“… Referindu-ne la păstorii vremii noastre, numiţi de el „fraţi mincinoşi” şi „duşmani ascunşi” care „predică Ortodoxia schimbată şi prefăcută după placul lumii”, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul avertizează:

„Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a proorocit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi vor înşela (Mt. 24,5). […] Cât e de greu pentru creştinii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi la ideile filosofiei lor şi să creadă, (pentru că-s întemeiate pe iubirea creştinului de sine însuşi. Idei precum: progres, bunăstare, fericire, integrare, pace, toleranţă etc.,n.n.). dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, nu va afla dragostea de Dumnezeu, ci închinarea la un idol care se numeşte om” (Hrană duhovnicească, Lumină din lumină, 2000).

Nu e greu de ghicit că cei care corespund întru totul acestui tipar sunt, în primul rând, păstorii ecumenişti.

Însă înşelători ai norodului creştin pot fi la fel de uşor şi păstorii neecumenişti, chiar antiecumenişti, care pentru a obţine adeziunea, închinarea „idolului-om”- ucenicul, întrebuinţează armele clasice ale recuzitei creştine. Dovadă că acestea pot fi golite de înţelesul propriu, slujind unor scopuri meschine, stă mărturia aceluiaşi Sfânt care spune că păstorii „cei mincinoşi” amăgesc pe creştini vorbind de „preadulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta cea bună, de smerenie şi virtute şi ajută obştei creştineşti” (op. cit). Nimic mai uşor. Cum se transpune în practică şi care sunt urmările aflăm:

„Un părinte spiritual care vrea să facă totul el însuşi, să controleze totul, să monopolizeze orice iniţiativă, nu poate decât să întrerupă şi să întârzie acţiunile responsabile ale acelor pe care îi conduce, condamnându-i adesea la un infantilism care nici nu ştie de roada harului, nici nu ajunge la încoronarea unei ascultări cu adevărat evanghelice. Adesea nu e vorba decât de o pasivitate care a ajuns să impună o adevărată tiranie sau letargie care duce la un totalitarism dominator. [În asemenea situaţii] cei supuşi totuşi nu sunt oameni virtuoşi. Când ascultarea e pur şi simplu conformism, fără sens duhovnicesc, atunci e înjosire. Când porunca e fără sens duhovnicesc, izvorând din dorinţa pătimaşă a celui ce porunceşte, atunci e tiranie. Atunci cel care porunceşte o face în virtutea vreunui drept care ar izvorî din persoana sa” (Prea Sfinţitul Antonie Plămădeală, în Tradiţie şi libertate…).

Sfântul Iustin Popovici atenţionează:

„Nicăieri iubirea de stăpânire nu-i un păcat atât de înfricoşător ca în Biserică. Căci se strecoară în inima omului, stârpeşte iubirea din ea, dimpreună cu iubirea de adevăr – şi în locul lor toată puterea o ia răutatea. Dar în Biserică puterea este iubirea şi adevărul; cel mai mare în iubire slujeşte celui mai mic; cel care e cel mai bătrân, acela e slujitorul tuturor – totdeauna urmându-se pilda Mântuitorului, Care n-a venit în lumea aceasta pământească ca să I se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi, (Matei 20, 26-28). Aceasta deosebeşte Biserica de orice instituţie a lumii acesteia”.

Cuviosul Părinte Serafim Rose observa pe bună dreptate că puţini sunt părinţii înduhovniciţi, chiar cei cu faimă de sfinţenie, care să nu amestece interesul personal în lucrarea duhovnicească.

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, care se lăsase povăţuit de astfel de stareţi, amintindu-şi cât de mult se păgubise ascultându-i, mai târziu va mărturisi:

„Aproapele meu – şi în iubirea către el trebuie doar să-mi caut mântuirea – mi se face cursă care mă vânează spre pierzania mea, atunci când mintea lui este prinsă în cursele învăţăturii şi cugetării mincinoase şi amăgitoare” (op. cit., p. 140).

Prin aceleaşi amare experienţe trecuse cu mult mai înainte Sfântul Paisie Velicikovski, obligat ca, de-a lungul vieţii, să schimbe şaizeci de povăţuitori.

Ca şi în vieţuirea profană, în viaţa duhovnicească ascultarea poate fi întemeiată pe minciună şi înşelare. Ucenicul mânat de intenţii ascunse, căutând dobândirea unor privilegii, nu va ezita să se prosterneze în faţa celui pe care îl laudă, viclenia mergând până acolo încât abandonând orice demnitate, se va umili în chip josnic, urmărindu-şi gândul cel tainic. Amăgit de iubirea de sine, de mândrie şi slavă deşartă, povăţuitorul va socoti făţărnicia smerenie, cerând celorlalţi să urmeze exemplul „supunerii absolute”.

Pentru aceea Sfântul Ignatie Briancianinov zice:

„Fii cu luare aminte, bagă de seamă: cel ce ţi se închină o face din cinstire faţă de om, din dragoste şi din smerenie? Sau închinarea lui îţi gâdilă trufia, pentru a scoate un oarecare folos vremelnic? Tu, care te numeri printre mai marii pământului!, ia seama: înaintea ta se târăşte slava deşartă, linguşirea, josnicia! Acestea, după ce îşi vor fi atins ţelul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintâi prilej. Niciodată nu-ţi revărsa dărnicia asupra celui stăpânit de slava deşartă. Acesta, pe cât este de umil în faţa celor mari, pe atât este de obraznic, semeţ, lipsit de smerenie cu cei mai mici. Pe cel stăpânit de slavă deşartă îl vei cunoaşte după deosebita înclinare pe care o are către linguşire, către slugărnicie, către minciună, către orice lucru ticălos şi josnic” (op. cit., p. 108-109).

Iar despre smerenia care, pentru că nu se pleacă în înaintea omului este luată drept trufie, neascultare, răzvrătire etc., Sfântul Ignatie adaugă:

„Pilat s-a supărat pe tăcerea lui Hristos, care i s-a părut trufaşă. Mie, a zis el, nu-mi răspunzi? Sau nu ştii că am putere să-Ţi dau drumul şi putere am să te răstignesc? (Ioan 19, 10). Domnul şi-a lămurit tăcerea punând în lumină voia lui Dumnezeu… Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinţă să priceapă că înaintea lui stătea smerenia atotdesăvârşită: Dumnezeu Cel înomenit”.

În Biserică abaterile de la canoanele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi se înmulţesc pe timp ce trece, iar cei ce le încalcă, prevalându-se de treaptă, nu ezită să ceară tuturor ascultare, târându-i într-o direcţie greşită. Sub imboldul orientării ecumeniste au loc rugăciuni în comun cu neortodocşii şi chiar slujiri şi coliturghisiri cu cei de altă credinţă (Vezi slujirea împreună cu ereticii copţi în Biserica Sfânta Ecaterina din Bucureşti, slujba Agheasmei mari săvârşită de PS Sofronie Drincec, episcopul Oradei, împreună cu omologul său greco-catolic, Virgil Bercea, în ziua de 6 ianuarie 2008, împărtăşirea mitropolitului Nicolae Corneanu în biserica greco-catolică „Sfânta Maria Regina Păcii” din Timişoara, pe 5 mai 2008 ş. a. m. d.)

Ca atare, mulţi clerici, monahi şi credincioşi, fideli tradiţiei, nu poruncilor omeneşti, delimitându-se de falsa şi otrăvitoarea ascultare, au început să ia atitudine împotriva acestor practici. Apar din ce în ce mai des analize, comentarii, dezbateri în mass-media pe aceste teme, având loc o oarecare destindere, contrară crispării autorităţilor BOR, încorsetate în principii ale corectitudinii politice, străine dialogului liber, cald şi firesc cu credincioşii. Mai mult poporul – păstori şi păstoriţi – îşi exprimă deschis dezacordul faţă de iniţiativele ecumeniste prin proteste oficiale la adresa misionarilor ecumenişti, învinuindu-i de neascultare faţă de învăţăturile şi rânduielile de demult ale Bisericii…

(…) Semne că poporul se dezmeticeşte, înţelegând că vieţuirea ortodoxă nu înseamnă a face ascultare oricum, supunându-te oricui, în orice condiţii, doar pentru că are grad şi e „ mai mare”, ci presupune mai mult decât atât. Aceasta ar fi totuna cu papismul care, în catolicism, pune ascultarea de şeful Vaticanului mai presus de Hristos, Evanghelie şi Biserică.

Într-un articol, un preot militar spunea că

„niciodată un ierarh cu adevărat ortodox, nici un preot cu duh ortodox, nici un creştin dreptmăritor cu adevărat, de oriunde ar fi, de pe orice continent, nu ar accepta să asculte de papalitatea ce se substituie cu obrăznicie Mântuitorului Iisus Hristos”.

La fel şi în Biserică, nici un creştin întreg la minte nu ar asculta de vreun preot sau episcop care, inconştient, se pune pe sine (cuvântul său, poruncile lui) în locul lui Hristos sau al Sfinţilor Părinţi.

Unul din cei ce au pătimit în temniţele comuniste, Părintele Liviu Brînzaş (1930 – 1998), referindu-se la acea perioadă, spune că

„au fost clerici (dintre care unii tronează încă pe scaune înalte) care erau dispuşi la orice compromis (uneori supralicitând numai să promoveze sau să se menţină acolo unde au fost înălţaţi. Ştim că în Biserică sunt şi nechemaţi şi impostori, oameni lipsiţi de vocaţie şi spirit de sacrificiu şi chiar lupi deghizaţi care au fost infiltraţi special în staulul Bisericii. […] Apostaţi şi eretici au existat în toate veacurile, dar nu ei au constituit Biserica eternă”.

Desigur, în virtutea funcţiei ce o aveau, aceştia (şi urmaşii lor spirituali de astăzi), lipsiţi de faptele duhului, cereau supuşilor ascultare, potrivit corectitudinii politice de moment, iar nu după poruncile Scripturii. Dar trebuiau ascultaţi? Bineînţeles că nu! Ascultarea de astfel de clerici presupunea ascultarea de regimul comunist ateu, constituind păcat înaintea lui Dumnezeu, preînchipuind ascultarea antihristică. (…)

Pr. Hristu ARON

Articolul a aparut, in serial, in revista “Credinta ortodoxa”, editata cu mari eforturi de Dl. Ioan Enache, cu binecuvantarea PS Galaction, una dintre putinele reviste care tine sus steagul marturisirii credintei curate care mai subista inca la noi si la care va recomandam calduros, cei care aveti posibilitatea si aveti dragoste de adevar, sa va abonati, pentru a sustine inca aparitia ei:

Abonamentele la revista „Credinţa ortodoxă” pentru anul 2010 se fac la preţul de 2 lei pe lună. Pentru abonaţii din Europa şi pentru cei din alte continente preţul este de un euro pe lună. Pentru a susţine apariţia revistei, aflată continuu în dificultăţi financiare, faceţi cât mai multe abonamente. Trimiteţi mandatul pe adresa: Enache Ioan, Calea Mărăşeşti, nr. 185, bl. E6, et. 2, ap. 7, Bacău – 600073, judeţul Bacău. Scrieţi limpede adresa dvs. şi menţionaţi perioada abonamentului.

21 Comentarii »