Război întru Cuvânt

“Dumnezeii oamenilor sunt propriile lor patimi… Oamenii urăsc Iubirea pentru că a se smeri nu vor, nu vor…”

“E mare vărsare de sânge în Palestina, dragii bunelului. Mor oameni nevinovaţi. E multă suferinţă, multe lacrimi, multă durere. Atâta durere, cine o mai încape? Cine poate înţelege lacrimile maicii care îşi jeleşte pruncii ucişi? Cine poate înţelege sufletul zdrobit al unei mame care îşi vede odorul ei, pruncul ei, ars de bombe sau strivit de cărămizi? Cine? E multă răutate în lume, atât s-a înmulţit răutatea, dragii bunelului dragi… Şi acum, ca răutatea să fie şi mai mare, omul s-a transformat într-o fiară; omul, chipul lui Dumnezeu, se pare, dragii bunelului, că a început să fie însetat nu numai de păcatele scârbavnice ale desfrânării, ci, acum, însetează de sânge. E mult sânge nevinovat, şi încă va mai curge… E doar începutul durerilor.

Da, Piotr, mulţi au acum nevoie de rugăciune… Şi patriarhi, şi monahi, şi mireni şi creştini şi necreştini.

Peste toţi Dumnezeu îşi revarsă milostivirea Sa, dar oamenii şi-au întors faţa de la Dumnezeu şi privesc la dumnezeii lor, dragul bunelului, drag. Continuare »

16 Comentarii »

“De se va rascula in cugetul tau roiul gandurilor urate si slabind vei fi biruit, sa stii ca te-ai despartit pentru o vreme de harul dumnezeiesc. De aceea ai si fost dat pe mana caderii tale, dupa o dreapta judecata. Drept aceea lupta sa nu fii lipsit niciodata de har, din nepurtarea de grija, nici pentru o clipa.

Iar de vei putea sa te ridici din alunecare si sa treci peste zidul gandurilor patimase si peste atacurile intinate necontenite, aduse de marea dibacie a vrajmasilor, sa nu uiti de harul dat tie de sus. Caci zice Apostolul:

‘‘Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care e cu mine”, a lucrat o astfel de biruinta si m-a ridicat din gandurile intinate ce s-au sculat asupra mea, si m-a izbavit de barbatul nedrept, adica de diavolul, si de omul cel vechi. Pentru aceasta, usurat de aripa Duhului si slobozit de povara trupului, am putut zbura deasupra dracilor ce umbla sa vaneze si sa prinda mintea omeneasca cu patima placerii, pe care i-o arata, atragand-o cu sila spre ea. Cel ce m-a scos prin urmare din Egipt, adica din lumea pierzatoare de suflet, Acesta este cel ce, luptand pentru mine cu brat ascuns, a biruit pe Amalec si mi-a dat nadejdea ca Domnul va zdrobi de la fata noastra si celelalte neamuri ale patimilor necuvioase. Acesta este Dumnezeul nostru, care ne va da intelepciune si putere (caci cine sunt aceia care, luand intelepciune, nu au luat si puterea Duhului, spre a birui pe vrajmasi?), ”acesta va inalta capul tau peste vrajmasii tai si-ti va da tie aripi ca de porumb si, zburand, te vei odihni la Dumnezeu”. Pune-va Domnul ”arc de arama in bratele tale”, aratandu-te tare, ager si viguros impotriva vrajmasului si impiedicand sub tine pe toti cei ce-ti stau impotriva. Pune deci in socoteala Domnului harul curatiei, multumindu-I ca nu te-a inchis in mainile voilor trupului tau, ale sangelui si ale duhurilor stricacioase si necurate, care le intarata pe acestea, ci te-a intarit pe tine cu dreapta Lui. Zideste-i jertfelnic ca Moise dupa ce a pus pe fuga pe Amalec. ”Pentru aceasta marturisi-ma-voi tie, Doamne, si numele Tau voi canta”, marind puterile Tale, ca ai izbavit de stricaciune viata mea si m-ai rapit din cursele si sagetaturile rautatii viclene, invechite si cu multe fete. Continuare »

21 Comentarii »

“Am spus mai înainte că Părintele Serafim nu şi-a schimbat niciodată poziţia de principiu împotriva ecumenismului şi a reformei în Biserică. Totuşi, în anii de pe urmă, văzând cum unii îi numesc „eretici” pe cei din alte jurisdicţii pentru că participă la întruniri ecumenice, şi-a dat silinţa să-şi definească poziţia mai clar. Iată ce scria în articolul său „In apărarea Părintelui Dimitri Dudko”:

„Unii aşa-zişi râvnitori ai Ortodoxiei folosesc acest termen [ecumenism] într-o manieră total imprecisă, de parcă simpla utilizare a termenului sau contactul cu o organizaţie ecumenică ar fi deja o «erezie». Asemenea păreri sunt vădit nişte exagerări. «Ecumenismul» este o erezie numai dacă implică negarea faptului că Biserica Ortodoxă este adevarata Biserică a lui Hristos. Prea puţini dintre întâi-stătătorii ortodocşi care participă la mişcarea ecumenică au mers atât de departe; însă marea majoritate a participanţilor ortodocşi la mişcarea ecumenică nu au susţinut aşa ceva; iar câţiva (între care răposatul Părintele Georges Florovsky) au ajuns să-i irite pe protestanţii din mişcarea ecumenică, afirmând în mod repetat la întrunirile ecumenice că Ortodoxia este Biserica lui Hristos. Desigur, am putea critica participarea chiar şi a acestor persoane la mişcarea ecumenică, care în cel mai bun caz este mult prea vagă şi poate duce în rătăcire în ce priveşte natura Biserici lui Hristos; dar nu-i putem numi pe acesti oameni «eretici», şi prea putini dintre personalităţile ortodoxe au învăţat că ecumenismul este cu adevarat o erezie. Bătălia pentru adevărata Ortodoxie în vremea noastră nu este ajutată de asemenea exagerări”.

Intr-altă parte Părintele Serafim spunea:

„Reacţia exagerată împotriva mişcării ecumenice este animată de acelaşi duh lumesc prezent în mişcarea ecumenică însăşi”.

Tot astfel, deşi nu şi-a schimbat poziţia cu privire la calendarul bisericesc, Părintele Serafim avertiza impotriva exagerarii importanţei acestei chestiuni care provoacă inutile certuri si dezbinari. In prelegerea sa de la pelerinajul Sf. Gherman din 1979, după ce a vorbit pe larg despre însufleţitoarele evoluţii din Biserica Ortodoxă din Africa, Părintele Serafim s-a referit la îngrijorarea ortodocşilor supercorecţi, reticenţi deoarece convertiţii ortodocşi africani erau după noul calendar: Continuare »

29 Comentarii »

“În epoca noastră plină de incertitudine, îndărătnicie şi violenţă, din prea mult zel unii cad într-o extremă periculoasă, străină de originile Bisericii noastre, după cum am încercat să arăt în raportul meu; la prima bănuială, aceştia sunt gata să vadă în aproapele lor un eretic sau schismatic periculos, trezind sentimente rele faţă de acesta, în loc de dragoste şi bunăvoinţă, căzând în acelaşi timp în mândrie, fără să-şi dea seama, fapt nu mai puţin periculos pentru sufletul omului decât slăbirea în credinţă. Un exemplu trist putem vedea la Geneva, în persoana părintelui destul de vrednic, V. Sakkas, pentru care nici chiar Sinodul Episcopilor nu este suficient de ortodox, supunerea faţă de el nefiind necesară. Aceasta nu mai este ortodoxie, ci sectarism!”

Randurile care urmeaza fac parte dintr-un raport oficial citit la Sinodul al III-lea al ROCOR (“Russian Orthodox Church Outside Russia” = Biserica Ortodoxa Rusa din Diaspora) in anul 1974. In el se face un istoric al atitudinii pe care ROCOR a adoptat-o fata de marile provocari ale modernimului: tendintele reformiste impuse Bisericii Ortodoxe, inclusiv noul calendar, tendintele ecumeniste, precum si obedienta fata de stapanirea politica. In acest istoric se arata ca ROCOR, ca biserica libera atat de stapanirea politica, cat si de tentatiile moderniste, a pastrat comuniunea cu bisericile ortodoxe care au fost afectate de astfel de procese, avand o atitudine plina de intelegere, pastrand, asadar, calea de mijloc prin reprezentantii sai cei mai inalti – de la intai-statatori pana la arhierei sfinti ca Ioan Maximovici.

Astfel, ROCOR nu a declarat niciodata, sub nicio forma, nicio biserica ortodoxa drept schismatica sau eretica pentru adoptarea noului calendar sau pentru ecumenism, ci a pastrat comuniunea spirituala cu Biserica Ortodoxa Universala (oficiala). Relatiile de con-celebrare cu reprezentantii bisericilor oficiale nu au fost intrerupte de catre ROCOR, nu la intentia Sinodului ROCOR si nu datorita calendarului sau ecumenismului, ci de unele biserici oficiale, si aceasta din cauza conditiilor politice de atunci, dupa cum va fi aratat mai jos.

Mai mult decat atat, surpriza este ca pana si in sanul ROCOR au existat comunitati ortodoxe care au tinut calendarul nou. In mod socant pentru cei care il invoca pe Sfantul Ioan Maximovici ca sa isi indreptateasca propriul zelotism si fetişism calendaristic, Sfantul Ioan a păstorit el insusi doua asemenea comunitati: cea olandeza si cea română din Franta, hirotonind chiar un episcop roman nou-calendarist. Cat mai ramane din propaganda stilista ce il invoca pe Sfantul Ioan Maximovici, in dispretul istoriei si al vietii Sfantului, in sprijinul lor? Nimic, asa cum nimic va ramane, prin materialele care vor fi publicate pe viitor, si din minciunile prin care Cuviosul Serafim Rose este revendicat de acesti “apologeti” ai schismei calendaristice. Continuare »

50 Comentarii »

Despre starea de moarte a duhului omenesc

- fragment din Predica Sf. Ignatie Briancianinov la Duminica Mironositelor -

(de mentionat ca Sfantul a murit chiar intr-o zi cand Biserica praznuia Duminica Mironositelor, in anul 1867)

“Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume inteles de taina. El e atat de ziditor ca dragostea de aproapele si dorinta ca el sa capete folos duhovnicesc nu ne ingaduie sa-l trecem sub tacere.

Mormantul este inima noastra. Inima a fost candva biserica; ea s-a facut mormant. In el intra Hristos prin taina Botezului ca sa salasluiasca intru noi si sa lucreze intru noi. Atunci inima este sfintita ca biserica a lui Dumnezeu. Noi ii rapim lui Hristos putinta de a lucra atunci cand dam viata omului nostru celui vechi, cand lucram mereu dupa imboldul vietii noastre cazute, al ratiunii noastre otravite de minciuna. Hristos, Care a fost adus prin Botez in suflet, continua sa ramana in noi, dar este ca ranit si omorat de purtarea noastra. Biserica nefacuta de mana a lui Dumnezeu se preface in mormant stramt si intunecos.

La intrarea acestuia este pravalita o piatra mare foarte. Vrajmasii lui Dumnezeu pun la mormant straja, pecetluiesc deschizatura astupata cu piatra, legand prin pecete piatra de stanca pentru ca, in afara greutatii, si pecetea sa nu ingaduie nimanui a se atinge de piatra. Vrajmasii lui Dumnezeu vegheaza ei insisi asupra pazei mortului! Ei au nascocit si au randuit toate piedicile cu putinta pentru a preintampina Invierea, pentru a o impiedica, pentru a o face cu neputinta. Piatra este acea boala a sufletului prin care se pastreaza neatinse toate celelalte boli, si pe care Sfintii Parinti o numesc nesimtire. “Ce fel de pacat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune multi. Dupa definitia Parintilor, nesimtirea este starea de moarte a simturilor duhovnicesti, este moartea nevazuta a duhului omenesc in ce priveste lucrurile duhovnicesti, el fiind totodata viu fata de lucrurile materiale. Se intampla uneori ca, in urma unei indelungate boli trupesti, sa se cheltuiasca toate puterile, sa paleasca toate calitatile trupului: atunci boala, neafland hrana, inceteaza sa mai sfasie trupul; ea il paraseste pe bolnav, lasandu-l istovit, ca mort, neinstare sa faca nimic din pricina istovirii de catre suferinte, din pricina cumplitei, mutei stari bolnavicioase care nu se vadeste prin nicio suferinta aparte. Acelasi lucru are loc si in sufletul omenesc.

Viata nepasatoare petrecuta vreme indelungata in mijlocul imprastierii statornice, in mijlocul pacatelor statornice savarsite de buna voie, in uitare de Dumnezeu, de vesnicie, in neluare-aminte sau in luarea-aminte cat se poate de superficiala la poruncile si invatatura Evangheliei: ei bine, aceasta viata rapeste duhului nostru impreuna-simtirea fata de lucrurile duhovnicesti, il omoara in privinta lor. Fara a inceta sa mai fiinteze, acestea sunt pentru el ca si cum n-ar fi, intrucat viata lui in ce le priveste a incetat: toate puterile lui sunt indreptate numai spre material, spre vremelnic, spre desertaciune, spre pacat. Oricine vrea sa cerceteze fara impatimire si in chip temeinic starea sufletului sau va vedea cat de mare este insemnatatea ei, va vedea cat de grea este ea, va recunoaste ca ea este vadire si marturie a starii de moarte a duhului.

Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi.

De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare. Continuare »

12 Comentarii »

Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: PAREREA DE SINE

De se va bizui cineva numai pre a sa dreptate si pre izbavirea ce singur si-o lucreaza, in desert si in zadar se trudeste. Ca toate ale dreptatii sale ca o carpa lepadata se vor arata in ziua cea de pre urma, precum zice Isaia: „Ca o carpa lepadata toata dreptatea noastra” (Is 64,5)

(Sf. Macarie cel Mare (†390), Omilii duhovnicesti XX, 3)

Diavolul nu vaneaza pe cei pierduti; el ii vaneaza pe cei trezvitori, pe cei ce sunt aproape de Dumnezeu. El ia de la dansii increderea in Dumnezeu si incepe sa-i loveasca cu intemeiere in sine, cu indreptatiri, cu ganduri si cartire. Prin urmare, sa nu ne punem increderea in gandirea noastra logica. Sa nu crezi niciodata gandurilor tale. Traieste simplu si fara sa te gandesti prea mult, ca un copil pe langa tatal sau. Credinta fara prea multa gandire lucreaza minuni. Gandirea logica impiedica harul lui Dumnezeu si minunile. Lucreaza rabdarea, fara a judeca cu gandirea logica.

(Avva Paisie Athonitul, †1994)

“Intr-un capitol anterior am discutat despre sindromul, fatal atat pentru monahism, cat si pentru oricare alta nevointa crestina, cunoscut sub numele de „intemeiere in sine”. Strans legat de acesta este un alt sindrom, pe care parintele Seraphim l-a identificat drept parere de sine „duhovniceasca”.Persoana prinsa in aceasta capcana ajunge sa creada si sa pretinda ca actioneaza conform unor „principii duhovnicesti”, dar in realitate el isi face voia, satisfacandu-si si conservandu-si egoul si ramanand intarit in propriile pareri. „In jurul lui se tese o plasa de idei“, explica parintele Seraphim, „ce nu au niciun contact cu realitatea… De obicei diavolul se foloseste de o idee neinsemnata ca sa ne «prinda», stiind ca aceasta ne va prinde prin ceva ce ne emotioneaza, si ca aceasta «prindere» este de ajuns ca sa ne faca sa incepem a tese intreaga panza de paianjen care sa ne prinda“¹ .

Parintele Seraphim a discutat aceasta problema de mai multe ori in scrierile si in epistolele sale, precum si in discutiile cu fratii de la schit. In 1973, bunaoara, i-a scris unui fost frate de manastire despre care simtea ca fusese prins in capcana parerii de sine: Continuare »

40 Comentarii »

Sandu Tudor (parintele Daniil Teodorescu) despre NOUA SPIRITUALITATE

„Viaţa duhovnicească nu este nici nouă, nici veche, e veşnică asemenea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu. Vremea de acum pare că nu poartă semnele adevăratei duhovnicii. Dăinuieşte mai mult o „preocupare”, o mirare, nu o trăire în cele sfinte. Sub icoana Hristosului întrezăreşti mutra animalului decăzut al veacului. Câtă murdărie grămădită în viaţa ascunsă a fiecăruia, cât băligar de păcate acre face din suflet o hazna, cât puroi care astupă urechile și înăbuşe inimile! Trebuie să fie ars în cenuşă de minunea acelui foc duhovnicesc pe care a venit să îl aprindă Hristos. Continuare »

31 Comentarii »

Stirea de mai jos a readus in actualitate, intr-un mod brutal, subiectul sistemelor de identificare si urmarire electronica a persoanei de catre stat.

Este vorba de proiectul e-governmnent derulat in Romania, la un grad de supraveghere care, dupa stiinta noastra, nu are precedent in alta tara din aceasta lume, ce presupune crearea unei interfete electronice care sa cuprinda totalitatea interactiunilor dintre stat si cetatean dar si – ceea ce este si mai important – dintre cetatean si cetatean. Pretextele pentru acest proiect sunt modernizarea statului si eliminarea cozilor de la ghisee (cu atat mai bine ca se mai dau niste mii de functionari in somaj, nu?). Pretexte cat se poate de aberante, de vreme ce nimeni nu opreste, in afara de incompetenta sau rea-vointa, reducerea la minimum a actelor birocratice la care statul obliga cetateanul. De altfel, observam ca, dupa ce statul creeaza o problema (birocratia) tot el ne vinde si iluzia solutiei, obligandu-ne sa acceptam e-guvernarea (guvernarea electronica).

Intr-un mod deja “traditional”, guvernul roman s-a comportat si de aceasta data ca un veritabil talhar. Nici vorba de dezbateri publice, la care sa fie invitati specialisti, sociologi, istorici, nicio vorbulita despre controversele de ordin etic imense starnite in societatea occidentala de acest tip de guvernare, unele din ele ajunse inclusiv in Parlamentul European. Guvernul autohton a decis, in schimb, cu o lipsa de transparenta absoluta, sa demareze acest proiect care, pe timp de criza, costa o suma imensa (500 milioane Euro), fiind vorba in totalitate de bani publici, si fiind implementat in mod complet nedemocratic. Mai mult, acest proiect, odata implementat, va fi obligatoriu pentru cetatenii Romaniei, inclusiv pentru cei care nu au si nu stiu sa foloseasca internetul pentru a-si plati darile sau a achita facturile. Deci asta ardea acum, ca pensionarii (oare vor mai avea pensii in cativa ani?), bolnavii, batranii si saracii lipiti din satele prapadite ale patriei sa aiba cate un mocofan care sa le bifeze semnatura electronica pe internet.

Este evident ca nu s-a facut niciun fel de studiu de impact ci este o porunca superioara pe care executantii romani o executa cu zel si fara comentarii. Este, iarasi, evident ca se tace asurzitor asupra riscurilor legate de o supraveghere perpetua si totala a vietii intime a persoanei; asupra incalcarii drepturilor elementare si constitutionale la libertate si protectia datelor private; asupra efectelor perverse pe care un Leviathan electronic le induce in societate; asupra pericolelor de siguranta pe care le presupune un astfel de sistem informatic; asupra costurilor implicate; asupra minciunii legate de transparenta, singura transparenta fiind a vietii noastre in ochii Fratelui mai Mare, si nu a cetatenilor fata de deciziile Leviathanului Electronic… ca sa enumeram doar “cateva” probleme…

Prezentam mai jos stirea din cotidianul Gandul, pentru a continua prin prezentarea problemei puse de “umbra electronica” in contextul mai larg al sistemului biometric care se construieste, incet dar sigur, pentru crearea sistemului electronic de supraveghere totala. Continuare »

113 Comentarii »

• Va rugam sa cititi integral, fiind un cuvant de mare folos si de mare actualitate: IPS AVERCHIE TAUSEV: TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI

“(…) Cel de al treilea nivel al apostaziei

In sfârşit, cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie ade­vărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spi­ritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina:

(1) a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi

(2) a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toate formele corecte. Câteva din simptomele sale, ca­re pot fi găsite şi în „pseudo-Ortodoxia” apostaziei de nivelul al doilea, vor fi înfăţişate mai jos. Continuare »

28 Comentarii »

MARIA PARTEA CEA BUNA SI-A ALES

http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou20.htm

“(…) Care este partea cea bună în viata crestinului? Necontenita rugăciune. Toată fapta cea bună trebuie să o însotim cu rugăciune, cum arată marele Apostol Pavel în Epistola întâi către Tesaloniceni, unde zice: Neîncetat vă rugati (5, 17).

Dar chiar Mântuitorul în Evanghelie zice: Luati aminte, privegheati si vă rugati (Marcu 13, 33). Si dumnezeiescul Apostol Petru spune: Privegheati, că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu umblă, căutând pe cine să înghită. (I Petru 5, 8). Si dumnezeiescul Prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea (Psalm 33, 1).

Ai auzit pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta? Ca să ne învete că Maica Domnului si-a ales partea cea bună, partea Mariei. Căci Mântuitorul, când Marta alerga să-i facă mâncare si să-i gătească masa, oarecum a mustrat-o cu pilda Mariei: Marto, Marto, te grijesti si spre multe te silesti; dar un lucru trebuieste. Care? Acela pe care-l avea Maria, că stătea la picioarele Domnului. Căci Maria – zice – partea cea bună si-a ales, care nu se va lua de la dânsa (Luca 10, 38, 42). Continuare »

14 Comentarii »