Război întru Cuvânt

• Vezi si: CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE CLER SI BISERICA (I): “Atunci cand clericul se laicizeaza devine impreuna-lucrator cu diavolul”

Infruntarea problemelor bisericesti

- Parinte, care este modul de rezolvare corect, atunci cand se prezinta probleme bisericesti grele?

- Sa se evite extremele; cu extremele nu se rezolva problemele. Mai demult, bacanul punea cate putin din caus in cantar, si astfel afla exactitatea si echilibra cantarul. Adica nu punea deodata mult, nici nu lua deodata mult. Cele doua extreme intotdeauna chinuiesc pe Biserica Mama, dar si cei ce le tin se chinuiesc, deoarece cele doua extreme de obicei inteapa… Este ca si cum o extrema ar tine-o indracitul, atunci cand are obraznicie duhovniceasca (dispret fata de toate) si cealalta extrema ar tine-o nebunul, atunci cand are ravna prunceasca cu ingustime de minte. Unul obraznic duhovniceste niciodata nu se intelege cu un stilist care are ravna prunceasca, ci se mananca si se lovesc, pentru ca amandoi sunt lipsiti de harul dumnezeiesc. Atunci – fereasca Dumnezeu! – cele doua extreme se pot lovi mereu si nimeni “nu le da de capat”. Cei care vor putea incovoia aceste doua capete, ca sa se uneasca – sa se impace – vor fi incununati de Hristos cu doua cununi nevestejite.

Sa luam aminte sa nu cauzam probleme in Biserica, nici sa marim micile neorinduieli omenesti ce se fac, ca sa nu pricinuim mai mare rau si sa se bucure cel viclean. Cei ce pentru o mica neorinduiala se tulbura mult si se repede deodata cu urgie, chipurile ca s-o indrepte, seamana cu paraclisierul usor la minte care, vazand o lumanare curgand, se repede deodata cu avant, chipurile ca sa o curete, dar ia grapis si oameni si sfesnice, pricinuind mai mare neorinduiala in vremea slujbei. Din pacate, in vremea noastra avem multi care o tulbura pe Biserica Mama. Dintre acestia, cei care sunt cu stiinta de carte au prins dogma cu mintea si nu cu duhul Sfintilor Parinti. Iar cei care sunt fara stiinta de carte au prins si ei dogma cu dintii si de aceea scrasnesc din dinti atunci cand discuta probleme bisericesti, si astfel se pricinuieste mai mare vatamare in Biserica de la acestia, decat de la luptatorii impotriva Ortodoxiei noastre. Este bine ca râul sa nu fie prea iute, pentru ca altfel ia totul, cioate, pietre, oameni; dar desigur nici prea domol, pentru ca va pricinui tantari…

Sunt unii care se ocupa cu critica unuia si a altuia si nu cu binele general. Unul urmareste pe celalalt mai mult decat pe sine. Cauta sa afle ce va spune sau ce va scrie celalalt, ca dupa aceea sa-l loveasca fara mila, in timp ce el insusi, de ar spune sau ar scrie acelasi lucru, l-ar sustine cu multe marturii din Sfanta Scriptura si de la Sfintii Parinti. Raul pe care il face este mare, pentru ca pe de-o parte nedreptateste pe aproapele sau, iar pe de alta il injoseste inaintea ochilor credinciosilor. De multe ori seamana si necredinta in sufletele celor slabi, pentru ca ii sminteste. Cei care isi justifica rautatea lor prin, chipurile, mustrarea celorlalti si nu a lor insisi, sau prin a da publicitatii situatii bisericesti – chiar si lucruri ce nu se spun – pretextand pe “spune-l Bisericii”, sa faca mai intai inceput de la mica lor biserica, familia sau Fratia lor si, daca li se va parea ca este bine, atunci sa faca de ras si Biserica Mama. Eu cred ca niciodata copiii cei buni nu o judeca pe mama lor.

Toti au nevoie de Biserica. Toti ii aduc slujirile lor, si cei cu caracter bland si cei aspri. Precum in trupul omului sunt absolut necesare si dulciurile si acriturile, chiar si papadiile amare, pentru ca fiecare are substantele si vitaminele ei, asa si in Trupul Bisericii toti sunt absolut necesari. Unul completeaza caracterul celuilalt si toti suntem datori sa suportam nu numai caracterul duhovnicesc al celuilalt, dar chiar si slabiciunile ce le are ca om. Din pacate, unii au pretentii nerationale de la ceilalti. Vor ca toti sa aiba acelasi caracter duhovnicesc cu al lor, si atunci cand cineva nu este in acord cu caracterul lor, adica sau este putin mai ingaduitor sau putin mai iute, indata trag concluzia ca nu este om duhovnicesc. Continuare »

35 Comentarii »

“Se poate sa fie putini cei alesi, dar acesta nu este un lucru nelinistitor. Biserica este Biserica lui Hristos si El o carmuieste. Nu este Biserica ce se zideste cu pietre, nisip si var de catre credinciosi si se distruge de focul barbarilor, ci este Insusi Hristos; “si cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea ea il va spulbera”. Hristos tolereaza starea lumii de astazi. Rabda si ingaduie sa lucreze harul dumnezeiesc pentru folosul poporului“.

“- Parinte, de ce nu ia nimeni pozitie fata de atatea sminteli ce se fac in Biserica?

- In chestiunile bisericesti rezolvarea unor cazuri nu se face prin a lua pozitie. Unul poate suporta o stare de lucruri facand rabdare pana cand Dumnezeu va arata ce trebuie sa faca. Altceva este sa suporte cineva o stare de lucruri si altceva s-o admita, atunci cand nu trebuie. (…) Cei ce mustra fara discernamant au intunecare duhovniceasca si rautate si ii vad pe oameni, din pacate, ca pe niste buturugi. (…) Insa oamenii eliberati de patimi indreapta raul cu bunatate, fiindca nu au rautate in ei. Daca vreodata vad putina necuratie care nu se poate indeparta, o acopera cu vreo piatra, ca sa nu se ingretoseze cel ce se va intampla s-o vada. In timp ce aceia care scurma gunoaiele seamana cu gainile…”

Cler si Biserica

- Parinte, de ce nu va faceti preot?

- Scopul este sa ne mantuim. Preotia nu este un mijloc de a se mantui omul.

- Nu v-au propus niciodata sa va faceti preot?

- De multe ori m-au silit. Cand eram in obste, ma sileau sa iau preotia si Schima mare. Scopul este ca sa devenim calugari pe dinlauntru. Pe mine aceasta ma interesa; nu ma preocupa nimic altceva. Deoarece de tanar, ca mirean, traisem unele fapte dumnezeiesti, atunci cand am mers in manastire mi-am spus: Continuare »

4 Comentarii »

PUTEREA CURATITOARE A CAINTEI

”Intreaga noastra viata pamanteasca, de la nastere si pana la cea din urma suflare a noastra, va arata la sfarsit ca un singur act concentrat. Continutul si calitatea ei se vor revela intr-o fractiune de secunda. Sa ne imaginam un pahar din cel mai limpede cristal, plin cu apa. O singura privire ne va spune daca apa e curata sau nu. Tot asa va fi si cu noi atunci cand vom fi trecut intru alt taram. Cel mai trecator reflex al inimii sau mintii noastre isi lasa urma asupra sumei totale a vietii noastre. Sa presupunem ca numai o data in intreg cursul existentei mele am avut un impuls ticalos, de moment, spre crima. Pana nu voi alunga aceasta idee din inima mea printr-un act de cainta, ea va ramane in mine ca o pata intunecata cu neputinta de ascuns.

“Ca nimic nu este acoperit care sa nu se descopere, si nimic ascuns care sa nu fie cunoscut” (Luca 12, 2).

Adeseori ne mangaiem cu gandul ca nimeni nu a vazut ceea ce am facut sau nu cunoaste ceea ce gandim. Dar, daca privim la viata aceasta ca la o pregatire pentru vesnicie, daca nazuim sa scapam de petele intunecate dinauntrul nostru, atunci imaginea se schimba.

“Daca zicem ca noi nu avem pacat, pe noi insine ne amagim si adevarul nu este-ntru noi. Daca ne marturisim pacatele, credincios este El si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de toata nedreptatea” (Ioan 1, 8.9).

Atunci cand ne caim, osandindu-ne cu hotarare inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, ne curatim inauntrul nostru. Apa din pahar e curatita, fiind trecuta prin filtrul spiritual al caintei. Astfel, atunci cand ma marturisesc, ma osandesc pe mine insumi de fiecare rau, pentru ca nu exista pacat in intreaga lume de care sa nu ma fi facut vinovat fie si numai pentru o secunda. Cine nu poate fi sigur ca a ajuns cu totul liber de puterea gandurilor patimase? Si daca pentru o clipa am fost tinut de un gand rau, unde e garantia faptului ca aceasta clipa nu se va preface in vesnicie? De aceea, intrucat nu ne putem vedea pe noi insine, trebuie sa ne marturisim riguros pacatele, ca nu cumva sa le ducem cu noi dupa moarte.

Rezistenta frontala nu este intotdeauna cel mai izbutit mod de a incerca sa respingem gandurile rele sau pur si simplu desarte. Adeseori, cea mai buna metoda este de a ne opri mintea asupra “bunei socotinte a voii Tatalui” (cf. Efeseni 1, 5) pentru noi. Pentru a ne duce viata cum se cuvine, e de o importanta covarsitoare sa stim ca inca inainte de creatia lumii, am fost meniti sa fim desavarsiti. A deprecia si micsora gandul initial al lui Dumnezeu pentru noi nu este doar eronat, e de-a dreptul un pacat. Fiindca nu vedem in noi insine, si inca si mai putin in semenii nostri, vreo virtute statornica, ne purtam unii fata de altii ca fiarele din jungla. Ce paradox este omul – contemplarea lui provoaca atat uimire si incantare, cat si consternare fata de cruzimea sa salbatica! Sufletul e constrans sa se roage pentru lume, dar rugaciunea sa nu-si va atinge niciodata pe deplin telul, intrucat nimeni si nimic nu poate priva omul de libertatea sa de a se preda raului, de a prefera luminii intunericul (cf.Ioan 3, 19). Continuare »

15 Comentarii »

Pentru marele si durerosul praznic de astazi am ales spre citire Omilia Sf. Ioan Gura de Aur la Taierea cinstitului Cap al Sf. Ioan Botezatorul. Predica sa este o analiza a dezlantuirii unui lant de patimi care a condus la aceasta crima oribila – o ucidere multipla in plan duhovnicesc, precum se va vedea – urmata de un alt sacrilegiu nemaiauzit (capul Sfantului a fost aruncat intr-un loc de rusine).

Sfantul Ioan Gura de Aur arata cum impatimirea data de desfranare, de lux, de iubirea de dansuri si de petreceri, dar si de slabiciunea in fata raului, pe de o parte si cum rautatea oarba, pe de alta parte sunt “ingredientele” unui amestec letal pentru suflet, ce devine orb si capabil de cele mai mari faradelegi.

Irod, desi tiran si calcator de lege si prin inchiderea Sf. Ioan Botezatorul, avea un oarecare respect fata de acesta (asemanator cu teama amestecata cu respect pe care o avea Ahab pentru Sf. Ilie). Slabiciunea lui Irod, ca si a lui Ahab, fata de femeia sa, precum si nebunia dezmatului petrecerii, au dus insa la transformarea lui Irod din tiran calcator de lege in ucigas de prooroc.

Rautatea si veninul Irodiadei precum altadata rautatea si veninul Izabelei (sotia lui Ahab), pregatesc sfarsitul Sfantului, caci, dupa cum spune Sf. Ioan Gura de Aur (care a fost prigonit tot datorita rautatii unei femei, si ea tot imparateasa, Eudoxia!), femeia desfranata este “mai indrazneata si mai cruda decat orice om”. Si nu se refera aici la femeia care este muncita de ispitele trupesti si care se lupta cu ele, ci la cea care, prin hainele si gatelile mestesugite si prin miscarile sale provocatoare si lascive isi gaseste o delectare perversa in a atata si a provoca, cea care isi foloseste farmecul femeiesc si isi cultiva senzualitatea pentru a-si atinge scopurile, starnind pofte, stricand suflete si dand nastere la alte si alte pacate si faradalegi… Continuare »

6 Comentarii »

“Incendiile sunt urgia lui Dumnezeu, pentru ca taiem lemne in duminici si sarbatori. Si raul este ca nu pricepem. Am trecut dincolo de limita rabdarii lui Dumnezeu”.

Sarbatori si zile nelucratoare

Sa praznuim, credinciosilor, praznuire duhovniceasca...[1]

In marea Lui dragoste si prin negraita Lui veselie, pe care o aduce in sufletele credinciosilor in toate Sfintele Lui sarbatori, Hristos ne invie cu adevarat, ridicandu-ne duhovniceste la inaltime. Este destul sa participam si sa avem dorinta de a praznui duhovniceste. Atunci petrecem sarbatorile duhovniceste si ne imbatam duhovniceste de vinul paradisiac, pe care ni-l aduc sfintii si ne cinstesc cu el.

- Parinte, cum poate trai cineva duhovniceste in sarbatori?

- Ca sa traim sarbatorile, trebuie sa avem mintea noastra la acele zile sfinte si nu la treburile pe care le avem de facut pentru aceste sfinte zile. Sa ne gandim la faptele fiecarei zile sfinte (Nasterea Domnului, Botezul Domnului, Pastile etc.) si sa rostim rugaciunea lui Iisus slavoslovind pe Dumnezeu. In felul acesta vom sarbatori cu multa evlavie fiecare sarbatoare. Mirenii vor sa inteleaga Craciunul cu porcul, Pastile cu mielul, Lasaturile de sec cu dulciuri. Insa monahii adevarati in fiecare zi traiesc faptele dumnezeiesti si se veselesc necontenit. In fiecare saptamana ei traiesc Saptamana Mare. In fiecare miercuri, joi si vineri traiesc Marea Miercuri, Marea Joi si Marea Vineri, adica Patimile lui Hristos, iar in fiecare duminica Pastile, Invierea. Ce, oare va trebui sa vina Saptamana Mare ca sa ne aducem aminte de Patimile lui Hristos? Trebuie sa vina Pastile cu mielul, ca sa pricep pe “Hristos a inviat!”, ca mirenii? Ce a spus Hristos? “Fiti gata!“, a spus. N-a spus “Pregatiti-va acum!“. Din clipa in care Hristos a spus: “Fiti gata“, mireanul si mai ales monahul trebuie sa fie gata mereu. Sa cerceteze si sa traiasca mereu faptele dumnezeiesti. Cand cineva cerceteaza faptele fiecarei sarbatori, fireste, va fi miscat si se va ruga cu mai multa evlavie. Apoi la slujbe mintea sa fie la faptele pe care le sarbatorim si sa urmarim cu evlavie troparele ce se canta. Cand mintea este la intelesurile dumnezeiesti, omul traieste faptele si astfel se schimba. Atunci cand, de pilda, ne gandim la un sfant pe care il avem la evlavie sau la Sfantul pe care il praznuim, mintea va merge si putin mai sus; va merge in cer. Si cand ne gandim la Sfinti, si Sfintii se gandesc la noi si ne ajuta. In felul acesta isi face omul prietenie cu sfintii, care este cea mai sigura prietenie.

Atunci, desi este singur, poate trai impreuna cu toti; si cu sfintii, si cu ingerii si cu toata lumea. Sa fie singur si sa simta toata aceasta comuniune! Prezenta sfintilor este vie. Toti sfintii sunt copiii lui Dumnezeu, care ne ajuta pe noi, oamenii, copiii cei necajiti ai lui Dumnezeu.

Pe sfintii nostri care si-au varsat fie sangele, fie sudoarea si lacrimile pentru dragostea lui Hristos, totdeauna trebuie sa-i praznuim cu evlavie, ca sa fim ajutati. Iar cand auzim la Sinaxar: “in aceasta zi pomenirea Sfantului…” in clipa aceea sa ne sculam in picioare, precum soldatii stau in pozitie de drepti atunci cand se citesc numele fratilor lor eroi cazuti. “in ziua cutare a lunii… soldatul cutare a cazut pe frontul cutare”.

Ca sa simtim evenimentul sarbatorii, nu trebuie sa lucram. In Vinerea Mare, de pilda, daca vrei sa simti ceva, nu trebuie sa faci nimic afara de rugaciune. In lume sarmanii mireni au multe treburi. In Vinerea Mare isi trimit urari: “La multi ani! Sa traiti!”. Nu se potriveste. In Vinerea Mare eu ma inchid in coliba. Precum in saptamana de dupa primirea Schimei Mari, linistea ce urmeaza ajuta, pentru ca harul dumnezeiesc adapa sufletul si schimonahul intelege ce s-a petrecut cu el insusi, tot astfel si la sarbatori mult ajuta linistea. Ni se da prilejul sa ne odihnim putin, sa citim si sa ne rugam. Va veni un gand bun, ne vom cerceta pe noi insine, vom rosti putin si rugaciunea si astfel vom intelege ceva despre faptul dumnezeiesc al zilei. Continuare »

6 Comentarii »

Parintele Adrian Fageteanu:

Biserica nu-i recunoaste ca mucenici pe cei care braveaza si isi primejduiesc de moarte vietile

“(…) Cel mai simplu este să nu bravezi. Să nu faci ca Petru: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”. Prima dată a sporit numărul creştinilor în Antiohia Mare, atunci s-au numit „cristianii”. Pe urmă, în Miazănoapte, când Imperiul Roman de Răsărit a avut în Miazănoapte conducerea. În Apus nu propovăduirea a sporit numărul creştinilor, cât exemplu martirilor. Fiindcă în martiri a fost sămânţa creştinismului.

În Sud, pentru că Imperiul Roman cucerise demult Sudul, nu-i mai interesa ce se întâmplă acolo.Şi atunci creştinii s-au înmulţit fără prigoană. Dar ei şi-au spus: “noi n-avem nici un mucenic”, au bravat, s-au dus singuri la Roma să declare că-s creştini, iar Biserica din Răsărit, care conducea atunci toată creştinătatea, nu numai că nu i-a recunoscut ca martiri, dar i-a excomunicat pentru bravadă. S-au dus la sinucidere. Nu i-a prigonit nimeni!Deci nu bravăm la rugăciune, dar nici nu ne lepădăm de rugăciune. Şi n-avem voie să spunem ca Petru: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, ci „Doamne, ajută-mă, învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, luminează-mă, întăreşte-mă, să nu Te părăsesc!”. (sursa)

Vezi si:

• Parintele Adrian Fageteanu: CINE BRAVEAZA GRESESTE!

NOTA: A se verifica si vedea ca si in cuvantul pe care parintele Adrian l-a dat in cazul cipurilor, a reluat, apasat, acest indemn, pe langa sfatul (care ramane valabil, acela de A NU PRIMI), la ne-bravare, accentuand ca mucenicia este un act care nu poate fi impus tuturor. Sfat complet nesocotit de cei care l-au primit si de cei care fac astazi mare caz de el si-i promoveaza: Continuare »

44 Comentarii »

“De calitatea pacii noastre depinde ca razboiul sa fie, ori sa nu fie. Daca viata noastra ar fi placuta lui Dumnezeu in vremea pacii, fara indoiala ca nu s-ar ajunge la razboi, unde nu ar fi asa! Pacea fara Dumnezeu e leaganul razboiului”

“Prin Evanghelia Sa, Hristos a propus si prescris, in scopul inlaturarii celorlalte razboaie, razboiul omului cu el insusi. Cei ce nu duc razboi cu ei insisi, cu patimile, viciile si pacatele lor, il duc negresit impotriva lui Dumnezeu si a aproapelui”.

Inarmarea

- Toate popoarele Europei si Americii, draga generale – incepu balcanicul – se inarmeaza in modul cel mai febril pentru un nou razboi. Cine nu vede asta? Acest lucru de-abia e un secret pentru ciobanul din munte, cu atat mai putin pentru oamenii care traiesc in orase si urmaresc treburile omenesti. In cursa inarmarii, dintre popoarele Asiei deocamdata merg in pas cu Europa si cu America doua-trei popoare, cum sint Japonia, Turcia, intr-o oarecare masura Persia si Afganistanul. Marea China se rafuieste cu ea insasi si face sangeroase exercitii militare pe fiii sai, pregatindu-se astfel, si fara sa o stie, pentru macelarirea fiilor altora. Dar cei ce si-au impovarat constiinta cu raspunderea pentru primul razboi mondial se vor incarca si cu raspunderea pentru razboiul care sta sa vina: sint popoarele rasei albe, popoarele numite crestine. In pregatirile pentru noul razboi, sau pentru noile razboaie, ei se afla inaintea tuturor celorlalte popoare si semintii de pe globul pamantesc. Iar ca lumea sta inaintea unui nou razboi, o marturisesc urmatoarele: Continuare »

5 Comentarii »

• Continuare de la: Fanatism sau relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA

***

“… Considerăm că această atitudine de falsă râvnă pentru Ortodoxie este cauzată de „mentalitatea stilistă” care a existat de la început pe lângă Biserică.

„Neîndoielnic, au existat în fiecare perioadă din istoria Bisericii grupări rigoriste care au rupt comuniunea cu alte Biserici pentru chestiuni secundare. Dar, aşa cum arăta istoricul Socrate, asemenea oameni sunt obişnuiţi să se divizeze tot timpul între ei şi să creeze fără încetare noi biserici, dovedind astfel că la ei spiritul partizan depăşeşte iubirea pentru unitatea Bisericii”. [Placide Deseille] Continuare »

21 Comentarii »

Continuare »

53 Comentarii »

DESPRE ECUMENISM

- Încotro mergem?

- De multe ori am scris împotriva ecumenismului. Cred că am spus tot ce puteam eu spune despre această “erezie a secolului nostru”, cum o numesc monahii greci. I-am cunoscut pe mulţi din conducătorii Consiliului Ecumenic şi am văzut compromisul lor sufletesc în faţa politicului şi dorinţa lor nestăvilită de a compromite şi pe alţii, sau alte grupuri ortodoxe care îşi apără puritatea credinţei. Pe unde am fost, monahii se întreabă cu durere şi nelinişte: “Încotro mergem? Şi până unde? Va trebui să căutăm altă jurisdicţie? Va trebui să fugim în munţi şi în păduri, în sihăstrie, spre a ne mântui de ispita satanei? Vom fi oare vânaţi aşa cum îi vânau iconoclaştii pe apărătorii icoanelor?”…

Ceea ce vreau să subliniez aici nu e pericolul ecumenismului în sine – poate că lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cum li se par monahilor – ci tulburarea pe care satana, slujindu-se de lupta ecumenică, o pune în sufletele monahilor, şi nu numai în inimile monahilor din România, ci din toată zona ortodoxă. Aşa se nasc neliniştile spaimei, aşa se naşte preocuparea salvării personale de primejdiile lumeşti în detrimentul duhovniciei şi începutul unor compromisuri care, odată pornite, nu se ştie unde se vor opri.

Ceea ce scriu aici, aş fi dorit să scriu direct ierarhilor. Cred însă că o astfel de scrisoare ar fi fost sortită direct uitării şi lipsei de interes şi prilej de mânie. Nu ne rămâne decât rugăciunea pentru paza mănăstirilor, pentru liniştea monahilor şi neprimejduirea vieţii ortodoxe în ţara noastră şi în lume. Continuare »

11 Comentarii »