CRONICA PRIGOANEI: 50 DE ANI DE LA PROCESUL INTELECTUALILOR (II) – Marturiile zguduitoare ale Monicai Pillat despre tatal ei, Dinu Pillat, despre credinta, suferinta, iubire si minunile din viata lor

Evocare Constantin (Dinu) Pillat

“El a spus ca daca ar putea scrie prin ce a trecut in detentie ar trebui sa fie un fel de Dostoievski. Primul lucru pe care a vrut sa-l citeasca dupa eliberare a fost romanul “Amintiri din casa mortilor” scris de Dostoievski. La final, i-a spus mamei: “Asta e apa de roze fata de ce am trait noi in puscarie”. (Monica Pillat despre tatal ei).

***

“A fost un nobil, un om capabil de a iesi din sine, din belsug înzestrat cu minunata capacitate de a admira si de a-i vedea pe oameni mai buni decât sunt. (…) Si câta discretie, câta delicatete si detasare, câta neîncetata propensiune spre iertare, întelegere, retinere numai a partilor bune dintr-o opera sau din caracterul unui ins. (…) Daca voi putea si-mi vei îngadui, îti voi mai scrie despre el, încercând sa-ti redau ceva din incomparabilul farmec, din nespusa fericire a unei prietenii pe care mi-a acordat-o ca pe un dar nepamântesc. Sa nu-l uitam. Sa nu-l uitati. Sa nu uitam“. (N. Steinhardt despre prietenul sau, Dinu Pillat)

• Continuare de la: Cronica prigoanei: 50 de ani de la PROCESUL INTELECTUALILOR (I)

… O evocare emotionanta la aceasta lansare a apartinut fiicei lui Constantin Pillat, D-na Monica Pillat.

Scriitorul a suferit enorm in inchisoare, trecand si prin tortura psihica – in timpul interogatoriilor auzea, in camera vecina, urletele unei femei despre care i s-a spus ca este chiar mama sa. Mai apoi, i s-a spus ca sotia si fiica sa a au murit din cauza lui. Dinu Pillat a trebuit sa traiasca toti anii inchisorii cu acest sentiment de vinovatie dus pana dincolo de limitele imaginatiei. D-na Monica Pillat a mai amintit de privirea de neuitat pe care o avea scriitorul la prima intalnire cu familia sa – o privire de om care se intorsese din Iad. Supravietuirea sa a fost posibila tot datorita credintei. Constantin Pillat nu a luat niciodata inchisoarea ca o nedreptate, ci ca o ispasire pentru pacatele sale…

Adaugam aici si un interviu mai vechi al dnei Monica Pillat, aparut in Romania Libera din 12 ian. 2008: Calvarul familiei Pillat

[…] Nascut in 1921, Dinu Pillat era unul dintre cei mai promitatori tineri ai generatiei care avea sa ajunga la maturitate imediat dupa al doilea razboi mondial. Absolvise Facultatea de Litere si Filosofie si scria la renumite reviste ale vremii. In 1947 si-a sustinut doctoratul sub indrumarea lui George Calinescu. Pentru putina vreme avea sa fie angajat ca asistent la catedra de “Istoria literaturii“. Dupa ce comunistii au aflat ca strabunicul sau era Ion Bratianu, l-au dat afara. Ani de zile a lucrat in conditii mizere pentru a-si intretine familia. In timp ce era angajat la “Cooperativa de praf de sange”, a fost nevoit sa vanda o parte a bibliotecii si unele opere de arta. Bolnav de tuberculoza pulmonara, de pe un pat de spital, a tradus din limba germana poeziile lui Rainer Maria Rilke. “Nu te lasa despartit de Mine / aproape esta tara pe care ei o numesc viata / Ai s-o recunosti dupa gravitatea ei. / Da-Mi mana”, scria poetul ceh de expresie germana in talmacirea lui Dinu.

[…] Din dosarele de la CNSAS am aflat ca Dinu a fost urmarit din 1955, iar eu de la 9 ani. Poate unele convorbiri despre carte au fost interceptate. Le trebuia, de fapt, un pretext, ca sa il inchida. La perchezitie, securistii au luat lucrarile pe care le-au gasit in sertarele biroului. Ulterior, sub presiunea batailor din inchisoare, tata a recunoscut ca romanul se afla ascuns in pod. Acesta fost unul dintre principalele capete de acuzare din procesul care a urmat. Manuscrisul a fost declarat pierdut ca proba la dosar inca din 1964. Ma gandesc ca cineva si-a putut insusi pasaje din aceasta opera.

» A mai fost acuzat ca a facut publica o scrisoare…

Este vorba de o scrisoare trimisa de Emil Cioran lui Constantin Noica. Filosoful a aratat-o si altor prieteni, apoi a circulat in epoca. Cineva a batut-o la masina si, in final, o cunostinta a adus-o in cercul de prieteni ai tatalui. Mama mi-a spus ca scrisoarea era complet inofensiva si se vroia un semn din partea cuiva demult plecat. In momentul in care Noica a fost arestat, parintii mei au stiut ca acea scrisoare se va intoarce impotriva lor.

» Presimteau?

Da, pentru ca toti prietenii lui fusesera deja arestati. Dinu a fost ridicat de Buna Vestire, pe 25 martie 1959.S-a urmarit lichidarea unei elite care forma gandirea buna si libera a Romaniei. Procesul Noica–Pillat a fost numit al intelectualilor.

» Ce s-a intamplat dupa eliberare?

In inchisoare, Dinu Pillat a rezistat datorita credintei. Dupa ce a iesit din inchisoare, el si-ar fi dorit sa intre intr-o manastire precum Nicolae Steinhardt, care s-a botezat la indemnul tatalui meu. Pentru ca nu se putea desprinde de familie, i-a spus mamei ca doreste sa devina paznic inr-o gradina publica. Vroia sa stea departe de viata pe care a trait-o. Nu a mai dorit sa termine nici un roman. Ii era teama ca familia sa nu pateasca ceva. S-a rezumat la traduceri, antologii si critica literara. S-a simtit foarte vinovat fata de prieteni si fata de noi, desi nu avea nici un motiv. El a spus ca daca ar putea scrie prin ce a trecut in detentie ar trebui sa fie un fel de Dostoievski. Primul lucru pe care a vrut sa-l citeasca dupa eliberare a fost romanul “Amintiri din casa mortilor” scris de Dostoievski. La final, i-a spus mamei: “Asta e apa de roze fata de ce am trait noi in puscarie”. Tata a murit, prea tanar, de cancer, in 1975.

» Cum se vede rezistenta anticomunista?

Martirii luptei anticomuniste sunt uitati cu buna stiinta. Memoria este incomoda pentru cei care continua sa se bucure de vechile favoruri.Dupa ce tata s-a intors din inchisoare s-a intalnit pe strada cu fostul sau tortionar, care il batuse si il umilise groaznic. Tata i-a zis atat: “Te iert”. Ulterior, tortionarul s-a sinucis. Probabil ca radacinile acelei epoci sunt foarte puternice si astazi si de asta se recurge la memorie atat de rar.

» Puteti ierta?

Pot sa iert un om care isi cere iertare. Dar cum sa iert niste oameni care intorc spatele trecutului? Eu cred insa ca aceia care se refugiaza numai in prezent se insala. Trecutul ii va ajunge din urma. Mama a trecut prin momente dificile dupa moartea prematura a tatei. Pentru ca Dinu Pillat venea dintr-o familie rafinata, de mari boieri, mama ii spunea, glumind, ca intre ei exista o diferenta de 100 de ani. Dumnezeu a vrut ca mama sa mai recupereze ceva din aceasta diferenta si i-a supravietuit tatalui trei decenii.

“L-am asteptat doi ani, o sa-l mai astept 23”

“Tata a fost condamnat mai intai la moarte, fiind acuzat de inalta tradare si de conspirare impotriva regimului. Apoi, pedeapsa i-a fost comutata la 25 de ani de munca silnica. In 1960, mama a fost chemata, impreuna cu celelalte sotii de detinuti la Securitate, unde li s-au comunicat pedepsele sotilor. Ofiterul i-a spus mamei: Ce o sa va faceti acum, ca sotul v-a fost condamnat la 25 de ani? Mama i-a raspuns: l-am asteptat doi ani, o sa-l mai astept 23. Eu nu stiam ce se intampla cu tata, dar, intr-o noapte, aveam 11 ani, am visat ca l-au condamnat la 25 de ani. I-am spus mamei si ea s-a speriat. M-a intrebat cine mi-a spus. La liceu, nu am fost primita sa dau examen de admitere, desi invatam foarte bine. In toamna m-au lasat sa intru la o scoala, aflata foarte departe de casa, la Bariera Vergului. Din fericire, cei mai buni profesori, indepartati de la liceele bune din oras, predau acolo”, spune poeta si anglista Monica Pillat.

*

• Un alt interviu tulburator cu Monica Pillat, realizat de Claudiu Tarziu, gasim in Formula As:

Moartea suspendata

– Descindeti dintr-o familie cu radacini boieresti si artistice, care a dat nume mari in istoria Romaniei. V-a fost de folos in viata acest blazon?

– Faptul ca familia mea are radacini in boierime a fost pentru mine un mare balast. La scoala ma temeam sa rostesc numele Bratianu. Si in condamnarea la moarte a tatalui meu, in celebrul proces al intelectualilor “Noica-Pillat” (1959), a atarnat foarte mult ca era nepotul Bratienilor. Pe de alta parte, am avut privilegiul sa cresc si sa ma formez intr-un cerc de oameni deosebiti, prieteni ai parintilor si bunicilor mei, ca Vasile Voiculescu, Nicu Steinhardt, Olga Greceanu, Marcel Avramescu, o lume de mare noblete intelectuala si sufleteasca, a carei esenta n-a fost atinsa de comunism. Chiar si suferinta noastra familiala a avut momente de gratie, de sublim. Pot spune chiar ca am fost martora unei minuni. Dupa ce tata a fost condamnat la moarte, i s-a comutat pedeapsa in temnita pe viata, si apoi a fost eliberat, cu toti detinutii politici, dupa cinci ani. Cand a venit din puscarie, noi n-am vrut sa stim nimic din ce i s-a intamplat. Nu suportam sa ne povesteasca suferintele prin care a trecut. Voiam sa tinem raul departe de noi.

Casa cu amintiri

Si mama ii spunea mereu sa nu mai vorbeasca deschis la telefon, sa fie atent cu cine se intalneste. Eram mai traumatizate decat el. Intr-un fel, era normal, fiind inchis, el nu s-a mai temut si a considerat ca nu mai are nimic de pierdut, nu se gandea ca mai iese din inchisoare. Noi, in schimb, am fost infricosate, ne-am cenzurat, ne-am pierdut libertatea, desi eram in afara inchisorii.

– V-a schimbat viata spaima si suferinta de-atunci?

– Pot sa va dau raspunsul pe care l-a dat Soljenitin la o intrebare asemanatoare. Suferinta ne apropie de Dumnezeu, iar fara aceasta suferinta, avem o existenta larvara.

– Exista o imprejurare anume, legata de intalnirea dvs. cu Dumnezeu?

– Tata m-a crescut in credinta. Ma ducea la biserica duminica, iar in fiecare seara ingenuncheam impreuna langa patul meu si ne rugam. Tot atunci m-a invatat sa-mi fac un bilant la sfarsitul fiecarei zile, sa-i spun, fara teama, ce-am facut bine, si daca nu am facut, sa-mi propun sa fac a doua zi. Se numea “ora confidentelor“. Si am facut asta pana pe la 11 ani, cand el a fost inchis. Tata era un om plin de fervoare religioasa. Si bunicul meu, Ion Pillat, a fost credincios. Amintiti-va ca a scris “Povestea Maicii Domnului”, un ciclu de poeme care aduce episoade din Noul Testament, in mediul romanesc; este o autohtonizare a acestei drame biblice. Bunica mea, Maria Pillat – Brates, care era pictorita, a ilustrat “Povestea Maicii Domnului”, facand-o pe Fecioara Maria in chip de taranca, in costum national romanesc, in decorul rustic de la noi. Mama a studiat, si ea, pictura murala bisericeasca, si toata copilaria si adolescenta mea, m-a luat cu ea pe la biserici si manastiri. Asa incat am trait intr-un mediu religios. […]

Intalnirea cu Iisus

– Rezistenta in inchisorile comuniste s-a bazat, in mare masura, pe credinta in Dumnezeu. O experienta spirituala si sufleteasca covarsitoare, pe care a trait-o, cu siguranta, si parintele dvs., Dinu Pillat.

– Este cert. Tata avea o constitutie foarte fragila, a fost bolnav de tuberculoza, chiar inainte de a intra in inchisoare. Era imposibil sa-ti imaginezi ca omul acesta va rezista fizic, chiar si cinci ani. Mai ales ca a fost batut, torturat, tinut cu lanturi la picioare, pentru ca era un om care nu renunta la crezul si la ideile lui. Nu existau interogatorii fara bata, iar cand se intorcea in celula, era cuprins de neputinta, oboseala si disperare. Intr-o noapte, cand a fost adus de la o astfel de ancheta, unde fusese torturat, L-a vazut in dreptul usii pe Iisus, rastignit pe cruce. Il privea. Si-atunci a inteles de ce suferea. In momentul in care intelegi de ce ti s-a dat suferinta, poti sa treci peste orice. Revelatia ca prin suferinta s-a apropiat de Iisus i-a dat o putere spirituala atat de mare, incat mi-a spus: “Si de atunci, nimic nu mi s-a parut de neindurat”. De acolo cred ca i-a venit si curajul, desi tata avea, oricum, stofa de erou. Inainte sa iasa din inchisoare, un ofiter de Securitate i-a cerut sa semneze un angajament de informator. Tata i-a spus ca a avut revelatia lui Dumnezeu in temnita si ca asta il impiedica sa faca orice intelegere neonoranta, sa tradeze sau sa faca rau. De altfel, vorbesc despre aceasta marturie a lui si notele informative date de altii despre tata, aflate in dosarul sau de la Securitate, acum in arhivele CNSAS. Informatorii au scris ca Dinu Pillat le-a spus ca nu poate fi cumparat dupa aceasta revelatie.

Exercitii de mers pe apa

– Ati mostenit pe linie de familie, nu doar talentul literar al inaintasilor dvs., ci si credinta in Dumnezeu. V-a fost de folos in momentele grele ale vietii?

– La mine, credinta si scrisul merg mana in mana. Am descoperit mai intai scrisul ca fictiune. Cand eram mica, minteam ingrozitor, mai ales la scoala.

Si asta a devenit o problema a familiei, pentru ca inventam tot felul de lucruri, poate pentru ca familia mea traia sub tensiune continua, dupa venirea comunistilor la putere. De frica, invatasem sa traiesc dublu. O prietena a mamei, profesoara de germana, a sfatuit-o sa ma puna sa scriu. Am inceput sa scriu de pe la sapte ani, tot felul de povesti, si de atunci n-am mai mintit, nu mai simteam nevoia. Scrisul imi disciplina fantezia rebela. Mai tarziu, am descoperit scrisul ca drum spre Dumnezeu. Am inceput sa scriu un fel de jurnal, dar nu despre ce mi se intampla, ci cu “exercitii de mers pe apa“, cum le-am spus eu. Cand eram prea ingrijorata sau suparata, imi propuneam sa “merg pe apa” cu mintea, sa nu ma scufund. Nu conteaza ce am scris, dar m-a ajutat mult. Incepeam, ca stare de spirit, de foarte jos, dar pe masura ce scriam, simteam ca ma desprind de pamant, de toate cele materiale, de tot ce te trage in jos. La capatul exercitiului eram senina, caci aveam certitudinea ca l-am intalnit pe Dumnezeu. La un moment dat, mi-am zis sa incerc sa scriu fara gandul ca vreau sa ajung undeva. Sa hoinaresc, pur si simplu. Si am avut o experienta, as spune, diavoleasca. Am intitulat aceasta scriere “Spovedanie in fata marii“. Titlul spune tot, ca nu te spovedesti in fata marii, care e un simbol al schimbarii, al nemarginirii si al golului. Am scris ceva care m-a uluit. Era confesiunea unei eroine complet diferita de mine. Si chiar scrisul era altfel, stufos, muzical, plin de incantatii, si cu o vraja a cuvintelor pe care eu nu o aveam. Eroina mea nu-si afla locul nicaieri, nu era a nimanui si pleca de colo-colo. Lipsa de apartenenta este primul semn al diavolului. Tot ce se intampla in povestea mea ma ducea nicaieri. Si-mi parea ca povestea se destrama in urma, pe masura ce eu inaintam. Lasandu-ma purtata de scris, ajungeam in abisuri si zone de umbra, care nu stiu daca erau ale mele…

Pe urma, am capatat experienta cuiva din inchisoare, pe care eu nu aveam de unde s-o cunosc si la care nu ma gindisem, pe care am descris-o ca sub dictare. Intr-un tarziu, mi-am dat seama ca aceasta experienta este distructiva, ca nu mai aveam de ce ma agata ca sa raman aici, in prezent. Si am avut un vis, in care eram cu tata, iar in jurul nostru, totul se prabusea, lucruri, pereti… Tata mi-a luat caietul in care scriam si mi l-a rupt in bucati, zambind. Am inteles ca nimic din ce scrisesem nu conta si m-am oprit. Mai tarziu am scris o carte, “Drumul spre Emaus”, care cuprinde diverse amintiri. Am descoperit scriind ca, in anumite momente ale vietii, m-am intalnit constant cu Iisus, prin cei pe care i-am iubit. Inteleg intalnirea cu Dumnezeu prin intalnirea cu mesagerii Lui, care uneori se intampla sa fie oameni pe care ii vad o singura data in viata.

– Multi scriitori se multumesc sa-l aiba pe Dumnezeu doar in suflet si-acasa, “la purtator”. Credinta lor nu ajunge si la biserica. Va numarati printre ei?

– Eu merg la biserica, particip la slujbe, ma spovedesc si ma impartasesc, ma rog… Duhovnicul meu a fost, pana nu demult, parintele Nicolae Buga, de la biserica Visarion, care acum este la Philadelphia. Dar am avut noroc si de alti preoti buni si am primit multa putere de la slujbele religioase. Cred insa ca ma ajuta si scrisul in drumul meu spre Dumnezeu. Ma gandesc la parabola talantilor. Dumnezeu mi-a dat acest talant, scrisul, ca sa am cu ce-mi “plati” drumul catre El. In cazul meu, scrisul nu e o experienta livresca, este chiar ce mi s-a dat sa fac ca sa ajung acolo. In urma cu zece ani, am fost la un pas de moarte. Disperarea mea nu era ca nu m-am rugat mai mult sau ca nu am fost la biserica mai des, ca asta oricum faceam, ci ca nu am ajuns prin scris destul de departe, pe drumul spre mantuire.

– Ce s-a intamplat atunci?

– In anul 2000 am fost diagnosticata cu cancer la rinichi. Inainte de operatie, m-am dus sa ma spovedesc si sa ma impartasesc, pentru ca nu stiam daca scap cu viata. Am mers la parintele Marchis, recomandata de Alexandru Paleologu, si parintele mi-a spus: “Acum Dumnezeu te incearca, cum l-a incercat pe Iov. Si iti ia ca sa-ti dea. Dar daca nu esti atenta si nu intelegi de ce ti s-a dat, degeaba ti s-a dat aceasta incercare. Deschide bine ochii si ai sa vezi ca toate lucrurile au un rost“. Din acel moment, nu mi-a mai fost frica. Am luat-o ca pe o incercare pe care trebuie sa o trec, indiferent unde m-as fi intors, in viata asta sau in viata vesnica.

– Si-ati inteles de ce v-a dat Dumnezeu o incercare asa de grea?

– Da, pentru ca am privit mai atent in jurul meu. Cand m-am internat, am luat cu mine o sticluta cu agheasma de la Ierusalim, pe care am primit-o de la nasii mei. Inainte de operatie, mi-am dat cu apa sfintita pe frunte si pe la tample si m-am rugat. Iar Dumnezeu s-a milostivit de mine si a facut o minune: dovada este ca traiesc si azi. O alta minune a facut-o cu o pacienta din acelasi salon cu mine. Era inspaimantata ca va muri in operatie, fiind diagnosticata tot cu cancer. I-am dat si ei apa sfintita, s-a dat pe frunte si a plecat. Dupa cateva minute, s-a intors vesela. Zice: “Mi-au facut o noua ecografie si nu mai am nimic“. Dar nu minunile, ci boala m-a facut sa inteleg ce datorie am pe pamant. Eram disperata, nu pentru ca mi se incheia viata prea devreme, ci pentru ca nu eram pregatita, nu facusem prea mult pentru apropierea mea de Dumnezeu. Cred ca asta e cel mai ingrozitor lucru care i se poate intampla unui om: sa fie luat din viata, inainte de a-si pregati sufletul.

Odata l-am intrebat pe tata cum ar prefera sa moara: pe neasteptate, sau sa stie dinainte. Si mi-a spus: “Sa stiu, ca sa am timp”. Abia dupa ce am trecut prin spaima bolii, am inteles ce-a vrut sa spuna. Viata a devenit pentru mine mult mai pretioasa. Pana atunci eram ca un om care cheltuie, crezand ca are buzunarele pline cu bani, cheltuiam timpul fara grija. Nu zic ca ce fac acum ma justifica, dar cred ca imi da o alta seriozitate.

Iubirea face minuni

– Aveti o cheie pentru apropierea de Dumnezeu?

– Nu-i las pe-ai mei sa moara. Le ingrijesc operele si le impartasesc tuturor. Imediat dupa ce a murit tata, il visam mereu. Odata am visat ca tata – de la a carui moarte au trecut 35 de ani – tragea sa moara chiar in odaia asta, si cineva a aprins o lumanare pentru el. I-am spus acelui om ca nu poate aprinde o lumanare, ca inca n-a murit. L-am luat apoi in brate pe tata si am plecat cu el. Si unde mergeam, el traia. Traia pentru ca era cu mine. Asta arata ca atat cat voi trai eu, va trai si el. Dar poate ca trebuie sa fac ceva mai mult, ca sa traiasca si cand nu voi mai fi eu. Pentru ca eu sunt ultima din familie. Eu cred ca orice opera adevarata are un sambure de divin in ea si ca faci un mare bine, impartasind-o altora. In plus, am descoperit ce inseamna smerenia, facand munca grea de editor; nu mai am acel ego: “eu, eu, eu”. Si am mai descoperit ca iubirea face minuni.

– Este o metafora?…

– Nu, e adevarat. Aveam un dulapior cu arhiva familiei, manuscrise, scrisori, tot. I-am spus unui prieten: “Am acolo o comoara, dar nu ma pot uita la ea, ca sa nu impietresc de durere”. Mi-a spus: “Trebuie sa dansezi cu aceasta comoara, care nu e numai a ta, ci a tuturor“. Mi-era frica sa nu ma imbolnavesc de nostalgie, de dorul dupa parintii mei, dar n-a fost asa. Am luat la citit hartiile, cu greu, una cate una. Si am simtit ce putere are iubirea si dupa moarte. Am publicat un volum, “Biruinta unei iubiri“,cu scrisorile pe care si le-au scris parintii mei, de cand s-au cunoscut si pana au murit. M-am umplut si eu de iubirea dintre ei si am vazut cum mama a simtit iubirea tatei si dupa moartea lui. Dupa moartea tatei, mama i-a scris surorii lui, Pia, care traieste in Anglia. Din scrisorile ei se vede ca trece prin trei faze: disperarea ca l-a pierdut, revelatia iubirii de dincolo, pe care o are prin vis si, in final, recuperarea lui.

– In ce sens spuneti “recuperarea lui”?

– Cand l-a cunoscut pe tata, mama venea dintr-o familie proaspata; tatal ei era un cizmar talentat, care a ajuns patron de magazin si membru in Parlament. Pe de alta parte, Ion Pillat, bunicul meu patern, parlamentar si el, venea dintr-o mare si veche familie boiereasca. Mama spune intr-o scrisoare: “Intre noi era o diferenta de o suta de ani”, pentru ca social, ea venea dintr-o familie atat de noua, lipsita de vechimi boieresti. In plus, familia mamei nu prea credea in Dumnezeu, dar ea se casatorise cu un om profund credincios.

Mama a incercat, in cei 30 de ani care i s-au dat dupa moartea tatei, sa reduca acest decalaj si sa-l inteleaga pe tata. Experienta suferintei de dupa moartea lui a facut-o vrednica de el, si atunci a putut sa moara si ea. Treptat, in scrisorile de la urma, mai ales, descopera splendoarea suferintei si cum, prin suferinta, gasesti minunea vietii. Ajunsese pana la urma pe acelasi plan cu el si il putea intalni in cealalta lume, pregatita pentru o altfel de nunta.

Iubirea este fundamentala. M-a intrebat odata un prieten, pictor: “Cu ce te duci la judecata de apoi, cu volumele tale de poezie, cu cartile pe care le-ai ingrijit?”. N–as lua cu mine nimic altceva la judecata de-apoi, decat iubirea. Prin iubire nu inteleg numai iubirea de familie, de prieteni sau de tara, ci mai ales dorul de Dumnezeu. Daca trebuie sa ma justific in fata lui Dumnezeu, este prin ce-am iubit. Si cred ca-i destul. Iar moartea nu ma mai sperie, pentru ca e o poarta catre acea iubire.

***

MONICA PILLAT: Aurul suferintei

“În noaptea Bunei Vestiri a anului 1959 (aveam pe atunci 11 ani şi 5 luni), m-am trezit brusc din somn. Lumina era aprinsă, nişte indivizi necunoscuţi umblau prin casă răvăşind cărţile din bibliotecă şi scotocind prin sertare. Mama, palidă, se sprijinea de spătarul unui scaun, tata, pe marginea patului, se îmbrăca în tăcere, bunicile mele, ca nişte umbre, se lipiseră de perete. Stăteam nemişcată în aşternut, încremenită în aceeaşi muţenie care îi cuprinsese pe ai mei. Echilibrul cald al încăperilor era dat peste cap de intruşii în negru care răscoleau pretutindeni, aruncând pe jos lucrurile aşezate cu grijă în casă. Totuşi haosul pe care încercau să-l aducă astfel nu izbutea să intre înăuntru, deoarece familia nu era surprinsă de ceea ce se petrecea, luând sălbatica intruziune drept un rău inevitabil, ce avea să se abată asupra noastră oricum, mai devreme sau mai târziu. Mă cutremură şi acum calmul cu care mama a pus într-un sac puţină îmbrăcăminte, revăd neclintirea statuară a bunicilor mele, aud paşii egali ai tatei părăsind odaia, casa, grădina.

A doua zi, de dimineaţă, m-am dus la fabrica de blănărie, unde uceniceam, ca toţi colegii mei de şcoală, pe lângă câte un muncitor. Cu mintea pustiită, priveam pe geamul cenuşiu-murdar o macara mişcându-se în aer şi, în vreme ce însăilam bucăţile de blană artificială, am simţit că ziua care începuse avea să fie cea mai tristă din viaţa mea.

La câtva timp de atunci, într-o noapte, am visat că tata era în mijlocul unui lac negru, iar pe mal, de jur împrejur, se aflau prietenii lui care îi întindeau mâinile ca să-l ajute să iasă de acolo, dar, cum îi apucau degetele, cădeau şi ei, traşi în aceeaşi apă întunecată. În cuprinsul aceluiaşi an, aveau să fie arestaţi, unul după altul, aproape toţi cei dragi nouă.

Mai târziu, am visat că stăteam în ploaie şi noroi, în dreptul unui trunchi noduros de copac, şi acolo se afla un bătrân pe care
l-am întrebat la câţi ani a fost tata condamnat, iar el mi-a răspuns: la 25 de ani. În dimineaţa următoare, am iscodit-o pe mama: „e adevărat că tata a fost condamnat la 25 de ani?“. Ea a tresărit şi m-a întrebat: „cine ţi-a spus?“ „Am aflat din vis“, i-am răspuns şi obrazul ei s-a făcut şi mai alb.

După aproape 45 de ani, aveam să descopăr, din cartea Dorinei Al. George, Şocul amintirilor(1), felul în care mama primise vestea cumplitei sentinţe, în anul 1961: „După proces, am fost anunţaţi să trecem la Direcţia Securităţii (în strada Domniţa Anastasia), ca să ne fie predate unele lucruri ale condamnaţilor. (…). Am fost acolo la orele indicate pe avizul de chemare; înaintea mea se afla o doamnă pe care n-o cunoşteam, nefiind dintre cei cu care am stat în timpul procesului. Ofiţerul de la masă i-a predat câteva caiete (cred) şi i s-a adresat: «Ei, doamna Pillat, ce ziceţi de soţul dv., iată cu ce s-a ales: a încasat o condamnare de 25 de ani închisoare; ce o să vă faceţi acum?» «Am aşteptat 2 ani şi o să-l mai aştept 23», a răspuns pe loc doamna respectivă, cu o voce de gheaţă care l-a siderat – cred – pe ofiţer, care n-a mai zis nimic“.

Timp de 5 ani şi jumătate, am început să strâng într-un sertar al biroului tatei toate ciocolăţile pe care le primeam de sărbători, ca să se poată bucura de ele la întoarcere, iar dacă m-am pus pe scris, a fost pentru că simţeam că prin poezie puteam comunica nevăzut cu el, dincolo de barierele spaţiului şi timpului care ne despărţeau.

Bunica mea, Maria Pillat, l-a aşteptat pe tata vară de vară, nepărăsind oraşul, de teamă ca el să nu vină în absenţa ei. Îşi cumpăra din piaţă boboci plăpânzi de flori şi îi punea în vase smălţuite, nu numai ca să-i picteze, cât mai ales să-şi lege de îndoielnica lor deschidere nădejdea că fiul ei s-ar fi putut întoarce mai curând. Nu uit cum o dată, intrând în odaie, am găsit-o cu capul în mâini, deodată învinsă, pentru că trandafirul i se ofilise înainte de vreme, iar altădată se luminase de speranţă, privind un mugure care se deşteptase miraculos în plină iarnă.

În acel interval al aşteptării, mama, care fusese obligată să divorţeze, pentru a-şi putea păstra serviciul la Biblioteca Academiei, a fost mutată disciplinar în mansarda clădirii. Într-o scrisoare din 18 februarie 1965, ea evocă acel spaţiu al izolării pe care cu timpul reuşise să-i deturneze sensul iniţial: „Poate că din fericire am fost îndreptată să lucrez într-o odaie a Bibliotecii, ce se găsea la ultimul etaj. Un perete din sticlă mată, altul cu ferestre sus şi cu o uşă ce dădea deasupra acoperişurilor. Când deschideam uşa pentru a aerisi sau când o ţineam deschisă în permanenţă şi-mi ridicam ochii de pe fişe, vedeam printre copaci şi acoperişuri cum se scurgeau anotimpurile. La început, nu prea aveam mobilier, dar din cutiile cu reproduceri şi câteva suporturi rudimentare şi scări de bibliotecă făcusem un decor de piesă expresionistă. Colegele, care mă vizitau uneori, şi un bătrân bibliotecar, învăţat, care mă îndruma, găseau că interiorul în care lucram era foarte plăcut şi mă fericeau că aveam în jur linişte şi lumină. Aceasta mă consola de faptul că treceam pe lângă cărţi pe care nu aveam timp să le studiez şi zăream din când în când stampe interesante, de care nu mă puteam atinge. Şi astfel puteam sta zile întregi, câte opt ore, singură, fără să doresc prezenţa nimănui, la plecare fiind obosită doar de lucru, dar mulţumită şi cu sufletul limpede“.

Detenţia tatei a făcut ca să nu pot fi admisă în liceu la nici o şcoală din centru, dar la periferia de atunci a oraşului, într-un cartier nou muncitoresc, am reuşit să intru şi, spre norocul meu, am avut acolo parte de colegi buni, care se aflau în aceeaşi situaţie. Nu i-am întrebat niciodată nimic, dar mersul împreună, un ceas cu tramvaiul spre şcoală şi alt ceas înapoi spre casă, crease între noi o solidaritate care nu avea nevoie de nici o explicaţie. Mulţi dintre talentaţii profesori ai acelei şcoli m-au înconjurat cu o afecţiune discretă, făcându-mă să simt că, în ciuda tuturor restriştilor, exista un loc în care puteam fi acceptată. Dacă tata nu s-ar fi întors din închisoare, înainte de terminarea liceului, aş fi dat examen la o facultate tehnică, cu puţine şanse de reuşită, însă. Dar amnistia din 1964 a schimbat în extraordinar viaţa familiei noastre. Am intrat la Facultatea de Limbi Germanice, secţia engleză şi am urmat, din fericire, o carieră filologică.

În vara anului 1964, eram cu bunica mea, mama mamei, la Mânăstirea Văratec, unde, de câţiva ani, îmi petreceam vacanţele. Pe când stăteam pe cerdac, în acel sfârşit de iulie, a scârţâit deodată poarta şi poştaşul a adus vestea. Am luat în mâini cartea poştală cu scrisul mamei de la Bucureşti şi am citit-o până am simţit că nu mai văd. Minunea mă călcase în picioare, în cataclismul bucuriei îmi retrăiam deodată desfiinţarea. Cea mai tristă zi a vieţii mele, imediat după arestarea tatei, şi cea mai fericită amiază, la aflarea că se întorsese acasă, se dovedeau a fi la fel de nimicitoare, ca intensitate.

În curând a sosit şi prima scrisoare a tatei (2) care începea aşa: „Când am urcat încet panta de jos a bătrânei noastre uliţi, pe care în anii copilăriei tale ne-am dat de-atâtea ori cu săniuţa, ochii mi s-au împăienjenit, gura mi s-a uscat de-a binelea şi sacul cu micul meu calabalâc a cântărit mai greu în mână, atât de copleşit am fost de emoţie, revăzându-le pe toate aievea, cum le lăsasem cu 5 ani, 4 luni şi 3 zile în urmă. Dacă ai şti de câte ori mi-am închipuit această scenă a reîntoarcerii mele acasă… cu tine năvălind… cu codiţele blonde fluturându-ţi în spate ca nişte cozi de zmee în bătaia vântului… tu… m-ai primit în casă, privindu-mă din fotografiile tale de pretutindeni din odăi. Abia te-am recunoscut în ele, poate pentru că ai crescut atât de mult sau poate pentru că lacrimile nu mă lăsau să te disting de ajuns de bine. Şi apoi, am căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului şi am mulţumit pentru toate, toate“.

După o săptămână a sosit a doua scrisoare(3), în care tata îmi spunea: „Azi am început să mă reintegrez pe deplin în realitatea vieţii, să nu mă mai îndoiesc că toate sunt aievea, o amăgire de vis. Da, sunt acasă şi parcă n-aş fi lipsit niciodată! Mi-am reaşezat biblioteca frumos, adunând cărţile la loc, rânduindu-le cu grijă şi atenţie în rafturi, alintând parcă într-un fel fiecare volum în parte, cum făceai tu cu păpuşa în copilărie. Am schimbat ordinea tablourilor, am adus corabia lui Columb de pe bibliotecă pe scrin… Apoi, nu m-a răbdat inima şi am început să rearanjez şi odaia ta, să-ţi pun ordine în cărţi, aşezând totodată volumele după anumite criterii…“

În a treia scrisoare(4), mă sfătuia: „În ceea ce faci, nu trebuie să fii niciodată mulţumit de tine însuţi, ceea ce nu înseamnă bineînţeles nici să ajungi la deznădejde. Scrisul… rămâne o taină… cum o taină miraculoasă ne apare însăşi… creaţia lumii de către Dumnezeu… noi nu constituim decât stropul unei conştiinţe“.

Revăd apoi în gând o dimineaţă, în livada mânăstirii, când tata m-a luat să-mi destăinuie ceva din trăirile lui în închisoare. Iată ce îmi aduc aminte din ce mi-a mărturisit atunci(5): „Am stat un timp cu cineva în aceeaşi celulă. Ne chemau pe rând la interogatorii, nu mai ştiu dacă ziua sau noaptea, pentru că înăuntru era aproape continuu întuneric. Ne întorceam sleiţi după bătăi, cu creierul împleticit, amorf ca o leşie şi zăceam ore în şir letargici. Odată însă… el tocmai fusese luat… iar temnicerul ne-a adus la amândoi raţia de arpacaş şi pâinea, şi mie îmi era aşa de foame că i-am devorat şi porţia lui. Când s-a înapoiat, lihnit şi tremurând de slăbiciune, i-am spus că lui nu i se adusese de mâncare. El s-a uitat la mine dintr-o dată şi mai palid, n-avea putere să rostească vreun cuvânt, dar disperarea din ochii lui m-a împins să jur pe tot ce aveam mai sfânt că nu mă atinsesem de blidul lui, acuma gol.

O vreme am fost pus într-o celulă singur. De alături se auzea gemând la intervale o femeie. Mi-au spus că era mama, pe care o băteau, pentru că eu mă împotrivisem să le spun adevărul. Urletele acelea m-au făcut să mă învinovăţesc de tot ce nu făcusem vreodată şi am minţit până când ţipetele au pierit.

Credeam că mă voi prăbuşi mental… dar într-o seară… fusesem adus în temniţă după vreo 10 ore de interogatorii... pe când zăceam într-un colţ, ca o boccea de boarfe sfâşiate, am desluşit pe gratiile uşii Crucea cu trupul cenuşiu al lui Iisus. Atunci am înţeles că suferinţa era un drum de apropiere... şi nu m-am mai temut de nimeni. Nici o durere, nici o umilinţă nu mi-au mai fost de neîndurat“.

Alexandru George şi-a adus aminte(6) că tata i-a povestit odată cum, trezindu-se dintr-un somn greu, în bezna carcerei, el nu a mai ştiut ce vârstă avea atunci, dacă era copil sau bătrân, şi, ca să-şi dea seama, şi-a trecut mâinile peste faţă şi a simţit că îi crescuse barba. Aşa a putut realiza câţi ani ar fi putut să aibă şi apoi, după o vreme, a realizat unde era.

Pia, sora tatei, încercase, din exil, în anii ‘60, să-şi salveze din închisoare fratele, făcând o chetă printre cunoscuţii ei din Europa şi din America, pentru a aduna banii necesari răscumpărării şi aducerii lui în Anglia, împreună cu familia. Tentativa nu a reuşit, dar, graţie amnistiei din 1964, tata a fost eliberat împreună cu toţi intelectualii supravieţuitori din Procesul Noica–Pillat.

Când a revenit prima oară în ţară, în 1965, Pia i-a povestit tatei cu amărăciune despre eşecul încercărilor ei. Dar el i-a mărturisit că, dacă planul ar fi izbutit, probabil că el, deşi era credincios, s-ar fi sinucis în străinătate. Cum Pia a rămas consternată la auzul acestor cuvinte, tata i-a explicat că nu s-ar fi putut bucura de libertate şi că s-ar fi considerat un trădător, ştiind că tovarăşii lui de suferinţă ar fi continuat să stea în detenţie.

Pentru tata, ca şi pentru mulţi dintre prietenii săi, experienţa închisorii a avut un rol esenţial atât în apropierea de Dumnezeu prin suferinţă, cât şi în descoperirea, după eliberare, a miracolului vieţii, a elementarei bucurii de a exista. După 7 ani de la ieşirea din detenţie, el îi scria de la Văratec mamei(7), comunicându-i această revelaţie: „Se împlinesc astăzi 7 ani de la întoarcerea mea din închisoare, de la împlinirea miracolului pe care încă nici acum nu îl realizez parcă pe deplin. Mă uit în jur, din cerdacul de pe care-ţi scriu, la tot ceea ce mă înconjoară, dându-mi certitudinea că nu visez: florile, grădina cu micile răsaduri cu zarzavaturi, acoperişurile celorlalte căsuţe de măicuţe, pierdute între coroanele copacilor, turlele mâ­năstirii, dâmbul împădurit dindărătul lor, cerul de dincolo de toate.

Îmi dau seama că dacă mă ridic, pot să cobor de pe cerdac, să trec din grădină în uliţă, să-mi îndrept de-acolo paşii încotro vreau, că nu mai am de ce să invidiez o furnică sau o muscă pentru libertăţile lor de mişcare. (…)

Îmi aduc aminte – O, Doamne, cât de limpede! – când te-am revăzut după 5 ani, 4 luni şi 3 zile în vechea noastră curte de la Manana, în rochia de vară, venind spre mine parcă şi mai stângaci emoţionată decât în dimineaţa zilei când ai descins în rochie de mireasă, în faţa Bisericii Icoanei. Îmi venea să mă prostern la picioarele tale, cum a făcut stareţul Zosima înaintea lui Dimitrie Karamazov. Iar acum, cu un gest de prelungire a impulsului de-atunci, reprimat numai din pudoare, după ce am trăit 7 ani reintegrat într-un normal al lucrurilor, căruia i-am pierdut treptat reversul de miracol, îmi vine (deşteptat violent în această dimineaţă) să mă prosternez la pământ ca Alioşa Karamazov, când are halucinaţia nunţii de la Cana, în ceasurile de veghe ale agoniei Stareţului Zosima, să îmbrăţişez şi eu, adânc şi cutremurat conştient, rădăcina firii în care suntem cuprinşi“.

La ieşirea din închisoare, tata a dorit să-şi uite cariera de scriitor, care îi adusese atâta durere lui şi familiei (fusese condamnat pe viaţă, printre altele, pentru ultimul său roman, Aşteptând ceasul de apoi). Ar fi vrut să lucreze ca paznic al unei grădini publice. Dacă nu ne-ar fi avut pe noi, el s-ar fi călugărit, aşa cum a făcut-o mai târziu bunul lui prieten, Nicolae Steinhardt. A revenit însă treptat la cultură, în calitate de critic şi eseist, odată cu reprimirea lui de către George Călinescu la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, în toamna anului 1964. A continuat să fie urmărit cu străşnicie de Securitate şi pedepsit pentru gândirea lui liberă, prin concedierea şi retrogradarea sa în primăvara anului 1975. A murit fulgerător, la începutul iernii aceluiaşi an, de un cancer la oasele capului.

S-ar fi putut spune atunci că a fost o victimă şi un învins al regimului comunist. Am descoperit, însă, mai târziu, cu ajutorul mamei, că trecutul unei mari suferinţe poate fi transformat, prin înţelegere, într-un tezaur de învăţăminte.

Când, la sfârşitul anilor ‘90, urma să apară prima monografie despre viaţa şi opera tatei, autoarea studiului, Carmen Brăgaru, a venit să se consulte cu mama în privinţa titlului pe care urma să-l pună cărţii. Mama i-a spus că titlul cel mai potrivit ar fi Dinu Pillat: Un destin împlinit. Surprinsă, Carmen Brăgaru i-a cerut explicaţii. Mama i-a demonstrat că numai aparent moartea lui timpurie a marcat frângerea unei vieţi atât de chinuite şi că, din punct de vedere al evoluţiei lui sufleteşti, tata atinsese o culme de spiritualitate.

Pe de altă parte, în anii care au urmat, mama a căutat să împlinească destinul tatei atât prin publicarea operei lui postume şi prin reeditări, cât şi prin scrierea unei cărţi de amintiri(8), în care l-a evocat cu infinită iubire. Până în ultimele zile ale vieţii ei, mama a visat să publice corespondenţa tatei şi nădăjduia să alcătuim volumul împreună. Pentru că ea nu a mai apucat, am luat făclia memoriei din mâinile ei şi încerc să o duc mai departe. Nu este însă o misiune limitată la membrii familiei mele.

În 2006, de pildă, tânăra producătoare Nicoleta Brătescu a realizat un documentar despre tata, pe care l-a intitulat Calea regală, iar acest film a obţinut marele premiu al televiziunii în acelaşi an. Oameni care nu i-au cunoscut pe părinţii mei, literaţi, tineri cercetători sau simpli cititori ai cărţilor scrise de ei îmi mărturisesc cu emoţie că au găsit în tata şi în mama modele de demnitate şi de energie morală.

Ce bucurie poate fi mai adâncă decât aceea pe care o am văzând cum prezentul poate transforma astfel suferinţa, fragmentul şi vulnerabilitatea bietului trecut în valoare, întregime şi dăinuire?”

1. Ed. Paralela 45, 2006, p. 43
2. Scrisoare din 31 iulie 1964
4. Scrisoare din 14 august 1964
5. Aceste consemnări le-am publicat în Drumul spre Emaus, Ed. Vremea, 2002
6. Comunicare susţinută de criticul literar la Simpozionul comemorativ Artă şi credinţă în familia Pillat, Muzeul Naţional al Literaturii Române, 6 iunie 2006
7. Scrisoare către Nelli Pillat din 28 iulie 1971
8. Eterna întoarcere, Ed. Du Style, 1996, ed. a II-a adăugită, Ofrande, Ed. Universalia, 2002

(revista 22)

Dinu Pillat impreuna cu sora sa, Pia

Legaturi: