CUM NE PREGATIM PENTRU CE VA URMA? POCAINTA, ASTAZI – INTRE “MUCENICIA VIRTUALA” SI INVATATURILE SFINTILOR

31-07-2010 ~~Sublinieri~~

Credinta in Domnul nu s-a aprins oarecand in cetatea Ninive in urma unei bune-vestiri de bucurie, precum cea pe care o aduceau Apostolii si Mironositele-Femei. “Stirea” pe care Iona le-a adus-o asirienilor era intr-atat de crunta si de deznadajduitoare, incat a rascolit pe toti locuitoriidin cetate, de la cei mai mari pana la cei mai mici. Nu ni se spune daca nu cumva asirienii îl vor fi intrebat pe cel care le aducea vestea cea rea, precum cei ce s-au strapuns la inima in ziua Cincizecimii au cautat raspuns de la bine-vestitorul Petru: „Ce sa facem?”. Intrebarea este fireasca, dar in niciunul dintre cazuri ea nu a primit o solutie omeneasca. Aceeasi dezlegare in duh a fost rostita si de catre Proroc, si, mai tarziu, de catre Apostol : „Pocaiti-va!”.

In orice caz, de mirare pentru noi, si pilda care ne rusineaza, este incredibila receptivitate a cuvantului lui Iona de care au dat dovada cetatenii pagani (si pacatosi) ai Ninivei. Foarte multi fac vorbire, astazi, despre cum s-ar putea intoarce rautatea vremurilor facand trimitere la pocainta ninivitenilor. Din episodul biblic se retine insa, de obicei, doar partea cu milostivirea Domnului si se ignora total primele doua parti: ascultarea cuvantului de mustrare prooroceasca a Sf. Iona de catre niniviteni si pocainta aspra a acestora. Cine mai asculta astazi fara impotrivire cuvintele proorocesti care ne avertizeaza cu privire la vremurile de pe urma pe care le traim? Si daca nu ascultam si nu credem, cum vom aduce pocainta? Si daca nu aducem pocainta adevarata, cum sa atragem milostivirea lui Dumnezeu? In plus, sa nu uitam totusi deznodamantul cetatii Ninive: oamenii s-au intors la pacatele lor, dupa ce pericolul a trecut, si, drept urmare, cetatea a fost distrusa, pana la urma.

In acelasi timp, trebuie spus ca, intrucat vremurile de astazi sunt cu totul speciale si nu este vorba numai de asteptarea unor plagi ca multe altele din istorie pentru pacatele noastre, ci de lucrarea finala a “tainei faradelegii“, a instaurarii imparatiei lui Antihrist, atunci PREGATIREA noastra ar trebui sa fie una pe masura, si anume una de ordin duhovnicesc.

Pentru suferinte, prigoana si moarte nu ne pregatim agitandu-ne si cautand tot felul de “antidoturi” si “rezolvari” lumesti, nu umbland incolo si incoace speriati si ravasiti de toate cate le auzim sau terorizati de toata gama de provocari si diversiuni isterizante, nici pierzandu-ne vremea zi si noapte pe forumuri si chibitand cu o bere si o pizza in fata (unii si cu o tigara) despre cum ar trebui sa facem “mucenicie”, la o adica, nici imaginandu-ne ca am putea afla, cu mintea noastra, vreo cale de “scapare”, de fuga de revarsarea paharului urgiei lui Dumnezeu.

Pentru suferinta, prigoana si moarte nu ne pregatim umbland disperati dupa un loc de adapost si salvare, nici nu ne vom trezi mai bine doar informandu-ne amanuntit despre toate dedesubturile “sistemului” antihristic sau stiind la perfectie “cu ce se mananca” actele biometrice, cipurile si codurile de bare, devenind cu totii experti in materie de masonerie si pusi la punct pana la virgula cu ultimele noutati. Toate sunt bune si necesare daca si numai daca le stim masura si nu le transformam in scopuri in sine, daca nu punem carul inaintea boilor, ajungand la inselarea de a da insemnatate mai mare informarii decat vietuirii, sau confundand trezirea duhovniceasca cu priceperea rationala a mecanismelor de desfasurare a Raului. Altminteri, ne va gasi pe toti Potopul nepregatiti, confuzi si disperati, angrenati in aceleasi interminabile discutii si certuri despre “sistem”, “cipuri” si “mucenicie”, batandu-ne intre noi in vorbe mari de bravada desarta, dovedindu-se ca vrajmasul ne-a atras in cea mai subtila si perfida diversiune posibila!

Principala pregatire pentru necazurile care vor urma cat de curand si veritabila dovada de trezire sta in schimbarea din radacina a vietii noastre, in lepadarea de duhul lumesc si de tot pacatul, in cainta si plansul de fiecare zi pentru toate rautatile si caderile cu care am ranit dragostea lui Hristos si a semenilor si ne-am batut joc de Jertfa Sa. Am avut prilejul sa cunoastem mai multi oameni efectiv impatimiti de tot ce se scrie si apare nou in domeniul “luptei anti sistem”, ultraconectati la ultimele subiecte si dezbateri din domeniu, comentatori avizati pe blogurile de profil, ori tineri foarte agitati sa afle daca permisele auto au sau nu cip, ori daca trebuie sa primeasca sau nu cardurile noi, dar care nici macar nu citesc niciodata o carte duhovniceasca, care nu si-au pus macar problema renuntarii la cele mai grosiere patimi lumesti (curvie, lux, masini scumpe, distractii estivale, imbracaminte la moda, fumat, televizor, etc, etc.). Daca Sfantul Serafim Rose critica plin de amaraciune fenomenul “teologiei la o tigara”, nu stiu ce ar mai spune un sfant contemporan astazi despre fenomenul inca si mai grav al… “muceniciei la o tigara” sau al “muceniciei virtuale“, de forum si de can-can bisericesc.

Observam inca un lucru: prorocia si cuvantul de mantuire despre urgia ca va sa vina sunt foarte simple. Nimic complicat si sofisticat: din cauza pacatelor, Domnul a hotarat pieirea cetatii iar mantuirea nu poate veni decat prin pocainta. Este adevarat, din pricina iubirii de sine, am pierdut de mult nu doar cunostinta pocaintei, dar chiar si sensul acestui cuvant atotcuprinzator pentru lucrarea duhovniceasca. Nici ca ne mai amintim de vorbele cu care Botezatorul a facut drepte cararile Domnului, Care a pus la temelia propavaduirii Sale aceeasi porunca: „Pocaiti-va!”. Suntem si in ziua de azi cetateni ai Ninivei celei mari, rudenie apropiata a Babilonului, si ne simtim striviti de urgia ce va sa vina. Oare vom mai afla si noi calea prin pocainta ca sa fim facuti iarasi cetateni ai Raiului?

Simplitatea – in sens bun – este exact ce ne lipseste noua astazi si acest lucru este speculat intens de o noua categorie de inselatori care cauta sa paraziteze proorociile apocaliptice,asa cum ereziile cauta sa strambe celelalte invataturi ale Bisericii. Ce fapta i-a izbavit pe niniviteni? Pocainta. Atat si nimic mai mult. Ninivitenii nu au cautat sa fuga in munti, sa se separe in micro-comunitati anti-sistem asteptand ca urgia sa vina doar asupra celorlalti, nici nu s-au constituit grupari ale “dreptilor” care sa scoata sabia si sa taie capetele pacatosilor, pedepsindu-i astfel ca intr-un ritual paganesc de potolire a maniei a vreunui zeu sangeros. De ce? Pentru ca au inteles un lucru simplu dar fundamental: nu putem fugi nicaieri de la fata lui Dumnezeu, asa cum nu putem fugi de pacatele noastre si de mustrarea constiintei. Intelegand acest lucru, ninivitenii nu s-au lasat tarati in capcane care au ca scop deturnarea de la singurul lucru trebuie si de la partea cea buna care nu se va lua de la noi.

Sa incercam sa regasim de la Sfantul Marcu Pustnicul intelepciunea si lucrarea mantuitoare cuprinse in aceasta porunca, in ciuda ingreuierii pe care ne-o poate aduce limba veche:

Sfantul Marcu Pustnicul: POCAINTA SE CUVINE TUTUROR TOTDEAUNA

„Domnul nostru Iisus Hristos, Puterea si Intelepciunea lui Dumnezeu cu Dumnezeiasca cuviinta – precum Insusi mai-nainte purtand de grija de mantuirea tuturor -, a hotarat graind: Pocaiti-va! (Matei 3: 2, 4: 17; Marcu 1:15). Drept aceea, din aceasta ne este cu putinta a cunoaste ca toata felurimea poruncilor intr-un hotar al pocaintei se savarseste, precum si Apostolilor in cap[1] le-a poruncit zicand: Graiti lor: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor” (Luca 10: 9; Matei 3: 2 etc.), nicidecum socotind vremelnica apropierea Imparatiei, ca una ce adica indata sta inaintea lumii – caci cum ar fi hotarat adevarul celor nepotrivite lucrurilor? Ca, iata, si cei ce vietuiau atunci si cei de dupa ei au adormit fara a se impartasi de sfarsitul cel de obste, ci, stiind Domnul ca noima Imparatiei si a pocantei este ca acestea au putere, a zis: Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor… (…)

Iar pocainta, precum mi se pare, nici in vremi nici in oarecare lucruri s-a hotarat, ci in masura implinirii poruncilor lui Hristos se lucreaza. (…)

Drept aceea, socotesc ca lucrul pocaintei cu aceste trei fapte bune (virtuti) se lucreaza: intru curatirea gandurilor, intru neincetata rugaciune si intru rabdarea necazurilor ce vin asupra; care [fapte bune] datoare sunt nu numai aratata ci si ganditoare lucrare a avea, astfel incat, pe cei ce zabovesc intru ele, nepatimasi sa ii faca.

Deci, de vreme ce fara de cele inainte graite trei fapte bune nu se poate savarsi lucrul pocaintei, precum cuvantul a aratat, sunt incredintat de aici ca pocainta se cuvine tuturor totdeauna, si pacatosilor si dreptilor celor ce voiesc a dobandi mantuirea; de vreme ce nu este niciun hotar al savarsirii care sa nu aiba trebuinta de lucrarea faptelor bune celor inainte-zise.

Pentru ca celor ce incep, adica, prima li se face aducere inlauntru a blagocestiei; celor din mijloc, inainte-sporire; iar celor desavarsiti intarire (…).

Dar imi vei zice mie: “Intr-adevar, cei ce au bineplacut lui Dumnezeu si cu adevarat si intru desavarsire au ajuns de ce fel de pocainta [mai] au trebuinta? Pentru ca adica au fost unii oameni ca acestia, pentru care si marturisesc”. Asculta dar cu intelegere si vei cunoaste ca si unii ca acestia au trebuinta de dansa. (…) Cine, deci, este neispitit de minciuna si nestiutor de toata pofta cea dupa vedere, si cine niciodata nu s-a maniat in desert asupra aproapelui, nici s-a aflat vinovat cuvantului desert, ca sa nu aiba trebuinta de pocainta? Iar daca acum nu este unul ca acesta, dar a fost candva, dator este [si acela] de pocainta pana la moarte. (…)

Deci, daca pana la moarte a hotarat pocainta, precum s-a aratat, cel ce mai inainte de moarte zice ca aceasta este desavarsita pierde porunca lepadand moartea, facandu-se calcator al poruncilor lui Hristos.

Drept aceea, si celor mici si celor mari, pana la moarte nesavarsita este pocainta. Pentru ca, daca pana atunci prin fapte nu putem savarsi, prin scop insa suntem datori a ne deprinde, ca nu, dupa sloboda alegere pierzand porunca, aruncati sa fim sub osanda, prea mici chemandu-ne intru Imparatia cerurilor. Cauta pe cei ce din veac au calatorit viata aceasta si vei afla prin pocainta taina blagocestiei savarsita intru cei ce au bineplacut. Nimeni nu s-a osandit daca pe aceasta [pocainta] nu o a defaimat si nimeni nu s-a indreptat daca de aceasta n-a purtat de grija. (…)

Pe langa aceasta, daca diavolul nu inceteaza luptandu-se cu noi, nici pocainta nu trebuie a fi desarta sau lasata vreodata nelucratoare. Sfintii se silesc a o aduce si pentru cei de aproape, neputand astfel a se desavarsi fara de lucratoarea dragoste. (…)

Daca pocainta este cerere a milei, trebuinta ii este celui ce o are a purta de grija, ca asa sa nu auda: Iata, acum satui sunteti, iata v-ati imbogatit! (I Cor 4:8). Caci atunci este de trebuinta a se cere mai vartos pentru cel ce nu o are: Ca tot cel ce cere va lua (Matei 7:8). Asadar cel ce miluieste se va milui – pentru ca, printr-o pocainta ca aceasta, precum mi se pare, toata lumea impreuna a statut si unul de la altul cu iconomisire se ajutoreaza. (…)

Pentru ca daca si pana la moarte pocaindu-ne ne-am fi nevoit, nici asa n-am fi implinit ceea ce se cade. Pentru ca n-am facut nimic vrednic de Imparatia cerurilor. Pentru ca precum mancam si bem si graim si auzim, asa si a ne pocai fireste datori suntem.

Odata cel vrednic de moarte, dupa lege mort se face, iar cel ce traieste pentru pocainta prin credinta traieste, macar desi nu pentru [ceva] al sau, ci pentru pacatul caderii.

Botezandu-ne, ne-am curatit; curatindu-ne, porunci am luat. Iar cel ce nu face pe cel de-al doilea, pe cel dintai l-a spurcat, uitare luand pentru curatirea gresalelor sale celor de demult (II Pt. 1:9), de care nimeni nu e aflat nelipsit in fiecare zi, nici odinioara nimic din cele poruncite lasad [netrecand cu vederea]. Pentru aceasta, tuturor adica este de trebuinta pocainta. Pentru ca ea, pe cele odinioara de voie, acum fara de voie le arata, pentru a uri patimile si a ne departa de lucrurile lor. (…)

Cel ce are cunostinta adevarului stie ca trebuinta are si de pocainta; pentru ca fiecare dintr-insele se indrepteaza una intru alta.

Hristos S-a chezasuit pentru noi intru pocainta; cel ce o leapada pe aceasta se leapada de Cel ce ne-a luat in chezasie.

Dupa fapta nimic vrednic nu putem face, insa miluiti suntem foarte pentru alegerea sloboda. Cel ce se sileste si o tine pe dansa pana la iesirea din trup, macar si intru oaresicare [lucru] va si gresi, pentru sarguinta sa se va mantui; pentru ca aceasta Domnul in Evanghelie o a fagaduit.

Cel ce zice ca nu are trebuinta de pocainta, drept a fi pe sinesi se judeca si fiu rau de Scriptura se numeste; pentru ca cu parerea dreptatii se impreuna, ca si cum ar fi savarsind-o pe dansa, si, precum nu stie, in locul rastignirii se impreuna cu dulcetile, de vreme ce dulcetile sunt numai parere si semetie. Ca si cel ce are parere nu poate a se mantui, pentru ca scris este: Barbatul semet, betiv si defaimator nimic nu va savarsi (Avacum 2:5).

Daca pe cel desavarsit nu-l vatama sau impiedica cu nimic smerita cugetare, nici el sa nu lase pocainta cu pricina acesteia.

Credinciosul Avraam si dreptul Iov smerit cugetand, pamant si cenusa pe sinesi se numeau, iar graiurile acestea sunt semn al smeritei cugetari. Iar cel satul de pocainta smerit a cugeta nu poate.”

Cei trei coconi, care mari mucenici sunt, in mijlocul vapaii ce ardea se marturiseau si, aceea adica am gresit si faradelegi am facut graind, se caiau pentru relele cele de odinioara, iar de atunci desavarsiti au fost; si toata acea cantare a lor in chip luminos tinea puterea pocaintei.

Deci, daca si cei foarte bine placuti si desavarsiti prin lucuri aflandu-se, pe aceasta ajutorinta o au uneltit pana la moarte, cine este, dar, cel ce cu pricina dreptatii nadajduieste luisi si defaima pocainta? Iar eu zic asa: nici de ar fi fost cineva sfant precum Petru sau Pavel, nici acesta nu va voi vreodinioara sa paraseasca pocainta cu pricina smeritei cugetari.”

(Scrieri, Sfantul Cuvios Marcu Pustnicul, Editura Egumenita, 2008)

[1] Trad. Lit. Expresia “le-a poruncit in cap” se poate intelege si in loc de “le-a poruncit din caul locului” sau, mai liber, “le-a dat drept porunca de capetenie pocainta, ca temelie si mijloc de implinire a celorlalte porunci”. Pocainta este capul sau principiul nevointei crestine de implinire a poruncilor si a dobandirii virtutilor, precum si Hristos (cf. Col. 1: 18; 2: 19) este Capul Bisericii; daca prin El toate madularele isi au inchierea si intocmirea, prin El toate isi savarsesc cresterea, tot asa prin pocainta isi savarsesc cresterea toate poruncile ca mijloace de dobandire a virtutilor.

Legaturi: