Iisuse drag am doar osândă
Şi mari mustrări de conştiinţă
Cînd îndrăznesc să vorbesc critic
Şi-mi judec semeni’n credinţă.

Cunoaşterea duhovnicească,
-Câtă o am, mi-i spre sporire-.
Îtâtâi în mine să dea roade,
Şi-apoi s-o fac mărturisire

C’aceste multe cunoştinţe
Pe care-n trup nu le-am probat,
-Trăind şi urmărind sporirea-,
Lăuntric nu mi-au ajutat.

Nu î-mi cunosc nivelul maxim
În rugăciune şi-n răbdare,
Când nu împing zilnic hotarul
Către-o sporire şi mai mare.

Când nu ţin trupul sub povara
Răbdării mari şi-n pocăinţă,
Duhul smerit în hamul crucii
Cu ochii doar pe nevoinţă,

Când n-am făcut postul un studiu
Lăuntric, fin şi nuanţat,
Din care să culeg şi faptic,
Ce de la sfinţi am învăţat,

Când nu las soarele s’apună
Şi’apoi –în post- să mă hrănesc,
Zi după zi, strunindu-mi duhul
Prin rugi şi gând duhovnicesc,

Totul sub grija cea mai mare
La cugetare, la cârtire,
La comparaţia cu alţii
La ce-am citit despre zidire,

Când nu-mi strunesc cu grijă duhul,
Nu-l scot din patimi şi păcate,
Prin ascultarea de duhovnic
Cu osteneli adevărate,

Nu mi-a vorbit lăuntric, postul,
Răbdarea, munca, nevoinţa,
-Prin trup- şi-n care mod mă’nalţă
Şi mă zideşte suferinţa.

Ci dimpotrivă, văzând darul
La cre sfinţii au ajuns,
Şi ce trăim cu toţii astăzi,
Mă împietresc în duh, Iisus.

Socot că nimeni nu e vrednic
-Şi –n ei de mă includ şi eu-
Şi chiar de cred că-s mai nevrednic,
Dispreţu’acesta este-un rău.

Dacă prin post şi rugăciune,
Aş fi cules sfântă răbdare,
Şi-aş fi simţit pe viu efectul,
Credinţei noastre sfinţitoare,

Prin spovedanie spălându-mi
Până şi cea din urmă vină,
-prin somn puţin, în post şi rugă-
Duhul mi-ar creşte în lumină.

Primind de la altar, puterea
-Prin Taine în împărtăşire-
Aş fi purtat în duh lumina,
Nu critici aspre şi cârtire.

Prin spovedanie totală,
Mereu, mereu şi-n nevoinţă
Aş fi trăit şi eu ca sfinţii
Vorbind cu fapta, în crediţă.

Lupta cu alţii nu-mi ajută.
Ba chiar mă duce-n osândire
Mă face aspru, dur şi critic,
Chiar de-mi doresc sincer sporire.

Iar prin ce fac, cultiv şi-n semeni
Acelaşi duh de urmărire,
De critică neziditoare,
Care nu creşte în iubire.

Iubirea sfântă se oferă,
În dragoste şi-n bunătate,
În răstignirile de sine,
Şi-n suferinţele purtate.

Iartă-mi Te rog, tot ce m-acuză
Şi nevoinţa fă-mi răspuns,
Credinţei mele ortodoxe,
Sporindu-mi dragostea , Iisus.

Altii se gandesc la Dumnezeu si cauta Adevarul dar, din pricina nasterii/vietuirii intr-o tara in care ortodoxia nu este cunoscuta tanjesc in inima lor dupa invatatura adevarata de credinta iar noi – avandu-o la nas – ne strambam in fel si chip scarbindu-ne ba de viata nu stiu carui preot, ba ne cramponam de dogme, ba de felul si lungimea posturilor, ba din pricina rugaciunilor, ba din cauza canoanelor, samd…d-aia si convertitii au avut un suflu nou si percutant rusinandu-ne pe noi fiindca s-au dedicat trup si suflet ortodoxiei cand au dat de ea; iar Hristos Dumnezeul nostru i-a imbogatit in Har si dar dupa dar; sa fim atenti pentru ca s-ar putea lua talantul nostru (Botezul)si dat altora din pricina cautarii lor necontenite si-a suspinului lor dupa adevaratul Dumnezeu iar noi sa ramanem goi incepand sa flirtam dupa cele ale neamurilor, umbland dupa vant si cazand in idolatrie, paganism ‘dumnezeii oamenilor sunt idoli…gura au si nu vor grai, urechi au si nu vor auzi, picioare au si nu vor umbla…asemenea sa fie toti cei ce-i fac pe ei si cred in ei’ zice psalmistul David.

Mi-e teama pentru poporul nostru in general si in particular pentru a-i mei de-aproape…consecintele indepartarii ori a lepadarii voite/constiente de Biserica si Sf.Taine se vad concretizate in vorbe, atitudini si fapte contrare ortodoxiei, crestinismului – ce nu vor ramane fara plata si rasplata. Deja se vede cum, Dumnezeu – fiindca L-am dat deoparte – ne lasa intr-ale noastre: cafeaua este deja amara, surubul se strange pana se va transforma in menghina si-atunci ne vom ruga, vom nadajdui sa rasuceasca butonul mintii, inimii noastre pe alta frecventa – schimbarea de pe unde scurte pe unde medii sau inalte nu va ramane fara consecinte pe care va trebui sa le rabdam…nu stiu de ce, oamenii au asa o incapatanare, o impotrivire la ce este bun si folositor pentru ei, o nerabdare in infaptuire – in sens bun – fiindca se vrea atunci, imediat…altfel intorcandu-se de unde au plecat ori punandu-se de-a curmezisul; chiar evreii in timpul peregrinarii lor, mancand mana in pustie, pasari zburatoare, izvoare de apa… tot carteau pana a ajuns Dumnezeu sa zica ‘40 de ani am urat neamul acesta’ si l-au maniat si pe Moise de nu a apucat sa vada pamantul fagaduintei decat de departe fiindca ‘a grait nesocotit cu gura lui, amarat-a inima lui cu vorbele lor’ – ciudat, nu? Nu stiu de unde ne vine asta – poate din pricina firii cazute a protoparintilor nostrii, din libertatea lasata de Dumnezeu, din alintul/rasfatul unor copii (mari) de a forta mana Tatalui lor sa le faca voia…nu stiu!