Cuviosul Serafim Rose si LECTIA REZISTENTEI MARTURISITOARE SI PATIMITOARE a Ortodoxiei prigonite din Rusia comunista

28-05-2010 Sublinieri

“… Darul libertăţii – să rosteşti şi să mărturiseşti adevărul, şi să poţi spune ce se întâmplă. Cât de puţin ne folosim noi de darul acesta – şi poate cât de curând ni se va lua. Câtă vreme este lumină, trebuie să vorbim răspicat!”

***

RUSIA PATIMITOARE

“(…) Istoriile pe care Episcopul Nectarie le spunea cu cea mai mare plăcere despre Rusia erau legate de părintele său duhovnicesc, Stareţul Nectarie de la Optina. După cum le-a spus el părinţilor de la Platina, Stareţul, prin rugăciunile și sfatul său înainte-văzător, îl salvase cu mulţi ani în urmă de înrolarea în Armata Roșie, iar pe mama sa o scăpase de închisoare. Însă nu toate povestirile episcopului aveau un final atât de fericit, ca, de pildă, sfâşietoarea povestire despre închiderea samavolnică a Optinei în 1923, la care mama sa fusese martoră directă. Unii dintre călugări au suferit mucenicia, alţii au fost întemniţaţi, iar mănăstirea fost ocupată de către un „Comitet de lichidare” al Komsomolului. Însă chiar și acestui fundal dezolant, Episcopul Nectarie se pricepea să-i adauge o notă din umorul său molipsitor. Astfel, el povestea cum, atunci când funcționarii sovietici au venit să cerceteze chilia Stareţului Nectarie, au găsit tot felul de jucării: păpuşi, mingi, lanterne, coşuleţe. Întrebat ce făcea cu ele, Stareţul a răspuns: ”Eu sunt copil”.

Apoi, când funcţionarii au găsit nişte vin pentru biserică și ceva mâncare, Starețul i-a îndemnat: ”Beți și îmbucaţi câte ceva”.

”În timpul cât a stat în arest”, povestea episcopul Nectarie, ”Starețului Nectarie i s-a umflat un ochi, astfel că a fost dus mai întâi la infirmeria mănăstirii, iar apoi la spitalul închisorii. Plecând de la mănăstire cu sania, ultimele sale cuvinte au fost: «Daţi-mi o mână de ajutor!» – ca să-l ajute să urce în sanie. Apoi s-a aşezat, a binecuvântat drumul şi a plecat pentru totdeauna”.

În vreme ce povestea asemenea amintiri din Sfânta Rusie, pe care nu avea să o mai vadă vreodată, ochii Episcopului Nectarie se umpleau de lacrimi. Odată, pe când episcopul pleca, după ce petrecuse mai multă vreme la Mănăstirea Sf. Gherman stând de vorbă cu monahii, Părintele Serafim a tras clopotele într-un anumit fel, în semn de la revedere. Părintele Gherman, care tocmai făcea cu mâna la maşină, se întoarse către Părintele Serafim care încă trăgea clopotele şi zâmbea plin de mulţumire. „De ce zâmbeşti aşa?” – l-a întrebat el. Părintele Serafim, lăsând funia clopotului, i-a răspuns: „Ce noroc pe tine că ai sânge rusesc”.

Cu un alt prilej, Părintele Gherman l-a mustrat pentru atitudinea aceasta a sa, spunându-i că fiecare popor are ceva cu care să se mândrească.

Episcopul Nectarie a plâns după Optina”, i-a răspuns simplu Pr. Serafim.

„Ei şi? Oare în America nu este nimic după care ai plânge?”

La care Părintele Serafim a zâmbit:

„Să ştii că nu aş plânge după Marele Canion sau după Golden Gate!”

Ca rus, Părintele Gherman avea multă cinstire, admiraţie şi chiar un simțământ de inferioritate faţă de rafinata cultură bizantino-greacă, care dăduse Rusiei Ortodoxia. Nu însă şi Părintele Serafim: el prefera cultura rusească. Opțiunea sa avea cel puţin două motive. În primul rând, Rusia fusese ultimul mare apărător al concepţiei ortodoxe despre lume şi continuatoarea modelului bizantin de societate creştină; fusese sediul „celei de a Treia Rome” care rezistase puterii lui Antihrist până la mucenicia ultimului Ţar; şi,prin intermediul unor gânditori precum Dostoievski şi Kireievski, cultivase o adâncă filosofie ortodoxă a vieţii şi istoriei în faţa apostaziei generale. În al doilea rând, Părintele Serafim iubea Rusia pentru suferinţa profundă pe care poporul ei o îndurase chiar în vremea lui, aprinzând candele de smerită mucenicie şi stăruitoare mărturisire a credinţei, de la Cercul Polar până la deşertul dogoritor.

Erau momente când Părintele Serafim plângea la vederea unor bătrâne rusoaice îngenunchind și rugându-se fierbinte în biserică. În aceste babuşka vedea vestigiile unui trecut glorios: sămânţa pe cale de a se stinge a surghiuniţilor ruşi care își aminteau de Rusia aşa cum fusese odinioară, deplin conştienţi de ceea ce pierduse poporul şi suferind cu adevărat împreună cu cei din îndepărtata lor patrie.

Dincolo de Cortina de Fier, opoziţia faţă de creştinism era fățișă: materialismul era impus oamenilor ca ideologie. În Occident vrăjmașul era mult mai subtil: materialismul pătrundea toate aspectele vieții, inclusiv religia, fiind primit inconștient, deci mult mai greu de biruit. Părintele Serafim credea că aflând cum luptă coreligionarii lor din ţările comuniste împotriva dușmanilor vădiţi ai credinţei lor, creştinii ortodocşi din lumea liberă puteau dobândi curajul de a se împotrivi şi ei duhului lumii şi puterea de a îndura atunci când asupra Occidentului se vor abate prigoane mai violente. El era convins că Noii Mucenici de sub jugul comunist, mult mai numeroşi decât cei din primele veacuri creştine, reprezintă cel mai însemnat fenomen al secolului al XX-lea şi simţea că povestea lor trebuie spusă. Iată ce spunea Părintele Serafim într-o scrisoare din anul 1970:

„După cum văd eu lucrurile, sunt două mari daruri pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor de azi: în lumea sovietică, darul greu al suferinței care, cu harul lui Dumnezeu, va fi probabil mântuirea Rusiei; iar în lumea liberă, darul libertăţii – să rosteşti şi să mărturiseşti adevărul, şi să poţi spune ce se întâmplă. Cât de puţin ne folosim noi de darul acesta – şi poate cât de curând ni se va lua. Câtă vreme este lumină, trebuie să vorbim răspicat!

Încă din 1965, părinţii publicaseră o serie de articole referitoare la suferinţa Bisericii Ruse, cu informaţii despre Noii Mucenici ai Rusiei şi apeluri de la de la credincioșii proprii. În 1968, un număr întreg din Cuvântul Ortodox a fost închinat Țarului Mucenic Nicolae al II-lea, incluzând un articol despre acesta semnat de părintele Serafim. Apoi, din 1970, revista a început să fie plină de Vieţile Noilor Mucenici. Aceasta a continuat până după adormirea Părintelui Serafim; vreme de câţiva ani de zile nu a fost un singur număr fără o asemenea Viaţă.

Mărturia mucenicilor, spunea Părintele Serafim,

„este cel mai mare dar pe Rusia ortodoxă îl poate oferi Apusului”.

Şi, după părerea multora, materialele pe această temă erau cea mai importantă contribuţie publicistică a Frăției Sf. Gherman. Părintele Serafim dorea ca, prin dezvăluirea experienţei unei vieți intense în Hristos, în condiţii dintre cele mai grele şi mai inumane, aceste materiale

”să slujească spre a ne trezi şi din somnul mulţumirii de sine şi al creștinismului de faţadă (sau cel puţin neîncercat)!

În alcătuirea acestor Vieţi, părinţii foloseau informaţii primite de la persoane care îi cunoscuseră personal pe aceşti Noi Mucenici, cum ar fi Elena Lopeşanskaia, fiică duhovnicească a Arhiepiscopului Leontie de Chile, care la rândul său fusese secretar al Episcopului Damaschin Ţedrik, Noul Mucenic; deja amintiții Alexei și Zinaida Makuşinski, care locuiau în Sacramento, şi care îl cunoscuseră pe Sf. Ioan din Kronstadt şi fuseseră fiii duhovniceşti ai Noului Mucenic Părintele Ismail Rojdestvenski şi ai fratelui său, Părintele Mihail; Părintele Nicolae Masici, un preot din San Francisco, fost deţinut în lagărele de concentrare sovietice, care lăsase relatări scrise despre Mucenicii losif cel Tăcut și Grigorie Purtătorul de Cruce; Ivan si Klena Konţevici, care păstraseră informatii inestimabile despre Părintele Nicolae Zagorovski și Igumena Sofia Kieveanca, și ei mucenici; dar în primul rând I. M. Andreev, care îi fusese profesor părintelui Gherman la Jordanville, un om de mare sensibilitate care alcătuise o cronică a primelor prigoane ale Bisericii Ruse, din experiența sa personală; totodată consemnase biografiile de neuitat ale unor mărturisitori precum Maica Maria din Gatcina, Episcopul Maxim din Serpuhov, Alexander Iacobson și ale călugărițelor de la mănăstirea Șamordino.

În total erau cam optzeci de oameni de la care părinții au primit mărturii de primă mână. Dintre aceștia, șaptezeci și trei erau cunoștințe personale de-ale părinților. Aproape toți erau deja foarte bătrâni la acea vreme, iar de atunci au murit aproape toți. Dacă părinții nu ar fi adunat și publicat cuvintele lor, viețile multor mucenici pe care-i cunoscuseră aceștia s-ar fi pierdut pentru istorie.

Incercând să însufle fraţilor de la mănăstire interesul şi dragostea pentru Noii Mucenici, Părintele Gherman obişnuia să-i întrebe din când în când, mai ales seara când stăteau la masa din trapeză, care anume erau mărturisitorii lor preferaţi dintre ruşi. Pe oricare îl alegeau, avea să fie de acum înainte „mucenicul lor”, a cărui Viaţă trebuiau şi să o cunoască temeinic, iar apoi să şi-l apropie prin rugăciune.

Unii dintre fraţi alegeau pe Preotul Mucenic Ilia Cetveruhin care, pe când îşi lua rămas bun de la dreapta lui soţie, când aceasta l-a vizitat în Gulag, a spus:

„Ştii, am început să ard cu înfocare de dragul lui Hristos. Aici am ajuns să înţeleg că, până la urmă, nimic nu este mai bun, nimic mai minunat decât El. Aş fi în stare să mor pentru El!”

Alţi fraţi îl alegeau pe Grigorie Purtătorul de Cruce, care prevăzuse cu bucurie faptul că va fi alun­gat din lagăr şi abandonat în pustietate, spre a fi întărit acolo de Dumnezeu şi a primi cununa muceniciei.

Insă Părintele Serafim alegea totdeauna pe Episcopul Damaschin, a cărui Viaţă fusese tradusă după textul rusesc de către Elena Lopeşanskaia. Părintele Gherman ştia care sunt motivele acestei alegeri: asemenea Părintelui Serafim, Episcopul Damaschin fusese şi el ceea ce s-ar putea numi un „filosof duhovnicesc”, care încercase să privească istoria modernă şi vremea sa dintr-o perspectivă nelumească, patristică. Intr-un alt capitol vom relata me­sajul Episcopului Damaschin referitor la învăţămintele ce se pot desprinde ca urmare a „experimentului” sovietic, învăţăminte referitoare la starea duhovnicească a vremurilor de pe urmă şi la ultima nădejde a creştinilor.

Episcopul Damaschin, asemeni multora din primii mucenici de sub jugul comunist, slujise în Rusia în „Biserica din Catacombe”: acea parte a Bisericii care nu primise capitularea Mitropolitului Serghie faţă de regimul sovietic şi astfel fusese nevoită să vieţuiască în ascuns. Din 1940 până în 1971 Biserica din Catacombe a dispărut cu totul din vedere, drept pentru care anumiţi observatori din Occident au ajuns la concluzia că nici nu existase. Cu toate acestea, în anii ’70, datorită noului val de emigranţi şi a intensificării comunicaţiilor dintre Rusia şi lumea din afară, vălul acesta a început să se ridice şi noi informaţii despre creştinismul din clandestinitate au început să curgă catre Occident. Părintele Serafim se bucura ori de câte ori se făceau cunoscute documente despre Catacombe şi le traducea fără ezitare, publicându-le in Cuvântul Ortodox. Aceste documente, scria el,

„sunt «mărturii oculare» ale vieţii religioase din Uniunea Sovietică şi aduc în discuţie probleme cruciale, de-abia amintite în alte părţi, cum ar fi poliţia ierarhilor de la Moscova în raport credincioşii de rând; atitudinea celor din urmă faţă de ierarhi şi de predicile pe care le ascultă în bisericile Patriarhiei; declinul conştiinţei bisericeşti în rândul credincioşilor de rând, fapt ce duce uneori la o perspectivă «magică» asupra Sfintelor Taine; realitatea «convertirilor» la Ortodoxie în URSS şi dificultăţile convertiţilor; Biserica-instituţie în opoziţie cu Biserica-organism, Trupul lui Hristos; caracterul de «catacombă» al oricărei vieţi religioase autentice în Uniunea Sovietică, în Patriarhie sau în afara ei;şi pervertirea, cu concursul Patriarhiei, a virtutilor creştine, ca de pildă smerenia, în vederea folosirii lor in scopuri politice şi a zdrobirii credincioşilor în numele Ortodoxiei” .

Interesul manifestat de Părintele Serafim faţă de Biserica din Catacombe nu este unul de natură politică; ca în toate celelalte, pentru el era o chestiune de Adevar, dincolo de aparenţe.

„Biserica Rusă din Catacombe”, scria el, „nu este nici pe departe o «organizaţie bisericească» rivală care să ceară schimbarea subordonarii episcopale, ci este in primul rând purtătoarea credincioşiei fata de Iisus Hristos, care îndeamnă la o atitudine diferită faţa de Biserică şi faţă de organizarea ei, in raport cu cea care predomină astăzi în cea mai mare parte a lumii ortodoxe”.

Parintele Serafim preţuia Biserica din Catacombe ca pe o continuare a rezistentei marturisitoare a celor dintâi ierarhi ce au suferit mucenicia sub comunism; o rezistenţă care, evitând sectarismul şi fanatismul, nu a încetat niciodată sa privească Patriarhia Moscovei ca parte a Bisericii Ortodoxe.

Intr-un articol, parintele Serafim sublinia:

„Mitropolitul Chiril al Kazanului şi alţi ierarhi ai Bisericii din Catacombe au socotit o hulă a zice că Sfintele Taine ale Patriar­hiei Moicovei ar fi lipsite de har“.

Când Părintele Serafim a aflat veşti despre problemele apărute în Biserica din Catacombe în vremea sa cum ar fi dezbi­narea, puţinătatea preoţilor şi mentalitatea sectara din unele grupări-, el le-a prezentat deschis atât în Cuvântul Ortodox, cât şi în conferinţele sale publice*.

De asemenea, chiar şi atunci când poziţia serghianistă era încă puternică în Rusia, el nu s-a aşteptat şi nici nu a susţinut că toţi cei de acolo trebuie „să treacă la Biserica din Catacombe”, şi nici nu a judecat vreodată pe cineva doar fiindcă ţinea de Patriarhia Moscovei.

„In Uniunea Sovietică”, scria el, „la fel ca pretutindeni in lume, este cu neputinta să aplici etichete «jurisdictionale» foarte stricte... Cunoaştem cel puţin un preot din Catacombe (şi probabil mai sunt alţii) care a intrat cu bună ştiinţă sub ascultarea Patriarhiei Moscovei, pentru a duce harul lui Dumnezeu la mai mulţi oameni decât este posibil în micile ce­lule ale Bisericii din Catacombe... Oameni desprinşi de Biserica din Catacombe primesc Sfânta Impărtăşanie din mâinile preoţilor din Patriarhia Moscovei în care pot avea încredere, iar noi nu putem să-i osândim pentru aceasta… In Patriarhia Moscovei au fost unii episcopi trădători… Insă în aceeaşi Patriarhie a Moscovei sporeşte tot mai mult numărul preoţilor […] care nu se mai fac părtaşi la această trădare” .

In anii 1970, cel mai cunoscut dintre aceşti preoţi a fost neînfricatul predicator, Părintele Dimitri Dudko (+2004), un bărbat cu care Părintele Serafim simţea că este înrudit duhovniceşte. Părintele Dimitri obişnuia să organizeze întâlniri în biserica sa din Moscova, deschise oricui, unde răspundea la întrebă­rile oamenilor despre credinţă, ateism sau viaţa de zi cu zi, în mod direct şi plin de simţire şi cu o profundă convingere creştină. El insuflase mii de oameni, mai cu seamă tineri.

„Departe de a-l socoti pe Părintele Dimitri sau pe alţii ca el ca pe nişte duş­mani «jurisdicţionali», pentru că nu se alătură Bisericii Catacombelor”, scria Parintele Serafim, „ar trebui să încercăm a înţelege mai bine situaţia extrem de dificilă în care se află ei şi să ne bucurăm că un fenomen creştin ortodox atât de autentic se ridică chiar şi din sânul compromisei Patriarhii Moscovite” .

Multe dintre predicile Părintele Dimitri, ca şi transcrieri ale celor dintâi şedinţe de întrebări şi răspunsuri deveniseră accesibile şi în Occident.

„Am primit cateva noi convorbiri ale Părintelui Dimitri Dudko”, scria Părintele Serafim într-o scrisoare din 1976, „şi într-adevăr, are mult din ceea ce este necesar un numai în Uniunea Sovietică, ci şi aici. Are dreptate atunci când ne atrage atenţia să nu facem «papi» din episcopii şi părinţii noştri duhovniceşti, sau din oricine gandeşte cu capul lui, în loc sa aştepte să gândească alţii. Este una dintre cele mai normale si mai proaspete voci ale ortodoxiei de azi (in ciuda unor erori ”teoretice”), care ne da mari nadejdi in ceea ce priveste viitorul Ortodoxiei in Rusia. Tinand seama de aceasta, trebuie sa fim deschisi, nu inchisi, fata de Patriarhia Moscovei. Problema ecumenismului si a apostaziei nu se poate pune doar la nivel canonic – dogmatic – formal, ci trebuie privita in primul rand duhovniceste. Părintele Dimitri vorbeşte şi el cu tărie împotriva faptului de a lăsa ca abordarea pur formală a canoanelor să ne lege duhovniceşte, ducând la strangularea vieţii Bisericii – îngăduindu-le astfel protestanţilor să câştige teren cu perspectiva lor mai actuală

Intre mărturisitorii Adevărului creştin se numărau şi mireni precum Boris Talantov şi Lev Regelson, ale căror scrieri au fost traduse şi publicate de Părintele Serafim în Cuvântul Ortodox. Părintele Serafim privea pe aceşti oameni ca pe nişte semne ale „trezirii conştiinţei în Patriarhia Moscovei”. O trezire a conştiinţei pentru care unii erau torturaţi şi ucişi chiar şi atunci: Boris Talantov, arestat în 1969 pentru un articol în care făcea apel la încetarea amăgirii şi trădării în Biserică, a murit în închisoare, în 1971.

Păr. Serafim era deosebit de interesat şi de mărturiile reprezentanţilor Rusiei prigonite, care reuşiseră să fugă sau fuseseră exilaţi în Occident. În 1974, când a apărut cartea lui Alexander Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Părintele Serafim nu numai că a citit-o, ci a studiat-o ca pe un manual. Lungul său articol din Cuvântul Ortodox, dintr-o perspectivă duhovnicească, era probabil cea mai pătrunzătoare recenzie scrisă vreodată la această carte. Arhipelagul Gulag, scria el,

„nu este o expunere politică… «Comunismul» ca atare este accidental pentru cumplitele evenimente descrise în carte; sceleraţii din această carte nu se comportă ca atare pentru că sunt comunişti, ci pentru că sunt victime ale unei ideologii mult mai adânci şi mai ucigătoare decât comunismul, o «ideologie» de a cărei semnificaţie prea puţini dintre ei sunt conştienţi, pentru că nu este ceva gândit în chip logic, ci mai degrabă ceva ce a devenit parte din sângele lor ca oameni ai «luminatului» nostru secol XX. Comunismul este pur şi simplu sistemul în care această «ideologie» mai adâncă a fost pusă în practică cu mai multă eficienţă”.

Această ideologie, continua Părintele Serafim, nu este altceva decât nihilismul, care, după Friedrich Nietzsche, va triumfa în secolul al XX-lea. Arhipelagul Gulag, afirma Părintele Serafim,

„este istoria acestui «triumf al nihilismului», povestită de către cineva care l-a trăit… Soljenițân a scris într-adevăr «istoria secolului al XX-lea». Istoria, la urma urmei, nu este o înșiruire cronologică de evenimente politice sau economice; este ceea ce se întâmplă în sufletele oamenilor, în bine sau în rău, si abia după aceea se reflectă în evenimente exterioare. În întreg secolul al XIX-lea au fost doar două asemenea «evenimente istorice»: progresul Revoluţiei mondiale, adică sporirea necredinţei în sufletele oamenilor; şi tentativa unei puteri de a o opri: Rusia ortodoxă – «eveniment» ce se vede şi în vieţile sfinţilor ortodocşi din veacul al XlX-lea, dar şi în acţiunile antirevoluţionare ale guvernului ţarist rus. Tot aşa, în secolul al XX-lea ni se vădeşte un singur eveniment istoric până acum: progresul ateismului revoluţionar (sau al antiteismului, ca să folosim cuvântul mai corect al socialistului Proudhon), odată ajuns la putere. Acţiunile celor ce s-au împotrivit temporar bolşevismului, fie din invidie (Hitler), fie din ipocrizie (aliaţii occidentali) nu sunt decât episoade istorice, nu evenimente; Soljenițîn a scris cronica evenimentului istoric al secolului al XX-lea”.

Chiar când în Occident se făcea auzită vocea neînfricată a lui Alexander Soljeniţîn, lumea liberă descoperea un alt reprezentant al conştiinţei înrobitului popor rus. Este vorba despre un tânăr de 21 de ani, Serghie Kourdakov, a cărui carte intitulată Prigonitorul a apărut în 1973, în chiar anul misterioasei sale morţi în California, mai mult ca sigur asasinat de KGB. Crescut în Rusia, Serghie fusese un adolescent sovietic idealist care a urcat iute în aparatul guvernamental. A ajuns comandantul unui grup special de miliţie ce avea sarcina să împrăştie adunările religioase clandestine, să-i bată pe credincioşi, lăsându-i pe jumătale morţi şi să le confişte toate cărţile religioase. Citind câteva pagini dintr-o Evanghelie scrisă de mână pe care o confiscase, sufletul său începu să se miște. Cu prilejul ultimei razii la care a luat parte, în timp ce se năpustea asupra unei bătrâne, a auzit-o pe aceasta rugându-se:

„Doamne, iartă-l pe tânărul ăsta!”

Turbat de furie, ridică mâna, hotărât să o omoare în bătaie, dar deodată mâna i-a fost prinsă de o putere nevăzută. Plin de groază, a luat-o la goană, plângând isteric, şi până la urmă a luat hotărârea să scape de coşmarul Uniunii Sovietice. A fugit în Canada, având la el o icoană dată de mama lui când era pe moarte, şi s-a convertit la credinţa în Iisus Hristos, începând să vorbească în faţa unor imense mulţimi de oameni despre experienţele sale. Însă, așa cum nota Părintele Serafim într-un articol despre el, americanii nu erau pregătiți să-i audă mesajul:

„Dacă asculţi cu atenţie casetele larg răspândite cu una din cuvântările lui Serghie (într-o engleză stâlcită, dar totuşi inteligibilă), nu poţi să nu observi o anume disperare în cuvintele lui. Pretutindeni este întâmpinat cu aplauze, cu entuziasm, iar cuvântările sale sunt punctate de manifestări de aprobare din partea publicului, însă, dincolo de simpatia aceasta de suprafaţă, simţi că nu este înţeles şi el ştie deja că nu va fi înţeles. «Inima mea era ca o piatră. O piatră uriaşă. Îmi amintesc cum într-o noapte am bătut un bărbat care citea Biblia; iar el a spus: Nu, nu fă asta! Dar eu l-am lovit peste faţă şi după aceea, din nasul lui, aveam sânge pe mână. M-am dus la o discotecă cu un prieten de-al meu din acelaşi grup; şi nu m-am spălat pe mâini! M-am gândit: nu-i nimic, e doar sânge, nu-i nimic, e perfect. Şi am băut, am mâncat şi nu m-am spălat pe mâini! Este cumplit! Am crescut sub acea minunată idee unde toţi sunt la fel și nu mi-am spălat mâinile de sânge!» Oare câţi din mulţumită şi ghiftuita Americă pot înţelege acest strigăt al unui suflet care suferit cu adevărat? Câţi îşi pot măcar închipui realitatea unui sistem în care un băiat normal este lăudat şi avansat pentru că mâinile lui sunt mânjite de sângele celor ce cred în Dumnezeu? Şi câţi bănuiesc măcar cu câtă uşurinţă s-ar putea întâmpla astfel de lucruri şi aici? Serghie își continuă avertismentul adresat Americii libere:«Voi nu înţelegeţi, şi lucrul acesta este cumplit! Putem să pierdem această şansă. America este ultima şansă!”

În povestea lui Serghie Kourdakov, Părintele Serafim vedea o nădejde pentru viitorul Rusiei:

„În viitoarea Rusie Ortodoxă, cu voia lui Dumnezeu, vor fi nenumăraţi Serghie Kourdakov înflăcăraţi de iubire pentru adevărata Ortodoxie, care va ieşi din catacombe şi care, născută în mărturisire şi în suferinţe de neînchipuit, va fi cu siguranţă de altă calitate faţă de slaba Ortodoxie a Diasporei, unde nu doar ruşii s-au folosit de libertatea lor în chip jalnic”.

După cum se vede din aceste cuvinte, Părintele Serafim ştia că Sfânta Rusie va învia, fie şi doar pentru o scurtă perioadă de timp înainte de sfârşitul lumii. Întreg numărul cincizeci din Cuvântul Ortodox (pe care Elena Konţevici îl socotea a fi cel mai bun de până acum) a fost închinat acestui subiect. În el Părintele Serafim relata cum Sfinţii şi Stareţii ruşi, după ce avertizaseră asupra dezastrului iminent ce vine asupra Rusiei datorită părăsirii temeliilor sale ortodoxe, au prevăzut şi renaşterea ei finală prin suferinţă şi pocăință. Părintele Serafim şi Părintele Gherman au adunat o serie de prorocii, între care şi „Marea Taină de la Diveievo” a Sfântului Serafim din Sarov, care nu mai fuseseră publicate niciodată în limba engleză. Acestea apăreau însoţite de două articole importante ale Arhiepiscopului Ioan, care poate fi numărat fără discuţi între prorocii Sfintei Rusii. După cum arătau părinţii, Arhiepiscopul Ioan

„vorbea cu multă pătrundere şi intuiţie despre semnificaţia duhovnicească a înrobirii Rusiei de către jugul comunist urător de Dumnezeu, dar şi despre diaspora rusă, despre pocăinţa şi misiunea ei. Şi poate că nimeni nu a văzut mai lămurit decât el că viitorul Rusiei era legat inextricabil de taina învierii – nu de o înviere doar metaforică, ci într-un anume fel chiar de învierea din morţi, care este piatra din capul unghiului a credinţei creştine ortodoxe”.

În vreme ce părinţii Serefim și Gherman vorbeau în revista lor despre învinerea Sfintei Rusii, intelectualitatea rusească liberală din emigraţie răspândea ideea că nu era niciun fel de Sfântă Rusie care să învie, că însuși conceptul de Sfântă Rusie nu era decât un „mit”, produsul unei nostalgii amăgite. Aceste idei veneau tocmai din acel segment cinic al societăţii ruseşti, care odinioară fusese deosebit de activă în calomnierea ultimului Țar și în a pune umărul la prăbuşirea Rusiei ortodoxe. Chiar dacă reprezentaţii din Occident ai acestui segment nu erau comunişti, ei, scria Părintele Serafim,

„se străduiau să nimicească roadele pocăinţei, chiar şi în mult-pătimitoarea Rusiei. Această intelectualitate pseudo-ortodoxă continuă să facă tot posibilul pentru a nega existența Sfintei Rusii, realitatea misiunii Rusiei de a păstra şi de a propovădui adevărata ortodoxie şi, desigur, viitorul Rusiei ca ţară ortodoxă”.

Timpul a demonstrat că această intelectualitate era departe de inima Rusiei contemporane. Puterea duhovnicească latentă a Sfintei Rusii se simte puternic astăzi, şi este dezgropată din ţărâna acoperită cu sânge a acestei țări muceniceşti, de către suflete treze şi curajoase.

Încă din primele zile ale Revoluţiei, în februarie 1917, Starețul Anatolie Cel Tânăr a rostit o prorocie, asemuind Sfânta Rusia cu o corabie:

„Va fi o furtună iar corabia Rusiei se va sfărâma în bucăţi. Însă oamenii se pot mântui ţinându-se chiar şi de scânduri sau sfărâmături. Şi nu toţi voi pieri. Trebuie să ne rugăm, cu toţii trebuie să ne pocăim şi să ne rugăm fierbinte. Şi ce va fi după furtună?… Linişte şi pace”.

La care cu toţii l-au întrebat pe Stareţ:

„Dar nu mai este corabie, s-a sfărâmat în bucăţi; a pierit, totul a pierit”.

„Nu este aşa”, a răspuns Stareţul. „O mare minune a lui Dumnezeu se va vădi. Căci toate bucăţile şi toate frânturile, prin voia lui Dumnezeu și prin puterea Sa vor veni din nou laolaltă şi se vor uni, iar corabia se va reface în toată frumuseţea ei şi va porni din nou la drum, precum i s-a poruncit mai înainte de către Dumnezeu. Iar această minune va fi vădită tuturor”.

*Nota [a par. Damaschin]:  De pildă, în timpul unei conferinţe din 1979 („Orthodox Christians Facing the 1980s”), Pr. Serafim a vorbit despre anumite facţiuni ale Bisericii Catacombelor din Rusia:

„Exista cateva locuri unde maicile slujesc singure, pentru că nu sunt preoţi, şi sunt convinse ca toata lumea a cazut în erezie, mai puţin ele. Se pare ca acelaşi spirit domneşte şi în unele locuri din Grecia”.

(Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Editura Sophia, Bucuresti, 2005, cap. “Rusia patimitoare“)


Legaturi:


Categorii

Biserica rastignita, Din "Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose", Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Serafim Rose, Razboiul nevazut, Sfintii de la Optina

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “Cuviosul Serafim Rose si LECTIA REZISTENTEI MARTURISITOARE SI PATIMITOARE a Ortodoxiei prigonite din Rusia comunista

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: VIATA SI ACATISTUL SFINTEI NOI MUCENITE MARIA DIN GATCINA – mangaietoarea si tamaduitoarea sufletelor cuprinse de deznadejde sau deprimare (†26 ianuarie 1930): “DEPRESIA este o cruce duhovnicească” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Avem o nevoie disperată de a ne rupe din lanţurile singurătăţii și de a ne găsi libertatea în SOLIDARITATE. Numai în aceasta putem găsi TĂRIA DE A REZISTA” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate