“… In vremurile din urma toate bisericile eretice s-au apucat sa construiasca ziduri de sustinere pentru Evanghelie din teoriile stiintifice. Si-au impropriat multe teorii stiintifice ca pe ceva absolut, desi cei mai mari oameni de stiinta ai veacului nostru au incetat sa mai considere chiar si cunoasterea pozitiva (ca sa nu mai vorbim de teorii) ca fiind ceva absolut.

Precum ostasii lui Pilat L-au imbracat pe Domnul Hristos in purpura ieftina, iar Irod in haina alba, tot astfel si teologii eretici L-au imbracat pe Mantuitorul in hainele ieftine ale filosofiei pagane si ale stiintei mincinoase. Asta pentru ca, pasamite, sa-L imbrace mai frumos si sa-L impodobeasca! Dar in ambele cazuri Hristos este in egala masura batjocorit si injosit.

Credinta ortodoxa este singura din lumea care a pastrat credinta in Evanghelie ca singur adevar absolut, care nu are nevoie de sprijin si de sustinere din partea niciunei filosofii sau stiinte lumesti. De aceea cand rostim al noualea articol al Crezului: Intru Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica - noi intelegem prin “una Biserica” Biserica Ortodoxa, si aceasta din motivele de mai sus.

Teologii eretici au dat Bisericii Ortodoxe un nume de batjocura: “biserica impietrita” (Harnack, “Das Wesen des Chrisentums”). De ce? Pentru ca, pasamite, aceasta Biserica “nu merge in pas cu vremea” sau pentru ca “nu se adapteaza vremurilor”! Insa tocmai aceasta este slava Ortodoxiei, ca ea nu merge in pas cu vremea, nici nu se adapteaza vremurilor, potrivit poruncii Sfantului Apostol Pavel: Nu va potriviti dupa acest veac! (Rom. 12,2).

Cum ar putea vesnicia sa se potriveasca cu vremelnicia? Cum s-ar putea adapta absolutul la ceea ce este trecator? Cum s-ar putea impaca Imparatia cereasca cu imparatiile pamantesti? Cum s-ar intovarasi ceea ce este scump cu ceea ce este ieftin? Daca toata lumea zace in minciuna, precum a fost spus, oare binele vesnic il vom imprejmui si il vom sprijini cu raul, iar lumina cereasca o vom intari cu fumegoasele focuri din carbuni si petrol?

Exista, intr-adevar, si unii teologi in Biserica Ortodoxa, care merg pe urmele teologilor eretici, considerand ca Evanghelia nu este destul de puternica ca sa se sustina singura pe sine si sa se apere de furtunile lumesti. Lor le insufla respect cugetele si metodele eretice. Cu tot sufletul lor ei sunt de partea ereticilor, dar pe dinafara se mentin in Biserica Ortodoxa doar asa – de dragul mentinerii. (…)

Biserica Ortodoxa ii respinge pe asemenea teologi si nu ii recunoaste ca fiind ai sai, dar ii rabda din doua motive: primul, pentru ca ii asteapta sa se pocaiasca si sa se schimbe, iar al doilea, pentru ca nu respingandu-i sa faca din rau in mai rau, adica sa-i impinga cu capul in jos in prapastia ereticilor, marind prin aceasta numarul ereticilor si pierzand sufletele lor. Acesti teologi nu sunt purtatori ai constiintei si si simtirii ortodoxe, ci madulare bolnave ale comunitatii Bisericii. Purtatorii constiintei si ai simtirii ortodoxe sunt poporul, monahismul si preotii de parohii.

A zis Domnul nostru cel slavit: eu nu primesc slava de la oameni. Atitudinea ereticilor este tocmai opusa acestei atitudini a Mantuitorului. Ei cauta slava de la oameni. Ei se tem de oameni. Din aceasta cauza ei se agata de asa-zisii oameni “slaviti” din istoria omeneasca, ca sa sprijine Evanghelia si ca sa fie mai placuti oamenilor acestei lumi. Ei se indreptatesc pe sine, zicand: “ca sa ii dobandim!” Dar, o, cat de amar s-au amagit! Cu cat mai mult lingusesc lumea – ca prin aceasta, chipurile, sa atraga lumea la biserica -, cu atat acea lume lingusita fuge mai departe de Biserica. Cu cat se arata ei mai culturalizati, neinduhovniciti, adaptati vremurilor, cu atat lumea ii dispretuieste mai mult. Cu adevarat, nu se poate sa fii placut si lumii, si lui Dumnezeu. In afara de aceasta, fiecare crestin iscusit stie ca inca se mai poate face placut lui Dumnezeu prin adevar si dreptate, in timp ce lumii nu i te poti face placut nicidecum, nici prin adevar, nici prin minciuna, nici prin dreptate, nici prin nedreptate. Pentru ca Dumnezeu este vesnic si neschimbator, in timp ce lumea este trecatoare si schimbatoare.

Domnul nostru cel slavit a mai zis evreilor si acestea: Cum puteti sa credeti (in Evanghelie, in Vestea Mea de Bucurie) cand primiti slava unul de la altul, iar slava care este de la Dumnezeu nu o cautati? Cu totul potrivite [aceste cuvinte] pentru teologii eretici. O definitie cu totul suficienta a pozitiei lor si o judecata potrivita a lui Dumnezeu asupra lor. Daca ar cauta slava care este de la Dumnezeu, ei ar crede in Evanghelia lui Dumnezeu si nu s-ar intoarce nici la stanga, nici la dreapta. Dar ei vor slava si lauda de la oameni, de aceea tind sa dovedeasca si sa sprijine marturia lui Dumnezeu cu marturiile oamenilor. Acesta este un pacat si o greseala. Este un pacat si o greseala si daca nu ar cauta slava de la oameni pentru ei insisi, ci pentru biserica lor. Pentru ca se aduce o jignire Celui Preainalt, atunci cand marturiei Sale i se adauga marturia omeneasca ca si confirmare. Ca o confirmare a oamenilor pentru ceea ce Dumnezeu vorbeste!

Care sunt consecintele unei astfel de ploconeli a ereticilor in fata lumii? Distrugatoare. Intr-adevar, distrugatoare din punct de vedere al intregii vieti, individuale si sociale, a popoarelor eretice. Distrugatoare din punct de vedere al credintei, al politicii, al moralei, al casatoriei – vai, din toate punctele de vedere. Caci legatura noastra cu Hristos, Vestitorul Vestii de Bucurie, determina cu precizie matematica toate celelalte legaturi ale noastre cu toti si cu toate.

In timp ce Hristos a spus: Fara Mine nu puteti face nimic, lumea eretica in sute de feluri a exprimat acest gand: “Fara Hristos putem face totul!” Toata cultura moderna este indaratnica fata de Hristos. Toate stiintele moderne se intrec intre ele care va lovi mai puternic in stiinta lui Hristos. Aceasta este revolta slujnicei impotriva stapanei sale – revolta stiintelor lumesti impotriva stiintei ceresti a lui Hristos. Dar toata aceasta revolta se sfarseste in zilele noastre prin aceea ce este scris, iar aceasta intr-o masura si cu o claritate nemaiintalnita: Zicandu-se pe sine a fi intelepti, au innebunit (Rom. 1, 22).

Cu adevarat nu se stie unde este mai mare nebunia lumii moderne, departata de Hristos: oare in  experienta personala a individului sau in casatorie; oare in scoala sau in politica; oare in sistemul economic, sau in prescriptiile legale; oare in razboi sau in pace? Peste tot s-a ajuns la expresia deplina a acestor doua lucruri: vulgaritatea si brutalitatea. Si acolo unde Hristos este mai absent, acolo este mai mare vulgaritate si brutalitate. Minciuna si violenta in triumf deplin.

Sa se rusineze teologii eretici si mai-marii bisericilor si popoarelor eretice, care cu ajutorul lui Hristos s-au ridicat ca stapani si conducatori ai tuturor popoarelor lumii. Au pentru ce sa se rusineze. Caci precum necugetatii galateni, tot asa si ei au inceput in duh si au sfarsit in trup. Ei sunt principalii vinovati pentru ca aceste popoare au iesit de pe calea cea dreapta si au inceput sa schiopateze cu ambele picioare, inchinandu-se cand lui Dumnezeu in Ierusalim, cand viteilor de aur in Samaria.

Caci precum odinioara necredinciosii evrei au calcat porunca dupa porunca a lui Dumnezeu si au mers dupa dorintele lumii si ale inimii lor, tot asa au facut si ei cu stiinta lui Hristos, stapanul peste toate stiintele. Ei au macinat pe dedesubt si au daramat dogma dupa dogma; au distrus porunca evanghelica dupa porunca; au lepadat canon apostolic si patristic dupa canon; cuvintele sfintilor le-au luat in ras; pildele de nevointa le-au numit legende.

Cea mai grea lovitura asupra Evangheliei au adus-o teologii eretici prin aceea ca s-au indoit de dumnezeirea lui Mesia al lumii; unii s-au indoit doar, iar altii s-au dezis cu totul de ea. Apoi a urmat grabnic un sir de negari ale realitatilor duhovnicesti, precum negarea existentei ingerilor si a demonilor, negarea Raiului si a iadului, negarea slavei nemuritoare a sfintilor si a dreptilor, negarea postului, negarea puterii crucii si a valorilor rugaciunii, si asa mai departe.

Intr-un cuvant, teologii eretici s-au ocupat cu adaptarea si echivalarea inca de la desprinderea Apusului si  a Rasaritului, si cel mai intens in ultimii 150 de ani. Au adaptat cerul pamantului, pe Hristos celorlati “intemeietori de credinte”, iar Vestea de Bucurie celorlalte credinte israelite, musulmane si pagane. Toate acestea, chipurile, in numele “tolerantei” si in “interesul pacii” dintre oameni si popoare. Insa acesta este chiar inceputul si originea celor mai scandaloase razboaie si revolutii din istoria lumii. Pentru ca adevarul nu se lasa niciodata echivalat cu jumatatile de adevar si cu minciunile.

Ideea teosofica ca adevarul se gaseste raspandit prin toate credintele, filosofiile si misterele, a precumpanit si la teologii eretici ai lumii apusene. Potrivit acestora, si in crestinatate trebuie, pasamite, sa fie ceva adevar, precum si in islam si in hinduism, ori in budism, la Platon si Aristotel, in zend-avesti, precum si in tantrele si mantrele tibetane. Daca ar fi asa, atunci corabia omenirii ar pluti pe intunecatul ocean al vietii fara de nadejde, fara capitan si fara busola.

Atunci de ce a mai zis Hristos acest cuvant nemaiauzit: Eu sunt adevarul? Nu a spus: Eu sunt o parte din adevar, ci Eu sunt adevarul. Si inca: Eu sunt lumina lumii. Prin urmare, El este intregul adevar si intreaga lumina. Pe langa aceasta, El mai este, potrivit propriilor Sale cuvinte si singura cale spre viata vesnica. Pe langa aceasta, si afirmatia Sa, ca doar El Il cunoaste pe Dumnezeu – nu l-ati cunoscut, a spus evreilor, iar eu Il stiu pe El; si daca as as spune ca nu Il stiu, as fi mincinos ca voi. Oare Hristos S-a inselat sau ne-a inselat?

Sa ne ierte Dumnezeu ca si punem aceasta intrebare. Nu o punem noi; ereticii si-au pus-o lor demult si neintrerupt ii raspund cand intr-un fel, cand intr-altul; o data precum evreii, ca Hristos a inselat, iar altadata precum teosofii, ca S-a inselat El singur. Pentru noi aceasta intrebare nu exista.

Popoarele ortodoxe cred si marturisesc ca Iisus Hristos este unicul si singurul Mesia, Mantuitorul lumii, rascumparatorul neamului omenesc din pacat, innoitorul, Fiul lui Dumnezeu intrupat din Fecioara Maria si de la Duhul Sfant, Dumnezeu din Dumnezeu, plinatatea adevarului, izvorul vietii, biruitorul mortii, incepatura invierii, singura cale dreapta catre adevaratul tel, judecatorul viilor si al mortilor.

Exista pana acum ceva nelamurit, care constituie deosebirea fundamentala intre Biserica noastra Rasariteana si bisericile eretice apusene. Dar inainte de a explica aceasta diferenta, trebuie sa explicam ca noua era pentru bisericile eretice apusene nu incepe nici de la reforma, nici de la revolutia franceza, ci din secolul al zecelea, de la despartirea Apusului crestin de Rasaritul crestin. De atunci s-a ivit in crestinatatea apuseana adaptarea si echivalarea. Aceasta si este esenta noii ere a lor, a vremurilor moderne, a modernismului cu care ei se falesc. Pentru Biserica Rasariteana nu exista nici era noua, nici era veche, de cand Hristos s-a aratat lumii, ci ea este tot aceeasi si deopotriva de adevarata, indiferent de vremuri si de ocazii si de conjuncturi.

Totusi, diferenta fundamentala dintre Biserica Rasariteana si Apuseana de la marea schisma din anul 1054 pana astazi consta in intelegerea diferita a Evangheliei lui Hristos. Apusul in acea vreme si chiar mai inainte de aceea a iceput sa inteleaga Evanghelia ca o teorie, iar apoi si ca una din multele teorii despre lume si viata, in vreme ce Rasaritul intelegea Evanghelia ca nevointa si practica. De aici s-a ajuns la aceea ca Dogmatica a devenit in Apus o stiinta curat teoretica, adica una din multele filosofii, in timp ce in Rasarit a fost si a ramas pana in ziua de astazi o stiinta practica.

Dogmatica este o stiinta practica. Acesta este un lucru pe care teologii eretici fie nu l-au cunoscut, fie l-au uitat. Dogmatica chiar de la inceput a fost o stiinta practica. Aceasta au stiut-o apostolii, sfintii si ascetii Bisericii Rasaritene, si s-au straduit ca fiecare dogma sa o implineasca in ei insisi, in viata lor.

De pilda, dogma Sfintei Treimi, despre Dumnezeul intreit si unul, a parut multor laici, ba inca si teologilor eretici, cea mai abstracta dintre toate dogmele. Insa in Mineiele Bisericii Rasaritene se spune despre multi sfinti cum prin nevointa s-au facut pe sine “lacasuri ale Sfintei Treimi”. Caci ei si-au indumnezeit si mintea lor, si inima, si vointa; pe toate trei le-au umplut de Duh Sfant ca pe niste vase, precum in pilda lui Hristos despre cele trei masuri de faina.

Preafrumos a exprimat aceasta slavitul Apostol Pavel prin cuvintele: Oare nu stiti ca trupul vostru este locas al Duhului Sfant, ce locuieste intru voi, pe care Il aveti de la Dumnezeu, si nu sunteti ai vostri? (I Cor.6, 19). Bineinteles, unde este Dumnezeu-Duhul Sfant, acolo este si Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu-Fiul, Treimea Sfanta, nedespartita, neamestecata si de viata facatoare. De aceea se si spune in stihirile de lauda la unii sfinti: “Si ai fost lacas al Sfintei Treimi”.

Toate slujbele dumnezeiesti din Biserica Rasariteana, ca si multe rugaciuni, incep cu invocarea Sfantului Duh: “Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului…vino si Te salasluieste intru noi”. Noi ne rugam deci ca Duhul lui Dumnezeu sa vina si sa Se salasluiasca intru noi. Aceasta nu se intampla imediat, ci dupa indelungate nevointe in rugaciune, post, milostenie si truda; si abia cand prin toate acestea, si prin dese lacrimi si suspinuri se curateste inima, atunci Duhul Se salasluieste in inima, ca sa indumnezeiasca si inima, si mintea, si vointa. Atunci Dumnezeul cel Preainalt locuieste in om si lucreaza totul in toate.

Mintea, inima si vointa reprezinta treimea omului. In sufletul pacatos si patimas aceasta treime nu se afla in unitate si in armonie dumenzeiasca, ci este dezbinata si lipsita de armonie. In acest caz, omul este ca o casa dezbinata in sine, care nu poate sa dainuiasca, ci este sortita sa se prabuseasca. Pe o astfel de casa a sufletului nimic nu o poate mantui de la pieire decat pocainta si credinta in Evanghelie.

Daca totusi omul cunoaste adevarul, adica realitatea Domnului si Mantuitorului sau, Mesia al lumii si Vestitorul ceresc, atunci incepe a se preda Lui in intregime si a-si deschide inima sa pentru primirea Lui, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in sine. Atunci pentru el stiinta lui Hristos inceteaza de a mai fi teorie sau filosofie si devine regim practic de tamaduire, baie a renasterii si metoda de indumnezeire. Tot atat de reala precum sangele de pe cruce, tot atat de indispensabila precum painea si apa si tot atat de practica precum zidirea unei noi case”.

(din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Suta de capete de la Liubostinia“, Editura Sophia, 2009)

Legaturi:

***

12 Comentarii »