MARTURII DE LA SI DESPRE PARINTELE STANILOAE – Omul lui Dumnezeu, omul Aproapelui, omul Tainei, omul Comuniunii. “La inceput a fost iubirea”

5-10-2010 Sublinieri

Formele singuratatii – Parintele Dumitru Staniloae pe video.crestinortodox.ro

Parintele Dumitru Staniloae – La inceput a fost Iubirea pe video.crestinortodox.ro

***

Lumina: Amintiri despre părintele Dumitru Stăniloae

[Parintele Gheorghe Holbea]: Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“.

Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată. (…)

[Prof. Elena Moise]: Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte. Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta. (…)

[Pr. Dinu Mihalcea]: Părintele Stăniloae venea la noi în biserică în fiecare duminică. Slujea, se împărtăşea şi predica. Avea o voce domoală, calmă, dar care dădea în acelaşi timp un efect deosebit. Predica sa, cuvântul lui simplu, captiva pe toţi. Era foarte prietenos, cu dragoste părintească faţă de toţi. Oamenii veneau la sfârşitul slujbei să îi sărute mâna, iar el îi binecuvânta cu răbdare pe toţi. Dacă cineva întreba un anumit lucru era întotdeauna dispus la a da un răspuns, o explicaţie, o lămurire oricui dorea. Era stimat, apreciat şi respectat de toţi. Nu se grăbea niciodată, nici la vorbă, nici ca să plece din biserică mai repede. (…) Părintele trăia într-o modestie nespusă. În acelaşi timp avea un suflet larg. Faptul că era deschis faţă de toţi era un lucru admirat de toţi. Când ne duceam la dumnealui acasă nu repezea pe nimeni sau cumva să motiveze „nu mai pot să stau, trebuie să plecaţi“, ori altceva. Rămânea şi dacă erau lucruri de lămurit nu se dădea înapoi niciodată. Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el. Pentru aceasta lumea îl iubea aşa de mult. Predicile lui erau ascultate cu atenţie pentru că nu erau nişte predici savante, ci pe înţelesul tuturor.

[Costion Nicolescu]: Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie. Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul. Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul. Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

***

Parintele Rafail Noica despre “mireasma duhului” parintelui Staniloae

“As vrea sa zic numai un cuvant de sfantul nostru parinte Staniloae. Ce m-a uimit la parintele nostru Staniloae, ca teolog, ca om al culturii – un carturar, un profesor – este ca in el [am gasit] ce-am vazut in parintele nostru Sofronie si ce vad in cartea Sfantului Siluan si a altor sfinti: este ca e nu un teolog doar al disciplinei, ci este un traitor. Din majoritatea notelor lui de subsol si din cam toate articolele, scrierile si cartile lui reiese ca este un traitor. Putin l-am cunoscut pe Parintele Staniloae in ‘93, cu cateva luni inaintea trecerii lui la Domnul, si eram cu un parinte de la noi de la manastire, si in smerenia lui, ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Parintele Simeon care era cu mine, de la manastire, ii spune: “Pai, Parinte, noi am venit ca sa va auzim pe dumneavoastra!“. Si ne-a vorbit parintele Staniloae, simplu a inceput sa ne vorbeasca. Si nu imi amintesc ce ne-a zis acuma, dar imi amintesc ca am iesit plini si impliniti, si ca cuvantul lui purta exact aceeasi mireasma precum cuvantul parintelui nostru Sofronie. Parintele nostru Sofronie – imi vine sa zic, ultimul filocalic, nu in sensul ca era singurul, dar ca generatia lui a fost generatia cu care s-a incheiat perioada filocalica a bisericii.

Si iata un filocalic, un traitor, un monah care si-a trait chilia, care a trait sapte ani de pustie la Muntele Athos intr-o pestera, si el un om al culturii (din copilarie, din mostenirea lui si din formatia lui, nu era strain nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor in tinerete), dar mai ales un traitor al teologiei. Si iata ca parintele Staniloae, a carui viata e foarte deosebita de cea a parintelui Sofronie, si cei doi parca vorbeau in acelasi duh, in aceeasi mireasma. Si socotesc ca asta este rezultatul teologiei ca devenire, teologia care incepe sa devina insasi starea duhului nostru: fiindca traiau in acelasi “Theos“, in acelasi Dumnezeu, si vorbeau in acelasi duh, si cuvantul lor purta aceeasi mireasma“.

(in Cuvantul rostit de parintele Rafail Noica in noiembrie 2003, in Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae si purtand titlul “TEOLOGIE SI MONAHISM“: Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune)

***

Lidia Staniloae-Ionescu despre tatal ei, OMUL Dumitru Staniloae

“Odinioara el ne citea deseori Epistola catre Corinteni: “De-as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am…”. Dupa aceea tacea, concentrat, privind cu ochii intredeschisi, departe, spre un punct pe care doar el il cunostea. “Asta e”, spunea, “dragostea e cel mai mare dar si cea mai mare virtute”…

Repeta deseori, sunt sigura ca multi din obisnuitii casei l-au auzit, ca viabilitatea credintei in Biserica Ortodoxa, modul direct in care e ea traita de catre popor, concret, nu prin dogme si definitii departe de sufletul omenesc, se datoreste in buna masura faptului ca preotul cunoaste din propria experienta viata de familie, cu bucuriile, cu durerile, cu sacrificiile pe care ea le comporta. Fiind preot e si om ca toti ceilalti si poate sesiza mai bine realitatea in care traiesc credinciosii sai. Nu ramane undeva, la o parte, observator impartial al slabiciunilor si problemelor, cercetator rece, neimplicat in durerile pe care e chemat sa le aline, in bucuriile pe care e chemat sa le inteleaga.

Si tata a fost un asemenea om. Dincolo de inteligenta, eruditia, puterea de munca, toate acele calitati tipice  pentru un mare ganditor si carturar, el a fost o fiinta umana, in cel mai nobil inteles al cuvantului, cald, duios, exemplu de devotament si daruire. Pentru toti oamenii cu care a venit in contact si pentru care a inteles ca, odata cu darul preotiei, primise si o mare raspundere in fata Domnului. Dar si pentru cei apropiati lui, pentru familia pe care a iubit-o mai presus de orice.

Indiferent de felul cum ceilalti au privit-o, de sentimentele pe care le au pentru ea, datoria lor morala era sa-l inteleaga si sa faca si pe altii sa inteleaga ca Staniloae a fost nu numai un mare teolog, dar si un om intreg, inzestrat de Dumnezeu cu tot ceea ce El a voit sa impodobeasca sufletul creaturii Sale.

Acesta ar fi omagiul cel mai real, mai pios, mai potrivit, adus mentorului spiritualitatii romanesti, cum il numeau, de la care ar fi trebuit sa se invete nu numai teologie, dar si omenie, cu tot ceea ce are ea curat si ales, bunatate, daruire de sine, trasaturi caracteristice personalitatii coplesitoare care a fost tata.

Se vorbeste despre gandirea lui antinomica, depasind discursivul, in care un rol fundamental il joaca teologia personalista, comuniunea dintre persoane, ipostazul divin facandu-se ipostaz al umanului. Da, toate acestea le-a gandit si le-a scris ca sa le impartaseasca si altora.

Despre toate acestea se vorbeste in articole referitoare la opera lui, mentionandu-se impletirea opusului si contradictoriului in actul cunoasterii, a unitatii cu diversitatea, ca temelie a comuniunii. Dar nu trebuie sa se uite ca Staniloae n-a considerat ipostazul uman doar ca un element teoretic, bun pentru tratate. Nici comuniunea doar ca un capitol de carte, ci ca o identificare a iubirii de sine cu iubirea de aproapele. El le-a inteles in realitatea lor, vie, traindu-le in mod concret. Aceasta evidenta a trairii, dincolo de discursul filozofic, l-a facut pe Staniloae nu numai un invatat de mare rezonanta, depasind marginile vremii si locului carora le-a apartinut, dar si un om duhovnicesc putin obisnuit, cu toate caracteristicile pe care acest nimb de spiritualitate il confera acelor rari alesi, pe fruntea carora harul si-a pus pecetea.

Am avut o data sansa de a-l asculta vorbind despre sfintenie. Eram in Grecia si o distinsa teoloaga, care lucrase multi ani ca misionara in Coreea, i-a cerut sa spuna cateva cuvinte despre acest subiect. A improvizat vreme de mai bine de o ora, vorbind despre delicatetea sfinteniei, despre bunatatea si intelegerea care devin transparenta, imaterialitate. Despre gratia divina [harul dumnezeiesc, n.n.] care coboara asupra Sfantului, transfigurandu-l. Caci, dupa cum spune si Sfantul Simeon Noul Teolog, “lumina sfinteniei din suflet face si trupul transparent”, acea lumina care-si pune pecetea pe omenesc, efect al coplesirii materiei de catre spirit [Duh, n.n.]… (…)

Si mereu revenea la acest cuvant: “delicatete”. Acest sentiment izvorat din dragoste pentru ceilalti, din intelegere, din aspiratia dea se face tuturor toate” si care este de fapt “o putere ajutatoare, pe care nici o putere din lume nu o poate incovoia”.

Vorbea despre sfintenie ca despre un punct culminant, un varf al bunatatii, al curatiei, al dragostei, inconjurat, acoperit, aureolat de “vălul smereniei”.

Tata schitase conturul omului luminii, asa cum va sta la picioarele tronului dumnezeiesc. Am vazut atunci lacrimi in ochii multora dintre ascultatori.

Si am fost convinsa ca exista prioritati pe lumea noastra care ar trebui sa devina legi ale existentei, la fel de importante, nu, infinit mai importante decat cele despre care credem noi ca o guverneaza”.

(in: Lidia Staniloae Ionescu, “Lumina faptei din lumina cuvantului”. Impreuna cu tatal meu, Dumitru Staniloae, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005)


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Lidia Staniloae, Parintele Dumitru Staniloae, Parintele Gheorghe Holbea, Preotie (pentru preoti), VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

27 Commentarii la “MARTURII DE LA SI DESPRE PARINTELE STANILOAE – Omul lui Dumnezeu, omul Aproapelui, omul Tainei, omul Comuniunii. “La inceput a fost iubirea”

  1. Mai jos transcrierea fiserului “Formele singuratatii” – Parintele Dumitru Staniloae:

    Singuratatea este o problema foarte complexa, de mai multe feluri. As putea indica vreo cateva.

    Exista o singuratate trista a batranilor, care nu au pe nimeni, din diferite motive, fie ca sunt copiii plecati din cauza vremurilor acestora pe care le traim, fie ca sunt plecati in serviciile lor in alte orase, si ei suporta cu greutate aceasta stare de singuratate. Asta e o forma de singuratate.

    Mai este o singuratate a celor ce nu au facut niciun bine, si de aceia nu se bucura de nicio atentie. Asta este o singuratate si mai trista, sa sti ca nu-ti da nimeni nicio atentie din cauza ca n-ai facut nimic ca sa meriti o atentie. E o singuratate venita dintr-un egoism practicat sistematic o viata intreaga . Nu e o singuratate spatiala. Poate sa fie respectivul in legatura cu diferiti oameni, si totusi sa se simta singur pentru ca nu traieste o atenite din partea unor oamenilor carora nu le-a aratat decat indiferenta si poate chiar dusmanie.

    Mai e o singuratate spatiala, dar nu sufleteasca. Mama care are copiii departe, ea e plina de dor fata de ei, are multumirea ca a avut grija de ei, ca si-a aratat toata mila fata de ei, tot ajutorul, simte ca acolo unde sunt au o recunostinta nemasurata fata de ea, asta ii da o multumire. Desi spatial este singura, totusi ea nu e singura spiritual. Desi e singura traieste spiritual cu ei.Traieste oarecum impreuna cu ei. Dorul leaga pe oamei. Dorul copiilor fata de mama, dorul mamei fata de copii. Prietenia intre oameni, iarsai, chiar daca sunt despartiti spatial, daca si-au facut unul altuia diferite fapte prin care s-au ajutat, iarasi e o legatura care atenueaza singuratatea.

    Deci sunt singuratati aparente si sunt singuratati reale, triste, adanci. Cred ca cea mai mare singuratate este cea a oamenilor care nu au avut nicio atentie fata de altii si nu au facut niciun bine. Cred ca asta este singuratatea iadului care incepe de aici, si ajunge la culme acolo. Este o lipsa de comunicare, de comuniune, este o tristete care nu este propie omului, pentru ca nu e propiu omului lipsa de comunicare, ar vrea sa comunice cu altii. Dar se poate vorbi de un fel de singuratate care pare sa nu fie singuratate. Sunt oameni care traiesc in societate, in legaturi, si totusi sunt singuri. E o forma a singuratatii moderne, o singuratate a omului de la oras, de astazi. Poate chiar in blocuri se traieste o astfel de singuratate. Ai pe acelasi palier oameni cu care te intalnesti in fiecare zi si nu schimbi decat o vorba, sau nu ai decat sentimente neplacute fata de ei, nu ai nicio dorinta de a intra in legatura cu ei, pentru ca ai auzit despre ei cine stie ce lucruri, si nici nu vrei sa intri in legatura cu ei, sau cine stie din ce alte cauze. In general omul de astazi e mai dispus spre trairea acestei singuratati, decat oamenii de mai inainte. In sate exista o comuniune a satului intreg. Desi erau despartiti prin niste pereti intre curtile lor, totusi aveau o fantana comuna, unde se intalneau, ieseau in strada impreuna, niciunul nu calca peste ceea ce era propiu celuilalt. Era un respect total a ceea ce ara fiecare. Si totusi exista o legatura, o prietenie. E ceea ce nu se intampla poate in timpul nostru unde exista o aparenta comunitate de servici, si totusi oamenii sunt singuri. Poate asta a fost si propiu comunismului, unde toti erau siliti sa fie la un loc, si fiecare se gandea cu teama la celalalt, ce gandeste celalalt despre el, si ce pregateste celalalt. Si poate ca urmare a acestei neincrederi, se manifesta astazi ca urmare, gandindu-se ca acela s-a gandit numai la cele rele, si nu a facut decat lucruri rele pentru el, incat singuratatea continua si astazi, in urma acestei comunitati silite, care nu era spre binele niciunuia, si care facea pe fiecare sa se teama de celalalt.

    Omul e facut sa fie nici total daruit celuilalt, nici total separat de celalalt. Omul e facut sa fie el insusi dar totusi sa fie intr-o comuniune, intr-o comunicare. Comunicarea este o bucurie pentru om, comunicarea sincera. Cand nu este o astfel de comunicare nu este nicio fericire in om, dar nici o comunicare silita nu este o fericire pentru om. Si aceasta il face sa se teama. Nu-i place ca altul sa fie prea bagat in treburile lui, si sa banuiasca cine stie ce intenii nefavorabile pentru el. Adica omul e facut sa fie pe de-o parte el insusi, cu personalitatea lui, cu gandirea lui, cu felul lui de a fi, pe de alta parte ii place sa comunice.Omul e o fiinta comunicata.

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » “CÂND DRAGOSTEA E ÎMPĂRĂTEASĂ…” Jean-Claude Larchet talcuieste cuvintele Sfintilor Parinti despre iubirea crestina
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Comori duhovnicesti de mare pret din invataturile Cuviosilor din Gaza (6 februarie): SFANTUL VARSANUFIE, “Marele Batran”, si SFANTUL IOAN, “Prorocul”
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?
  5. Pingback: PARINTELE STANILOAE: Ecumenismul este produsul masoneriei si este pan-erezie Nu exista “Biserici surori”! (si AUDIO)
  6. “Omul e facut sa fie nici total daruit celuilalt, nici total separat de celalalt.Omul e facut sa fie el insusi dar totusi sa fie intr-o comuniune, intr-o comunicare. Comunicarea este o bucurie pentru om, comunicarea sincera. Cand nu este o astfel de comunicare nu este nicio fericire in om, dar nici o comunicare silita nu este o fericire pentru om. Si aceasta il face sa se teama. Nu-i place ca altul sa fie prea bagat in treburile lui, si sa banuiasca cine stie ce intenii nefavorabile pentru el. Adica omul e facut sa fie pe de-o parte el insusi, cu personalitatea lui, cu gandirea lui, cu felul lui de a fi, pe de alta parte ii place sa comunice.Omul e o fiinta comunicata.”

    – pentru o stare de echilibru, mi se pare firesc asa: sunt cu tine – daca ai nevoie de mine, te ascult, te inteleg – dar nu te las sa intrii cu bocancii in sufletul meu punand intrebari ca la Securitate: cine esti, de unde vii, ce cauti, cati ani ai, cata scoala ai, cati copii, ce nr.la pantof, ce fac parintii, cati frati ai pe-acasa…romanilor le cam place barfa si, sub o aparenta sinceritate si impreuna compatimire, te lovesc sub centura si-ti arunca vorbe de ocara cand ti-e lumea mai draga fie pentru ca i-ai prins cu ocaua mica fie ca nu au ce-ti (mai )reprosa!

    Bagarea in seama si aparenta prietenie nu intotdeauna sunt sincere si de bon/ton…mai ales in vremurile noastre; asa s-a ajuns – ca, banuiala, vorba intoarsa pe fata si pe dos pentru eventuale interpretari sau, chiar pricina a unor dusmanii (reale sau imaginare) sa nu mai fim noi insine si sa nu mai cautam ‘tovarasia’ celorlalti;

    -nu stiu! Or fi devina vremurile sau oamenii care au ajuns a gandesca ‘trei in unu’?! Adica duplicitar, mascat, interpretabil…terifiant, oricum!
    Am avut experiente neplacute in acest sens…si, de multe ori am zis ca mai bine vorbesc cu Doamne, Doamne si ii sun Lui sincer si din tot sufletul: uite! Asta este asa si pe dincolo, Tu ce zici?! Ce sa (mai) cred/fac?! Si credeti-ma! Mi-a descoperit INTOTDEAUNA cine este sincer, cine e ticalos…conditia fiind sa nu caut sa ma razbun si sa nu-i fac rau acelei/acelui persoane.

    Asta este caracteristica vremurilor noastre: suntem multi (la serviciu, in masina, pe strada, in oras…) dar – TOTUSI – din ce in ce mai (in)singurati – unii de VOIE, unii de NEVOIE!

  7. @Magda,

    Cata dreptate ai…

    pentru o stare de echilibru, mi se pare firesc asa: sunt cu tine – daca ai nevoie de mine, te ascult, te inteleg – dar nu te las sa intrii cu bocancii in sufletul meu punand intrebari ca la Securitate: cine esti, de unde vii, ce cauti, cati ani ai, cata scoala ai, cati copii, ce nr.la pantof, ce fac parintii, cati frati ai pe-acasa…romanilor le cam place barfa si, sub o aparenta sinceritate si impreuna compatimire, te lovesc sub centura si-ti arunca vorbe de ocara cand ti-e lumea mai draga fie pentru ca i-ai prins cu ocaua mica fie ca nu au ce-ti (mai )reprosa!

    Bagarea in seama si aparenta prietenie nu intotdeauna sunt sincere si de bon/ton…mai ales in vremurile noastre; asa s-a ajuns – ca, banuiala, vorba intoarsa pe fata si pe dos pentru eventuale interpretari sau, chiar pricina a unor dusmanii (reale sau imaginare) sa nu mai fim noi insine si sa nu mai cautam ‘tovarasia’ celorlalti;

    Asa este! Si eu am patit-o, si inca rau, de ex., de la cine m-am asteptat mai putin. Cate mi-a fost dat sa aud la suparare, la o un simplu dezacord despre un grup pe care il frecventa intru erezie (doar pt ca am spus ca este inselare), niste atacuri verbale f.dure si rastalmaciri ale unor informatii cu care ma confesasem ei, considerand-o printre cele mai bune prietene ale mele, si cu o ostilitate de neinchipuit. M-a socat pur si simplu cata otrava tinea in ea. Acest gen de om era, despre care povestesti, iscoditor. Nu trebuie sa avem incredere in cei iscoditori, rareori iti pun intrebari din bune intentii. Mai toti sunt ori barfitori, ori vor sa te prinda in cuvant (interogatorii), sa aiba cu ce sa te atace, pe moment sau mai tarziu, in anumite situatii. Mare atentie cu acest gen de oameni aparent prietenosi, plini de lapte si miere, pana cand sunt mustrati (prieteneste chiar), raniti in orgoliu, sau contrazisi. Sunt persoane periculoase, viclene, fariseice.

  8. Pingback: PARINTELE STANILOAE IN INCHISORILE COMUNISTE. “Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat!” -
  9. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE. Doamne, ce fel de om era! -
  10. Pingback: CUGETARI FILOCALICE ALE PARINTELUI STANILOAE. Iubire, vesnicie, iad. Puterea BUNATATII, a FRICII DE DUMNEZEU si a RABDARII NECAZURILOR. Conditiile si roadele Sfintei Impartasanii si pericolul AUTOMATISMULUI LIPSIT DE SIMTIRE(!) - Razboi întru Cuvânt - R
  11. Pingback: TESTAMENTUL DUHOVNICESC AL PARINTELUI STANILOAE: “Sa ne iubim toti in iubirea lui Hristos! Fiti tot timpul cu gandul la Hristos si cautati sa slujiti Lui” -
  12. Pingback: PARINTELE STANILOAE – 20 ani de la mutarea in Imparatia Iubirii a celui mai mare teolog român: CASNICUL LUI DUMNEZEU, PRIETENUL SFINTILOR -
  13. Pingback: “Amintiri din casa harului”: PARINTELE DUMITRU STANILOAE evocat de ucenici, intelectuali, preoti, teologi si ierarhi, la Patriarhie intr-un congres international. CALDURA FILOCALIEI INTRUPATE si FORTA IUBIRII DESAVARSITE (VIDEO) - Recomandari
  14. Pingback: “IUBIREA INVINGE MOARTEA”. PARINTELE STANILOAE despre REINCARNARE, SIMTUL TAINEI, comuniune, satul traditional, Filocalie, RABDARE SI IUBIRE, sensul mortii si VALOAREA PERSOANEI (video inedit din Arhiva TVR) -
  15. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – TEOLOGUL – 110 ANI DE LA NASTERE. CUM L-AM CUNOSCUT PE PARINTELE DUMITRU STANILOAE – Evocari video: Pr. Gheorghe Holbea, Costion Nicolescu, Horia Pastina, Lidia Staniloae si altii - Recomandari
  16. Pingback: Interviu de suflet cu PARINTELE GHEORGHE HOLBEA despre modelele sale formative si duhovnicii sai, INTALNIREA CU PARINTELE STANILOAE si criza tinerilor traitori in “societatea relativismului absolut” -
  17. Pingback: “IUBIREA NEBUNA” A LUI DUMNEZEU si TAINA SLUJIRII: “A te darui, fara sa te impui…”. Parintele Staniloae despre SENSUL CRUCII ca IMPREUNA-PATIMIRE ODIHNITOARE: “Numai Crucea darama zidul; Biserica sta pe iubirea rastigni
  18. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – MARTURII SI EVOCARI: fiica Lidia Staniloae, nepotul Dumitru Horia Ionescu, Elena Solunca-Moise si pictorul Horea Paștina. “În puţin loc, câtă lărgime dintr-odată!” - Recomandari
  19. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL, PREOTUL SI TATAL DESAVARSIT, in amintirea fiicei sale, LIDIA. Sfarsitul lumii paradisiace a satului romanesc si inceputul “vremurilor absurde, de cosmar”… care bat din nou la usa si azi -
  20. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii“, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  21. Pingback: “Amintiri din casa harului”: PARINTELE DUMITRU STANILOAE evocat de ucenici, intelectuali, preoti, teologi si ierarhi, la Patriarhie intr-un congres international. CALDURA FILOCALIEI INTRUPATE si FORTA IUBIRII DESAVARSITE (VIDEO) | Cuvântul Or
  22. Pingback: Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE, sfantul mare teolog român, “NOBILUL” INCURABIL: “Da, ăsta era tata. Ceilalţi erau mai importanţi şi nu se gândea decât la ei…” | Cuvântu
  23. Pingback: AMINTIRI INEDITE DESPRE PARINTELE DUMITRU STANILOAE. A fost cel mai bun suflet pe care l-am cunoscut | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: NESTIUTA SI NEINCETATA MUCENICIE COTIDIANA A CELUI MAI MARE (SI MAI TRAITOR) TEOLOG ROMÂN, izvor nesecat de jertfa. Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE (II) | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: Mărturia Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard despre PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE – OMUL ȘI TEOLOGUL COMUNIUNII: “Când vorbea, nu înceta să contemple tainele pe care le descria” | Cuvântul Ortodox
  26. Pingback: PARINTELE STĂNILOAE despre HOMOSEXUALITATE și OMUL ÎNTREG ca “bărbat și femeie”: “Oficializarea homosexualităţii poate fi acea urâciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă”/ 25 de ani de la nașterea la ceruri a celui
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate