Război întru Cuvânt

Credinta in Domnul nu s-a aprins oarecand in cetatea Ninive in urma unei bune-vestiri de bucurie, precum cea pe care o aduceau Apostolii si Mironositele-Femei. “Stirea” pe care Iona le-a adus-o asirienilor era intr-atat de crunta si de deznadajduitoare, incat a rascolit pe toti locuitorii din cetate, de la cei mai mari pana la cei mai mici. Nu ni se spune daca nu cumva asirienii îl vor fi intrebat pe cel care le aducea vestea cea rea, precum cei ce s-au strapuns la inima in ziua Cincizecimii au cautat raspuns de la bine-vestitorul Petru: „Ce sa facem?”. Intrebarea este fireasca, dar in niciunul dintre cazuri ea nu a primit o solutie omeneasca. Aceeasi dezlegare in duh a fost rostita si de catre Proroc, si, mai tarziu, de catre Apostol : „Pocaiti-va!”.

In orice caz, de mirare pentru noi, si pilda care ne rusineaza, este incredibila receptivitate a cuvantului lui Iona de care au dat dovada cetatenii pagani (si pacatosi) ai Ninivei. Foarte multi fac vorbire, astazi, despre cum s-ar putea intoarce rautatea vremurilor facand trimitere la pocainta ninivitenilor. Din episodul biblic se retine insa, de obicei, doar partea cu milostivirea Domnului si se ignora total primele doua parti: ascultarea cuvantului de mustrare prooroceasca a Sf. Iona de catre niniviteni si pocainta aspra a acestora. Cine mai asculta astazi fara impotrivire cuvintele proorocesti care ne avertizeaza cu privire la vremurile de pe urma pe care le traim? Si daca nu ascultam si nu credem, cum vom aduce pocainta? Si daca nu aducem pocainta adevarata, cum sa atragem milostivirea lui Dumnezeu? In plus, sa nu uitam totusi deznodamantul cetatii Ninive: oamenii s-au intors la pacatele lor, dupa ce pericolul a trecut, si, drept urmare, cetatea a fost distrusa, pana la urma.

In acelasi timp, trebuie spus ca, intrucat vremurile de astazi sunt cu totul speciale si nu este vorba numai de asteptarea unor plagi ca multe altele din istorie pentru pacatele noastre, ci de lucrarea finala a “tainei faradelegii“, a instaurarii imparatiei lui Antihrist, atunci PREGATIREA noastra ar trebui sa fie una pe masura, si anume una de ordin duhovnicesc.

Pentru suferinte, prigoana si moarte nu ne pregatim agitandu-ne si cautand  tot felul de ”antidoturi” si “rezolvari” lumesti, nu umbland incolo si incoace speriati si ravasiti de toate cate le auzim sau terorizati de toata gama de provocari si diversiuni isterizante, nici pierzandu-ne vremea zi si noapte pe forumuri si chibitand cu o bere si o pizza in fata (unii si cu o tigara) despre cum ar trebui sa facem “mucenicie”, la o adica, nici imaginandu-ne ca am putea afla, cu mintea noastra, vreo cale de “scapare”, de fuga de revarsarea paharului urgiei lui Dumnezeu.

Continuare »

31 Comentarii »

O scrisoare inedita a fericitului Valeriu Gafencu catre mama si surorile sale

- aparuta in revista “Familia ortodoxa“, nr. 2(13)/2010 –

11 octombrie 1945

Scumpă mamă,

Mult iubitele mele surioare, dragii mei,

Mă găsesc într-o stare de continuă bucurie sufletească. Mi s-au revărsat în suflet valuri de iubire. Numai cine a trăit astfel de momente le poate înţelege.

Cu gândul la Dumnezeu vă port în inimă pe toţi, cu cele mai frumoase nădejdi ce mi-au înflorit în suflet după atâţia ani de suferinţă mare şi fericită.

Ce bucurie mai mare poate trăi omul pe această lume, decât aceea de a se simţi în slujba binelui şi a iubirii, conştient de nimicnicia şi păcătoşenia sa?! Continuare »

12 Comentarii »

“Inmultirea in ultimii ani a discutiilor despre acest subiect are o singura insemnatate: sa ne faca sa ne caim din tot sufletul, dincolo de orice interpretare a situatiilor cu adevarat dificile pe care le traieste lumea intreaga”.

“Nu trebuie ca umilul scriitor al acestor randuri sa fie inteles gresit si sa se considere ca incearca sa aduca o falsa alinare si sa linisteasca mai mult decat ar fi de cuviinta. Vremurile sunt grele, dar asta nu inseamna ca le vom indrepta prin cuvinte amenintatoare si infricosatoare si nici ca trebuie sa fim nepasatori”.

Punctul de vedere ortodox asupra semnelor vremurilor

Preacinstitului Arhimandrit David Tzioumakas

“Inceputul ultimei carti a Sfintei Scripturi, Apocalipsa Evanghelistului Ioan, vorbeste despre

„Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca sa arate robilor Sai cele ce trebuie sa se petreaca in curand, iar El, prin trimiterea ingerului Sau, a destainuit-o robului Sau Ioan…”

Imediat ni se face cunoscut ca tot ceea ce cuprinde aceasta carte este inspirat de Dumnezeu, nu este ceva inchipuit si deci lipsit de crezare, ci sunt lucruri reale si adevarate, iar cel ce a auzit toate aceste cuvinte este un adevarat si vrednic de cinste ucenic al lui Hristos. Fericit este asadar cel ce a auzit cuvintele Domnului, asa cum se spune mai jos, pentru ca astfel ii sunt vestite cele ce tin de credinta sa si este pregatit pentru a infrunta pericolele care vor incerca sa-i zdruncine aceasta credinta.

Dar daca cel ce asculta sau citeste cuvintele Domnului trebuie sa fie mereu cu bagare de seama, cu atat mai mult trebuie sa fie acum, in fata unui text a carui limba este plina de simboluri. Si mai ales trebuie sa evite interpretarile subiective periculoase si facile care i-au facut pe multi sa dea gres. Daca nici unul dintre inteleptii Sfinti Parinti nu a incercat o interpretare deplina a Apocalipsei, asta inseamna ca nu este o lucrare la indemana oricui.

Evanghelistul Ioan vorbeste despre viitorul Bisericii, despre semnele vremurilor, despre sfarsit si despre multele si desele primejdii care ii pandesc pe credinciosi si se poate intampla ca unii dintre noi sa se sperie, sa-si piarda curajul si sa plece de pe campul de lupta. Dar, daca vor citi cu atentie, vor vedea ca Preainteleptul, Preabunul si Preamilostivul Dumnezeu nu paraseste lumea aceasta si nu lasa ca in cele din urma raul sa o biruiasca. Asa cum scrie un ierarh din zilele noastre, Continuare »

43 Comentarii »

“Atât de încăpăţânat este omul! Nu vrea să deschidă… Deşi înţelege că se va izbăvi de iad şi va scăpa de acel chin, totuşi nu o face”.

Ego-ul se împotrivește vindecării sufletului

Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele. Acasă aveam o cățea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă și eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea și când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama, m-am așezat în fața micuței grote în care născuse. Imediat ce a observat că sunt lângă cățelușii ei, m-a atacat. N-a mai știut că sunt stăpânul ei. Când s-a repezit să mă muște, am reușit să țip, mi-a recunoscut vocea și s-a dat înapoi. În clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci și de cățelușii lui. Așa se întâmplă și în noi. Vai de cel care are ca lucrare să scoată șarpele din gaura lui. Vai de cel căruia Dumnezeu i-a încredințat o asemenea lucrare, să spargă fortăreața numită EGO.

Va fi sfâșiat.

Va fi mușcat și sfâșiat, fiindcă fortăreața nu se predă ușor.

În funcție de cunoștințele și însușirile pe care le are cineva, va aduce argumente pentru a se convinge pe sine și pentru a se amăgi pe sine, firește, chiar și spre pieirea lui, spre nimicirea lui.

Așadar, când sosește acest ceas critic, oricâtă dispoziție ar avea cineva să asculte, nu va asculta. Puțini sunt aceia care, cu simplitate și cu lipsă de viclenie, pot spune: ,,Așa să fie, așa să fie” și înaintează spre sfințenie.

Mulți suferă și îi fac și pe alții să sufere. Dar după cum a spus apostolul Pavel: ,,Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”.

Da, prin Iisus Hristos, în cele din urmă, toate se vor rezolva, toate se vor rândui. (…) Continuare »

18 Comentarii »

• Marturie crestin-ortodoxa:
  

Emisiunea ”Luminile noptii” – Duminică, 4 iulie – Radio Romania Actualitati (AUDIO)

Tema: Despre calugari si calugarie

Realizator: Cristian Curte

Invitat: Arhim. Mihail Stanciu

Transcrierea primei parti a emisiunii, preluata din revista “Lumea monahilor”, nr. 37/iulie 2010:

Cristian Curte: - Călugăria. Este, poate, unul dintre cele mai tainice aspecte ale vieţii bisericii, pentru ca monahii şi monahiile duc o viaţa neştiuta, sunt discreţi în manifestarea lor în biserica, însa foarte importanţi. Sfântul Ioan Scararul spunea ca lumina călugărilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt călugării. Acesta este punctul de plecare a discuţiei mele cu părintele Mihail Stanciu, egumenul [pana de curand, n.n.] al Manastirii Antim din Bucureşti, pe care l-am întrebat de ce monahii sunt lumina laicilor de vreme ce aceştia din urma nu pot ţine cele trei voturi care-l definesc pe monah: saracie, ascultare şi feciorie.

Parintele Mihail: Continuare »

13 Comentarii »

Copilul meu, acest dar îţi trimit

eu, Grigorie: îndemnul unui părinte este darul cel mai bun.

Nu aurul amestecat cu pietre preţioase,

podoabă femeilor nobile, Olimpiada, nici culorile

să nu împodobească un chip împărătesc cu ruşinoasă graţie,

fiindcă ele aduc peste chip un chip ce duce la pierzanie.

Iar veşmintele de purpură, aurite, strălucitoare şi sclipitoare,

să fie pentru cele cărora nu le ajunge slava unei vieţi

luminoase. Continuare »

8 Comentarii »

“(…) Multi fii ai sai duhovnicesti, bolnavi sufleteste sau psihic, s-au tamaduit cu ajutorul Parintelui Serghie, care a strabatut impreuna cu ei pustia de iad a suferintei. Pe Parintele Grigorie Krug, de pilda, care i-a stat in preajma peste douazeci de ani, l-a izbavit din mari si grele ispite, urcandu-l pana la urma pe inaltimile duhovnicesti.

Pururi alaturi de fiii sai, dar niciodata silnic. Daruit cu totul lor, se atinea in umbra; era parinte dupa chipul Parintelui ceresc, de la Care vine toata părinţimea, smerindu-se ca sluga inaintea Stapanului, implinind cu fapta cuvantul Sfantului Ioan Botezatorul, care spune: ”Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez” (In 3, 30). Urmand lui Dumnezeu, Care-i da omului toata libertatea, Parintele Serghie nu s-a impus si n-a impus niciodata nimic fiilor sai duhovnicesti. El i-a invatat ce inseamna libertatea de fii ai lui Dumnezeu, lucrul cel mai greu dintre toate. De aceea multi au ales in locul indrumarii sale delicate, predate cu credinta libertatii fiecaruia si lucrarii harului, părinţia [paternitatea duhovniceasca, n.n.] mai autoritara a altor duhovnici. (…)

Strain de lume, dar apropiat de oameni, Parintele Serghie lua aminte cu durere la suferinta celor din lume, suferind alaturi de toti, apropiati sau straini, cunoscuti ori necunoscuti. Citea ziarele nu pentru a-si trece timpul, ci pentru a afla ce se intampla in lume, luand parte astfel la ”calvarul unei omeniri suferinde”. Si asa, in fiecare zi, cu adevarat se facea partas la necazurile si suferintele tuturor oamenilor si se ruga pentru intreaga lume. Se gandea cu dragoste la Rusia sa si plangea de mila poporului rus, aratandu-si solidaritatea cu el prin cinstirea nestirbita a Bisericii-Mame. Continuare »

7 Comentarii »

Cititi si:

• Evanghelia umblarii pe mare si a potolirii furtunii: “DOAMNE, SCAPA-NE!”
• INCREDEREA IN HRISTOS – predica exceptionala si foarte intaritoare in credinta a parintelui Nicolae Steinhardt
• “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
• Primejduirea şi salvarea lui Petru
• Viata noastra – o mare furtunoasa – PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
• Cand Dumnezeu ne tine de mana
• Prin credinta, poti merge pe apa ca pe uscat
• Indoiala

***

CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV: Lupta in rugaciune

Duhule Sfinte, Imparate Vesnic
si Datatorule al vietii nestricacioase,
priveste in nesfarsita Ta mila
asupra neputintelor firii noastre.
Lumineaza-ne si sfinteste-ne.
Fa ca lumina cunostintei Tale
sa straluceasca in inimile noastre intunecate.
Si in vasele de lut ale firii noastre
arata puterea Ta nebiruita.

Rugaciunea e o creatie infinita, arta suprema. Mereu si mereu, simtim o navala infocata spre Dumnezeu, urmata de o cadere din lumina Sa. Iarasi si iarasi, devenim constienti de neputinta mintii de a se ridica spre El. Sunt clipe in care ne simtim la marginea nebuniei.

“Ne-ai dat porunca de a iubi, dar nu se afla in mine puterea de a iubi. Vino si savarseste in mine tot ce ai poruncit, caci poruncile Tale covarsesc puterile mele. Mintea mea e prea slaba ca sa Te inteleaga pe Tine. Duhul meu nu poate vedea tainele voii tale. Zilele mele trec in nesfarsita dezbinare. Sunt chinuit de teama de a Te pierde din pricina gandurilor rele din inima mea”.

Continuare »

10 Comentarii »

“90% din sinucigasi fac ultimul lor pas sub inraurirea nemijlocita a duhurilor ucigase de oameni dintru inceput (In. 8,44). Si propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de catre demon cu mainile omului insusi”.

Depresia nevrotica

O parte insemnata a starilor depresive sunt urmare a felului pacatos de viata, urmare a actiunii distructive a pacatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile in primul rand pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arata mai jos sunt inrudite cu patimile pacatoase ale intristarii si trandavirii.

In “Bazele conceptiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc jubiliar (Moscova 13-16 august 2000) se spune printre altele:

”Biserica priveste bolile psihice ca pe una dintre manifestarile vatamarii generate de catre pacat a naturii umane. Distingand in structura personalitatii nivelurile duhovnicesc, sufletesc si trupesc de organizare, Sfintii Parinti faceau distinctie intre bolile dezvoltate de la natura si cele provocate de lucrarea demonica sau de patimile care l-au inrobit pe om”.

Depresia nevrotica este la baza sa duhovniceasca o stare psihopatologica ce s-a dezvoltat in urma patimilor trandavirii si intristarii, „care l-au inrobit pe om” — iar orice patima este „atatata” si mai mult de catre draci, care afla in sanul lor adapost.

Stiinta cunoaste multe lucruri despre aparitia tulburarilor depresive, insa in mediul savant nu se accepta sa se vorbeasca despre pacat, desi cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau marturie Sfintii Parinti intreaga experienta ascetica a Ortodoxiei.

Cu mult inainte de observatiile stiintifice psihiatrice privitoare la provenienta depresiei nevrotice, Sfintii Parinti au descris foarte exact aceasta boala sufleteasca, numind-o „patimi pacatoase ale trandavirii si intristarii” – asa incat in acest caz diagnosticului medical ii corespunde un „diagnostic” duhovnicesc. Continuare »

8 Comentarii »

Extras din interviul publicat in ultimele numere ale revistei “Lumea credintei”:

Ieroschimonah Teofan Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera – Caraş Severin: Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul

“- Care este lucrarea omului?

- Lucrarea omului este pocăinţa, schimbarea. Numai că schimbarea ţine de împreună-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocăinţă înţelegem toată transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la păcate şi sfârşeşte cu îndumnezeirea, să ajungi Dumnezeu prin har. N-avem altă lucrare decât pocăinţa.

- Şi cum să facem, să nu deznădăjduim? Continuare »

8 Comentarii »