imgAzEqJS

E iarnă grea, şi nimeni nu mai merge, toţi caută un foc, durerea să-şi dezlege. Privim unul către altul, doar am vedea în ochii celorlalţi o umbră de nădejde. Pământul e înţelenit, drumul nu se mai vede, şi chiar de s-ar vedea, la capătul celălalt e tot iarnă. Părinţii ne spun lucruri bune: iarna se va sfârşi, din pământul fără viaţă, viaţă iar va răsări. Ni s-a binevestit viaţă, suntem săraci de ea, ni s-a binevestit vindecarea, căci bolim cu boală grea; inima fiind zdrobită, vin a curs, şi iată, peste rana care de atâta timp aşteaptă să fie vindecată, se lasă alinarea, se lasă uşurarea.

Ni se binevesteşte dezrobirea, o, lanţurile să le las, să fug cu fericirea, ajunge cât sclav am fost pe pământ; am fost la cele care nici nu se umplu, nici nu ajung ca să mântuiască în viaţă. E lemn, e piatră, e fier, chiar dacă alţii îi zic elicopter, e făcătură de mână omenească, ce n-o să meargă mult, curând o să oprească, cerându-ţi socoteală, şi pentru cele care nici măcar nu le-ai făcut, imaginaţii oarbe ce rămân toate în trecut. Nu vin cu noi, rămânem goi, atât am adunat, cenuşa de pe noi, ce am luat-o în loc de slavă, atât am adunat în viaţa-ntreagă. O umbră de tristeţe, şi poate-o consolare, dar ce te-ajută oare? Drumul este la capăt, nu duce nicăieri, nu e nici o scăpare, totul e frig, la ce poţi să mai speri?

Păcatul greu apasă, bucuria cea deşartă şi-arată acuma faţa, şi nu mai este alta. E faţa cea pustie, a desfrânării-n lume, ce seamănă doar moarte, mândria o zideşte, şi-apoi se culcă-n lene, de negură boleşte. Şi zori nu sunt, ci doar televizor, ce-arată paradisul alb-negru şi color, ce-arată paradisul negru, într-o lume nebună, care-a stricat pământul, şi-acum vor să zboare-n lună. Să caute ceva mai bun, c-aici nu mai e loc, totul e praf şi fum. Uzine nucleare, şi chimicale moarte, ce sunt şi în mâncare, şi sunt gustoase foarte.

Ochii-s slăbiţi, şi poate de acum, vor mai vedea vreun om, ce-arată spre alt drum. Nu e altul, e cel pe care-am fost, şi l-am părăsit, e raiul cel iubit, e Dumnezeu, e Viaţa, ce-n iarna noastră S-a născut. Inima mea se va dezgheţa, şi-n ochii care niciodată n-au mai văzut frumos, apare o nouă cale, e calea lui Hristos. Şi iarna fuge-n lături, copii săraci se strâng, s-adune mântuirea, de-acum ei nu mai plâng.

E seara de Crăciun, azi S-a născut Hristos, gol ca şi noi S-a făcut, şi patul îi este jos. În ieslea de dobitoace, în grajdul simplu, într-o noapte din care nu speram să mai ieşim. Copiii, adică, iertaţi, îngerii au terminat colindul, de-acum ei aşteaptă anul viitor, poate-o fi mai bine, va merge mai cu spor. Deocamdată însă, o nucă şi-un covrig, şi-o mână mică îngheţată se-ntinde să le ia, să vi le înapoieze altădată, îndoit pentru totdeauna, e mâna lui Hristos, pe care o întinde către noi, nu c-ar dori ceva, ce-ar vrea El de la noi? Ceva ce nu-i al nostru, dar ne-a fost dăruit: e Dragostea, e Dumnezeu, care S-a născut în noi, într-o seară friguroasă, într-o seară de Crăciun.

Ierom. Ioan Buliga

46

3 Comentarii »