ascetul ne lămureşte: Hristos prin Cruce şi prin Harul Botezului „slobozindu ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi Harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii”. Aici stă pricina pentru care noi, deşi botezaţi, totuşi mai avem trebuinţă şi de al doilea Botez, al pocăinţei, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili.
– Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.
– Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici o luptă, nu ne trezim din cursele vrăjmaşului (2 Timiotei 2, 26); stăm de bună credinţă că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire şi coborâm cu pace la iad! Dar deîndată ce aflăm ce înzestrare avem şi ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sări cu toată urgia răutăţii, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu vicleşuguri şi curse, cu minciuni şi cu înfricoşare şi cu alte nemaipomenite zavistii. Pe de altă parte, se vor folosi de unelte ale lor (Ioan 8, 44), oameni amăgiţi de ei, care le-ar face toate câte-i învaţă dracii – dacă ar fi după ei. De aceea zice Înţeleptul: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 1).
– Zice un Sfânt Părinte: „Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni care să se mântuiască”. Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi sau „pământ şi cenuşă” (Facere 18, 27), aurul smereniei – dulama lui Dumnezeu.
– Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne ducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.
– Dacă mintea se va afla iubind o momeală străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtură în cetate şi se năpustesc puhoaie de vrăjmaşi care aşteptau ascunşi afară. Şi repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia, până ajunge deprindere sau obicei.
– De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul i-a furişat undiţa iadului pe gât, învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici. Potrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are povârnire mai mare: pe cel aplecat spre trup, cu desfrânarea; pe cel înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia (1 Corinteni 1, 20), care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors; pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia (2 Petru 1, 20), încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.
– Vicleanul are două feluri de momeli, după iubirea omului, care înclină fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi o „ispită a mântuirii” în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la „Dumnezeu”, precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelate năluci ale minţii înşelate.
– Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziţi nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit (2 Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează satana luând chip mincinos al lui Hristos şi, grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă (Matei 7, 14) şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după „plăceri duhovniceşti”. Iată l cu momeala pe gât. De-acu, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi îi va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.
– Iubind cele rele, pe firul acestei iubiri, intră vrăjmaşul în cetate; adică prin cele de-a stânga, relele. Când însă vede că nu poate amăgi pe om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi trânteşte o laudă pentru mulţimea credinţei în Dumnezeu şi a iubirii virtuţii, şi-l îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezea la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părere mare despre sine, precum că pe „el” îl trezesc „îngerii” la pravilă. Sau dacă cel ochit spre înşelare nu-i chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie să fumeze, să bea, zicându-i gândurile că-i trebuie putere şi nu-i păcat. Pe unul l-a săgetat arătându-se în chipul lui „Hristos” şi spunându i: „Pentru dumneata mai răsare soarele!”. Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine că el e fiul omului din Scriptură şi dreptul judecător, care va despărţi oile de capre şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşitul şi judecata, care se va face prin el. (De fapt era sfârşitul judecăţii sale, pe care o vedea, nu la sine, ci în afară, la toată lumea.) De fiecare dată când îl zorea credinţa aceasta trecea, după câte o ispravă, şi pe la casa de nebuni.
– De aceea sunt îngăduite încercările, fiindcă numai ele coc sămânţa pe pământ, a „dumnezeilor” după har.
Vă mulțumim din suflet, pentru tot!
Vă mulțumim că EXISTAȚI!
Maica Domnului, să vă bucure!
MULTĂ putere și curaj!
HRISTOS ÎN MIJLOCUL NOSTRU!