Sf. Dimitrie al Rostovului: ADEVARATA POCAINTA: OSTENELI MAI MARI DECAT PACATELE!

Cititi si:

Extras din revista Credinta ortodoxa:

“Adevărata pocăinţă este, ca nu numai să ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre, ci şi să nu ne întoarcem încă la cele mai dinainte lucruri rele, şi întru îndreptarea vieţii noastre după aceea să petrecem. Nu numai neîntorcându-ne la cele mai dinainte, ci şi cu inima înfrântă să ne fie jale pentru cele ce le-am făcut înainte. Şi nu numai să ne fie jale, ci şi prin mari osteneli ale pocăinţei a ne împăca pentru păcatele cele făcute, întrucât a nu fi asemenea (ostenelile) cu păcatele cele lucrate, ci încă să le întreacă pe ele. Pentru că deşartă se pare a fi pocăinţa aceluia care nu cu cea lungă înfrânare de bucate şi cu postirea cea o dată pe zi vrea să-şi acopere cele multe îmbuibări şi beţii. Deşartă este pocăinţa aceluia care, prin scurta şi uşoara oarecare omorâre a trupului, i se pare a-şi curăţi cele multe şi grele păcate de moarte. Nedreaptă este pocăinţa aceluia care nu cu multe suspinuri şi loviri în piept se nădăjduieşte a se îndrepta de cele multe nedreptăţi, de furtişaguri, de ucideri, de jafuri, de răpiri, de asuprelile fraţilor şi de cele asemenea cu acestea. Neadevărată este iertarea păcatelor aceluia care numai prin puţine lacrimi, afară de altele cuviincioase pocăinţei sale adevărate nevoinţe şi osteneli, aşteaptă să-şi spele spurcăciunile cele mari şi fărădelegile şi să scape de muncile cele veşnice.

Multe lacrimi au vărsat Ninivitenii şi mare pocăinţă au arătat, că se îmbrăcau în saci de la mic până la mare, şi au poruncit post nu numai la oameni, ci şi la dobitoace şi au strigat către Dumnezeu lungindu-şi rugăciunea şi s-a întors fiecare din calea sa cea rea. Însă neîncredinţaţi erau de mântuirea lor, pentru că ziceau:

“Cine ştie, oare se va căi, sau se va milostivi Dumnezeu şi oare îşi va întoarce iuţimea mâniei Sale, ca să nu pierim” (Iona 3).

Şi dacă aceia, atâta pocăinţă arătând, neadeveriţi erau de milostivirea lui Dumnezeu şi de iertarea păcatelor lor, apoi ce fel de adeverire va avea, cel ce prin puţina pocăinţă aşteaptă şi nu prin multe lacrimi ca să se curăţească de cele multe şi grele păcate?

Dar vei zice: Ninivitenii erau păgâni, neştiind Scriptura ceea ce zice: “Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu n-o va urgisi” (Psalmul 50); şi “Aproape este Domnul de cei umiliţi cu inima şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui“; şi: “Zis-am: Mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului şi Tu ai lăsat păgânătatea inimii mele” (Psalmii 18, 33 şi 31). Iar noi credincioşii, nădăjduim, că şi cele puţine lacrimi cu mărturisirea păcatelor, pot să câştige de la Dumnezeu Mila şi iertarea păcatelor.

Răspund eu: Pot numai întru aceia care sunt la sfârşitul cel de moarte, cărora nu este vreme spre mai multe lacrimi şi spre a se împăca prin pocăinţă pentru păcate. Unora ca acelora pentru o sfărâmare a inimii Milostiv li se va face Domnul. Chip este tâlharul cel de pe Cruce, care la sfârşitul său nu multe cuvinte cu mărturisire şi cu inimă înfrântă a zis. Şi îndată a auzit de la Domnul, milostivul acel cuvânt: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Iar de la omul cel sănătos şi care are vreme spre pocăinţă îi cere Dumnezeu multe lacrimi şi multe osteneli şi nevoinţe (Luca 23), până ce ostenelile pocăinţei se vor asemăna, iar mai ales vor şi întrece pe păcatele ce au fost mai înainte.

Încă pentru lacrimi şi aceasta să se zică: Sunt unii, care se şi umilesc la o vreme de păcatele lor şi plâng, iar a greşi nu încetează, pe unii ca aceia nu-i foloseşte chipul cel umilit, când năravul lor neîndreptat petrece. Alţii şi la pocăinţă vin, mărturisindu-şi cu lacrimi păcatele lor, iar după o vreme iarăşi la aceleaşi spurcăciuni de păcate se întorc şi unora ca acelora ce folos le este de spălarea lacrimilor, când iarăşi cu dragoste întru acea mai dinainte tină intră? Deci nu este de ajuns singură umilinţa şi sfărâmarea inimii, ceea ce la o vreme se face fără de adevărată pocăinţă, ca adică nu numai să-i fie jale şi să plângă pentru păcate, ci nici să nu se mai întoarcă la păcate, şi pentru cele făcute să sufere cuviincioasa osteneală. Pomeneşte Apostolul de Isav, fiul lui Isaac (Evr. 12, 17), cum că n-a aflat pocăinţa loc, măcar deşi cu lacrimi a căutat-o pe ea. Pentru ce lacrimile păcătosului celuia nu i s-au socotit întru pocăinţă şi neprimite i-au fost lui Dumnezeu, nici nu i-a iertat păcatele de care păcătosul acela a plâns?

Răspunde Sfântul Gură de Aur în trimiterea către Evrei, 83, Cuvântul 31:

“N-a aflat pocăinţă, fiindcă n-a arătat cea vrednică pocăinţă. Şi ne sfătuieşte de aici pe noi, păcătoşii, zicând: Câţi socotesc a greşi fără curmare (nădăjduindu-se că fără cea cuviincioasă obosire şi chinuire să dobândească iertarea păcatelor lor) acestea să le gândească: Pentru ce Isav n-a câştigat iertare? Pentru că nu s-a pocăit precum se cădea. Oare voieşti să vezi pocăinţă cu deadinsul (adevărată, cuviincioasă), ascultă pocăinţa lui Petru cea după lepădare. Pentru că ne spune nouă pentru dânsul evanghelistul zicând: Ieşind afară a plâns cu amar (Mt. 26, 75). Pentru aceasta i s-a şi iertat lui un păcat ca acela, fiindcă s-a pocăit cu chipul care i se cădea”. Până aici Sfântul Gură de Aur.

Iarăşi va zice cineva: Sfântul Petru un ceas plângând, a câştigat iertare greşelii sale, deci şi mie de voi plânge un ceas înaintea Domnului, mi se vor ierta păcatele, fără de multe şi îndelungate osteneli ale pocăinţei. Unuia ca aceluia îi răspunde ucenicul lui Petru, Sfântul Clement Papa, zicând pentru dânsul, la Cuvântul de la Matei, cap. 20:

„Că în toate nopţile auzind glasul cocoşului cântând, îndată îşi aducea aminte de lepădarea aceea cu care de Hristos se lepădase şi se arunca la pământ şi multe lacrimi vărsa, plângând cu amar, şi aşa făcea toată viaţa sa”.

Şi pentru aceea Nichifor, scriitorul faptelor Bisericeşti, Cartea 2, cap. 26, scrie de dânsul, că ochii lui îi erau însângeraţi, iar aceasta din cea prea multă plângere era, de acest fel a fost pocăinţa Sfântului Petru după greşeala lui. Iar tu cel ce te nădăjduieşti ca într-un ceas să-ţi plângi păcatele tale, oare poţi să plângi aşa cu amar precum a plâns Petru? Şi în toate nopţile a te tângui ca şi dânsul? Şi iarăşi: Oare poţi tu să suferi ca acele osteneli şi nevoinţe precum a suferit Petru, răsplătind lui Hristos Domnului său pentru lepădarea sa, până la cea cu capul în jos răstignire a sa? Deci să nu te nădăjduieşti la cea puţină oarecare umilinţă a inimii, care ţi se face la o vreme, nici să cutezi la cea mai mică osteneală a ta şi la nevoinţa cea scurtă. Ci întocmai cu păcatele tale, iar mai ales şi mai multă, o, păcătosule, să-ţi arăţi înaintea Domnului cu multe lacrimi pocăinţa, şi atunci să aştepţi de la Dânsul milă.

Învaţă Sfântul Gură de Aur în Cuvântul 10 la Evanghelia de la Matei 3, 8, scriind aşa:

“Pocăinţa zic: Ca nu numai de cele mai dinainte rele a se depărta, ci şi mai mari bunătăţi a arăta: Pentru ca să faceţi roduri vrednice de pocăinţă, iar cum să le facem? De vom începe a face cele potrivnice păcatelor, precum aş zice: De ai răpit cele străine, dă dar şi pe ale tale. Ori multă vreme ai curvit, înfrânează-te dar şi de a ta femeie, la rânduite zile, deprinzându-te cu înfrânarea. Ori ai ocărât şi ai bătut pe cei ce-ţi învinuiau, deci binecuvintează pe cei ce te dosădesc şi fă bine celor ce te rănesc pe tine. Pentru că nu ne este destulă sănătatea nouă ca numai să scoatem săgeata, ci şi doftorii să ne punem pe rană. Ori te-ai desfătat şi te-ai îmbătat în vremea cea mai dinainte, posteşte acum şi la băutura apei ia aminte, ca să ridici vătămarea ce ţi s-a adus ţie din beţie. Ori ai căutat cu ochi curveşti la frumuseţe străină, apoi să nu mai cauţi nicidecum la feţe femeieşti, întru cea mai multă păzire rânduindu-te pe sineţi după ranele ce le-ai luat, până ce te vei întări întru bine, pentru că “Abate-te de la rău şi fă bine” (Ps. 33,13). Până aici Gură de Aur.

Şi Apostolul sfătuieşte la Romani 6, 19:

“Precum aţi pus de faţă mădularele voastre slujitoare necurăţiei şi fărădelegii întru fărădelege, aşa şi acum să vă puneţi de faţă mădularile voastre slujitoare dreptăţii întru sfinţenie”.

Iar Sfântul Grigorie Dialogul, numind pe om pom ce se cunoaşte după roadele sale, zice în Cartea 6, cap. 15, de la Ioan cap. 13:

“Deci din roduri, iar nu din frunze, sau din rădăcină are să se cunoască pocăinţa, fiindcă şi Domnul a blestemat pe pomul ce avea numai frunzele, iar nu şi roduri. Că mărturisirea n-o primeşte (care se face numai cu cuvintele) şi fără de rodurile obosirii trupului”. Până aici Grigorie Dialogul.

Iar noi să luăm aminte. Precum pomul cel bun nu din rădăcină şi din frunze, ci din rodurile cele bune se cunoaşte, aşa adevărata pocăinţă din faptele şi părerea de rău. Pom de gând este omul şi are rădăcină a pocăinţei sale: gândul şi voinţa mărturisirii păcatelor. Iar frunze: singură mărturisirea păcatelor. Care cu cuvintele iată se face spre Dumnezeu înaintea Părintelui Duhovnicesc şi făgăduinţa de îndreptare, iar rodurile acelui pom sunt ostenelile îndestulatei pocăinţe. Deci se cunoaşte adevărata pocăinţă nu din rădăcina gândului, nici din frunzele mărturisirii şi ale făgăduinţei, ci din singure ostenelile îndestulatei pocăinţe. Întăreşte-ţi gândul ca o rădăcină, înmulţeşte-ţi cuvintele ca nişte frunze. De nu vei avea roduri vrednice de pocăinţă, nevoinţe ostenitoare – zic – şi osârdnică sârguinţă pentru îndestulata pocăinţă de păcate, nu vei fi pom de binecuvântare vrednic, ci de blestem să te temi.

Pe doi păcătoşi îi aflăm în Sfintele Scripturi care se pocăiesc de faptele lor cele rele şi şi-au mărturisit păcatele lor la Dumnezeu: Saul şi David, dar n-au câştigat amândoi de la Dumnezeu iertare. A zis Saul: (1 Regi 15, 24): “Am greşit că am călcat cuvântul Domnului”. A zis şi David: (II Regi 12, 13): “Am greşit Domnului meu!” Deci David a câştigat iertare şi s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare şi în mânia Domnului a rămas şi a pierit. Pentru ce? Au doară nedrept este Domnul, că pe un păcătos ce s-a mărturisit Lui l-a miluit, iar pe altul l-a lepădat? Să nu fie! Pentru că drept este Domnul întru toate lucrurile Sale (Psalm 144, 18). Ci pricina este numai a celui neiertat păcătos Saul, căci mărturisindu-şi păcatul său, nu s-a căit cu îndestulare de dânsul, adevărata pocăinţă şi îndreptare nearătând, măcar deşi îndestulată vreme a avut spre pocăinţă şi îndreptare. Iar David după mărturisirea păcatului său, o, cât de mult s-a ostenit întru pocăinţă!

În toată noaptea aşternutul său cu lacrimile udându-şi, în miezul nopţii sculându-se, cenuşă ca pâinea mâncând şi băutura cu plângerea amestecându-şi de postire slăbind şi obosindu-şi trupul său şi smerindu-se înaintea Domnului în sac şi în cenuşă multă vreme, pentru aceea nu numai de păcat s-a iertat, ci şi iubit lui Dumnezeu s-a făcut. Iar Saul cel ce a făcut numai singură mărturisire de păcat, iar în pocăinţă nu s-a ostenit, a rămas neiertat în veci. Deci să nu se nădăjduiască nimeni că se va curăţi de păcatele sale cele mari numai cu singură mărturisirea şi cu puţină umilinţă, fără de ostenelile şi nevoinţele cele ce se cuvin la adevărata pocăinţă, când are vreme spre îndreptarea sa şi spre întreaga pocăinţă pentru păcate şi se leneveşte a se osteni. Bine este a urma lui David celui ce grăieşte: “Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi griji de păcatul meu” (Psalm 37, 19). Iată nu se îndestulează David numai cu singură mărturisirea fărădelegii sale, ci şi de întreaga pocăinţă se grijeşte. Mărturisi-voi păcatul meu – zice – şi mă voi osteni până ce deplin mă voi pocăi de dânsul. Pentru că ce foloseşte a descoperi rana, iar doftoria cea cuviincioasă la rană a nu o pune? Ce folos este a-ţi mărturisi păcatele, iar canon a nu purta pentru ele, nici a-ţi îndrepta viaţa ta?”.

(Hronograf, traducere: mitropolitul Veniamin Costache, Pelerinul Român, Oradea, 2005, p. 82-86).

Legaturi: