SFANTUL IOAN CEL CU GURA SI CU INIMA DE AUR – Cuvinte lamurite in focul prigoanei

13-11-2009 Sublinieri

“Dar ştiţi, iubiţilor, pentru ce vor să mă depună? Că n-am aşternut covoare, că nu m-am îmbrăcat în haine de mătase, că n-am îngăduit lăcomia lor la mâncare”.

cap29

Omilie rostita inainte de exil

1. Multe sunt valurile şi cumplită e furtuna! Dar nu mă tem! N-am să mă înec. Stau pe stâncă! Infurie-se marea! Stânca n-o poate clinti. Ridică-se valurile! Corabia lui Iisus nu poate s-o scufunde!

Spuneţi-mi, de cine să mă tem? De moarte? “Pentru mine viaţa este Hristos şi moartea câştig”. Imi spuneţi de surghiun? “Al Domnului este pământul şi plinirea lui!“. De confiscarea averilor? “Nimic n-am adus pe lume şi învederat este că nimic nu putem lua”. Cele înfricoşate ale lumii le dispreţuiesc cu uşurinţă, iar de cele bune ale lumii râd. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăţia. Nu mă tem de moarte, nu doresc să trăiesc decât pentru sporirea voastră duhovnicească. De aceea vă şi amintesc cele ce se întâmplă acum şi rog dragostea voastră să aibă încredere. Nimeni nu poate să ne despartă. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă. Dacă a spus aceasta Dumnezeu despre femeie şi bărbat – “Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi cei doi un trup… Aşadar, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” -, deci, dacă nu poţi desface căsătoria, cu atât mai mult nu poţi desface Biserica lui Dumnezeu.

1409-ioan-hrisostomIi duci război? Dar nu poţi vătăma pe Cel împotriva căruia lupţi. Pe mine mă faci strălucit, iar tu îţi sfărâmi puterea în luptă cu mine. “Greu îţi este să loveşti cu piciorul în bolduri”. Nu toceşti boldurile, ci-ţi însângerezi picioarele. Pentru că şi valurile nu sfărâmă stânca, ci ele sunt sfărâmate în spumă. Nimic nu-i mai puternic decât Biserica, omule! Pune capăt războiului, ca să nu ţi se pună capăt puterii tale. Nu te lua la luptă cu cerul. Dacă te războieşti cu un om, sau învingi sau eşti învins. Dar dacă te lupţi cu Biserica, e cu neputinţă să birui. Dumnezeu e mai puternic ca toţi. “Vrem oare să întărâtăm mânia lui Dumnezeu? Suntem oare noi mai tari decât El? Dumnezeu a întărit-o. Pentru ce încerci să o clatini? Nu-I cunoşti puterea? “El caută la pământ şi-l face de se cutremură”. Porunceşte, şi cele clătinate se întăresc. Dacă ţine în picioare un oraş cutremurat (este vorba de un cutremur, semn dumnezeiesc ce a marcat prima exilare a Sf. Ioan – n.n.), apoi cu mult mai mult va putea ţine în picioare Biserica. Biserica e mai puternică decât cerul. “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”.

– Care cuvinte?

“Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.

2. Dacă nu crezi în aceste cuvinte, crezi în fapte! Câţi tirani n-au vrut să biruie Biserica? Câte tingiri? Câte cuptoare? Câţi dinţi de fiare şi săbii n-au fost ascuţite? Şi n-au biruit! Unde sunt cei ce i-au dus război? Au amuţit şi au fost daţi uitării. Dar Biserica unde-i? Străluceşte mai mult decât soarele! Aceia s-au stins, iar Biserica e nemuritoare. Dacă n-au învins când creştinii erau puţini, cum vor putea învinge acum, când credinţa a umplut lumea? “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Şi pe bună dreptate. Lui Dumnezeu îi e mai dragă Biserica decât cerul. N-a luat trupul cerului, ci trupul Bisericii. Cerul e pentru Biserică, nu Biserica pentru cer. Să nu vă tulbure, dar, deloc ceea ce se întâmplă. Dăruiţi-mi atât numai: credinţă neclintită.

cufundare-petru - CraiovaNu ştiţi, oare, că Petru a umblat pe apă, că îndoindu-se puţin era să se înece, nu din pricina firii nestatornice a apelor, ci din pricina slăbiciunii credinţei? Oare prin hotărâri omeneşti am venit aici? Oare m-a adus un om, că să mă doboare un om? nu spun aceasta cu trufie – Doamne fereşte! -, n-o spun ca să mă laud, ci pentru că vreau să întăresc sufletul vostru zdruncinat. Pentru că oraşul a rămas în picioare, diavolul a voit să cutremure Biserica. Spurcate şi prea spurcate diavole, n-ai biruit zidurile, şi te aştepţi să dărâmi Biserica? Biserica nu stă în ziduri! Biserica stă în mulţimea credincioşilor. Iată câţi stâlpi puternici, nu legaţi cu fier, ci întăriţi cu credinţa. Nu spun că sunt mai puternici decât focul pentru că sunt atât de mulţi, nu! Chiar de-ar fi numai unul, nu poţi birui Biserica! Ştii doar, ştii câte răni ţi-au dat mucenicii. Adeseori era adusă înaintea ta o fată fragedă, care nu ştia de nuntă; era mai moale ca ceara, şi a ajuns mai tare ca piatra. I-ai strujit coastele, dar nu i-ai luat credinţa. Firea trupului a slăbit, dar puterea credinţei n-a pierit. Trupul se mistuia, dar sufletul întinerea. Carnea se topea, dar rămânea evlavia; n-ai biruit, diavole, o femeie, şi te aştepţi să birui atâta popor? Nu auzi ce spune Domnul, că: “Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”? Nu este El oare de faţă aici, unde-i atâta popor întărit prin dragoste? El mi-e chezaş.

Nu mă încred în puterea mea. Am înscrisul Lui! Acela mi-e toiag, acela mi-e întărire, acela mi-e port neînvolburat. De s-ar tulbura lumea toată, eu am înscrisul. Pe el îl citesc. Cuvintele Lui îmi sunt zid şi întărire.JohnChrysostomNP

– Care sunt acestea?

“Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Hristos este cu mine, de cine să mă tem? Pot să se ridice împotriva mea valurile mării, pot să se ridice oceane, poate să se ridice mânia împăraţilor! Toate acestea-s pentru mine mai şubrede ca pânza de păianjen. Dacă n-ar fi dragostea voastră, nici azi n-aş voi să plec. Că eu totdeauna spun: “Doamne, facă-se voia Ta”. Nu ce vrea cutare sau cutare, ci ceea ce voieşti Tu, Doamne! Tu îmi eşti turn. Tu îmi eşti stâncă neclintită. Tu îmi eşti toiag puternic.De vrea Dumnezeu să se întâmple aceasta, să se întâmple! De vrea să fiu aici, îi mulţumesc. Oriunde ar vrea, îi mulţumesc.

3. Nimeni să nu vă tulbure. Stăruiţi în rugăciune. Multe a făcut diavolul ca să taie râvna voastră întru rugăciune. Dar n-a reuşit. Aţi ajuns mai râvnitori, mai înflăcăraţi. Mâine voi merge cu voi într-o procesiune. Unde sunt eu, sunteţi şi voi; unde sunteţi voi, sunt şi eu. Suntem un singur trup; nu se desparte trupul de cap, nici capul de trup. Suntem despărţiţi prin loc, dar uniţi prin dragoste, nici moartea nu ne poate despărţi. Că de moare trupul meu, trăieşte sufletul şi-şi aduce aminte de popor. Voi îmi sunteţi fii! Cum vă pot uita? Voi îmi sunteţi părinţi, voi îmi sunteţi viaţă, voi îmi sunteţi laudă.

De sporiţi voi, mă încununez eu. Viaţa mea îmi este o bogăţie ce stă în comoara voastră. De mii şi mii de ori sunt gata să mor pentru voi (şi cu aceasta nu vă fac un dar, ci vă plătesc o datorie, căci “păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi”), sunt gata să mor de mii şi mii de ori, să mi se taie capul de mii şi mii de ori. Moartea aceasta îmi e temei de nemurire, uneltirile acestea, pricină de întărire. Se unelteşte oare împotriva mea din pricina averilor, ca să mă întristez? Din pricina păcatelor, ca să sufăr? Nu! Ci pentru dragostea pe care v-o port. Pentru că fac totul pentru ca voi să rămâneţi la adăpost, ca să nu intre nimeni în turmă, ca să rămână întreagă turma. Pricina luptelor mi-e de-ajuns pentru cunună. Ce n-aş suferi pentru voi? Voi îmi sunteţi părinţi, voi îmi sunteţi fraţi, voi îmi sunteţi fii, voi îmi sunteţi mădulare, voi îmi sunteţi trup, voi îmi sunteţi lumină; dar, mai bine spus, mai dulci decât lumina.

Mă luminează oare atâta raza de soare cât dragostea voastră? Raza de soare mi-e de folos în viaţa aceasta, pe când dragostea voastră îmi împleteşte cunună în viata viitoare. Acestea le spun în urechile voastre, ale celor ce mă ascultaţi. Şi care urechi sunt mai ascultătoare decât urechile voastre? Aţi privegheat atâtea zile, şi nimic nu v-a încovoiat! Nu v-a înmuiat nici lungimea timpului, nici teama, nici ameninţările. Aţi stat cu tărie împotriva tuturor. Şi pentru ce spun: aţi stat? Aţi săvârşit ce doream totdeauna: ati dispreţuit lucrurile lumeşti, v-aţi lepădat de lume, v-aţi mutat în cchrystostom_04er, v-aţi slobozit din legăturile trupului, v-aţi luat la întrecere cu înţelepciunea cea fericită. Acestea-mi sunt cunună, acestea mângâiere, acestea îndemn, acestea viaţă, acestea temei de nemurire.

4. Dar îi văd pe unii care caută să mă convingă să stărui şi mai mult în învăţăturile mele. Multe din succesele mele sunt întoarse împotriva mea; în cele în care păream că sunt râvnitor, în acelea sunt socotit trândav. Cei care m-au depus după pofta lor au învins în lupta aceasta prin felurimea uneltirilor. Nu ameninţau, ci stăruiau.

Este acum timpul să vorbesc despre necazul meu. Este lege, dar legiuitorul e învins. Fiilor, mă jur pe dragostea voastră, văd că se pregăteşte război, că este ocărât Dumnezeu. Văd că lupta s-a terminat, şi-l văd pe conducătorul luptei întristat. Văd adevărul veştejit şi viclenia în floare. Mi se spune: “Ai mâncat şi ai botezat!”. Anatemă să fiu dacă am făcut aceasta! Să nu fiu numărat între episcopi. Să nu fiu cu îngerii. Să nu plac lui Dumnezeu! Dar chiar dacă am mâncat şi am botezat, n-am făcut un lucru nelalocul lui. Fiţi cu mare luare-aminte la cele ce spun. Şi nu voi înceta să spun. Pentru mine a o spune nu-i o greutate, iar pentru voi, întărire. Dar să ne întoarcem la ceea ce voiam să spun. Mi se spune că am mâncat şi am botezat. Să-l depună dar şi pe Pavel, că, după ce a mâncat, a dăruit temnicerului botezul (Cf. Fapte 16, 33), îndrăznesc să spun: Să-L depună chiar pe Hristos, că după cină a dat ucenicilor Sfânta Împărtăşanie. Acestea sunt mari pentru noi. Acestea sunt semnele de bucurie ale păcii. Acestea sunt laudele poporului. A mea e cununa, al vostru rodul.

Dar ştiţi, iubiţilor, pentru ce vor să mă depună? Că n-am aşternut covoare, că nu m-am îmbrăcat în haine de mătase, că n-am îngăduit lăcomia lor la mâncare. Au crescut mari odraslele aspidei! încă a mai rămas sămânţa Izabelei! Incă luptă harul împreună cu Ilie! Adu-mi-l înainte pe minunatul şi bogatul predicator al vieţii, adică pe Ioan, pe săracul care nu avea făclie, dar avea lumina lui Hristos. prodromosCapul lui l-a poftit împreună-slujitoarea Evei, aceea care a fost piedică sfinţilor, aceea care i-a prigonit pe profeţi, aceea care a predicat postul cu gând viclean, aceea care, egală în cinste cu numele viperei, a pus la cale dansul, dănţuind la ospăţul acela zadarnic. N-a poftit viaţă, n-a poftit mulţime de averi, nici vrednicie împărătească, nici altă bogăţie.

– Dar spune-mi, omule, ce-a poftit?

Capul unui om! Dar ce spun? Nu numai al unui om, ci al unui binevestitor. Cu toate acestea, n-a biruit luându-i capul. I-a tăiat capul cerându-l, şi a primit repede pe tipsie pofta ei nelegiuită. Uită-te şi minunează-te de puterea lui Dumnezeu! A fost pârât cel nevinovat şi i s-a tăiat capul. Dar cel căruia i s-a tăiat capul stă la dreapta lui Hristos, pe când aceea aşteaptă neîndurătoarea osândă. Din nou sămânţa aceleia, din nou sămânţa cea spinoasă caută şi se grăbeşte. Dar Irodiada, cerând capul lui Ioan, cere iarăşi dans, nu dansul pe care-l dansăm cu picioarele, ci un dans înţepenit. Iarăşi strigă şi zice Ioan: “Nu ţi se cade să ai pe femeia fratelui tău”.

5. Dar ce să spun? Timpul de acum e timp de lacrimi. Toate se îndreaptă spre necinste şi pe toate le judecă timpul. Aurul slăveşte totul. Dar adu-mi-l pe sfântul David, care spune şi strigă: “Aur de-ar curge, nu vă lipiţi inima de el”.

Spune-mi, însă, cine a dat drumul acestui glas? Oare nu cel ce stătea în vârful împărăţiei? Oare nu cel ce poruncea cu putere împărătească? Dar nu umbla după răpiri, nu-i era gândul la nimicirea bunei-credinţe, nici nu se îngrijea de comori, ci de adunarea oştirilor, nu făcea pe placul femeii lui. Fugiţi dar, femei, de adunări străine! nu daţi bărbaţilor voştri sfaturi rele!  (…) Oare v-am stins flacăra? Oare v-am muiat inima? Ştiu că voi, care sunteţi fiicele Mariei, v-aţi folosit, iar celelalte sunt săturate fără vin şi îmbătate de iubirea de arginţi, după cum strigă şi predică fericitul Pavel, spunând: “Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint“. Tot aşa şi femeile neînţelepte îşi astupă urechile şi nasc, în loc de sămânţă bună, spini.

Dar, vă rog, să nu arunc sămânţa ca pe piatră. Sunt plugarul lui Hristos, de la Care să aud: “Bine, slugă bună, intră în casa Mea”. Să nu mi se spună în locul acestor cuvinte: “Bine, slugă rea!”. Dar, vă rog, să strălucească viaţa voastră înaintea oamenilor. Să nu stricăm starea noastră, ci să slăvim, să mulţumim. Cei bogaţi, Celui bogat, cei săraci, lui Hristos, Celui iubitor de oameni şi iubitor de săraci, cei puternici, puternicelor Lui mâini. Şi acestea despre voi. Poate că Dumnezeu îngăduie ca eu să sufăr acestea, pe care le vor ei împotriva mea, pentru ca să pună la încercare, prin suferinţe, viaţa mea. Că în osteneli negreşit stă biruinţa şi în lupte se găteşte cununa. Da, şi dumnezeiescul Pavel spunea: “Călătoria am săvârşit credinţa am păzit; de acum îmi este gătită cununa dreptăţii”; de care cunună să ne învrednicească Stăpânul tuturor, în veci. Amin.

(Sursa: Sf. Ioan Gura de Aur, Despre desfatarea celor viitoare. Sa nu deznadajduim. Noua cuvantari la Cartea Facerii, Ed. IBMOR)

250px-John_Chrysostom_enthroned

Scrisoare către episcopii, preoţii şi diaconii închişi în temniţă pentru credinţă [1]

Fericiţi sunteţi voi din pricina temniţei, din pricina lanţurilor, din pricina legăturilor. Fericiţi sunteţi, de trei ori fericiţi, de mai multe ori fericiţi, voi, care v-aţi făcut în toată lumea prieteni, voi, care aţi făcut să vă iubească şi cei de departe. Pretutindeni pe pământ şi pe mare se cântă faptele voastre mari, vitejia voastră, voinţa neclintită, cugetul vostru liber. Nimic din cele ce par a fi rele nu v-a înspăimântat! Nici temniţa, nici călăul, nici roiurile de chinuri, nici miile de ameninţări pline de moarte, nici judecătorul care scotea foc din gură, nici duşmanii care scrâşneau din dinţi şi puneau la cale fel de fel de uneltiri, nici atâtea bârfeli, nici învinuirile neruşinate, nici moartea, care se arată înaintea ochilor voştri în fiecare zi; dimpotrivă, vă era îndestulă mângâiere pentru relele îndurate tocmai pricina relelor. De aceea, toţi pe faţă vă încununează şi vă laudă în gura mare, nu numai prietenii, ci chiar şi duşmanii, cei care uneltesc acestea. N-o fac, e drept, pe faţă, dar dacă aţi pătrunde în conştiinţa lor, veţi vedea că şi ei se minunează de voi. Aşa e virtutea! E admirată chiar de cei ce-i duc război! Aşa e viciul! E osândit chiar şi de cei ce-l săvârşesc. Aşa sunt laudele cele de aici! Dar pe cele din ceruri, ce cuvânt poate să le înfăţişeze? S-a înscris numele vostru în cartea vieţii, aţi fost număraţi cu sfinţii mucenici. Aceasta o ştiu eu bine, nu pentru că m-am urcat în cer, ci pentru că am aflat-o din dumnezeieştile Scripturi.

051Dacă cel care s-a împotrivit unei căsătorii nelegiuite, care a mustrat-o numai, pentru că n-a putut curma nelegiuirea, dacă Ioan, fiul celei sterpe, locuitorul pustiei, este mucenic, şi cel dintâi mucenic, pentru că a ţinut de rău o căsătorie nelegitimă, şi pentru aceasta a stat în închisoare şi i s-a tăiat capul, apoi voi, care v-aţi împotrivit călcării legilor şi rânduielilor părinteşti, voi, care v-aţi împotrivit celor care au adus ocară preoţiei şi au călcat legile preoţiei, voi, care aţi pătimit atâta pentru adevăr, pentru a pune capăt unor bârfeli neruşinate, gândiţi-vă ce răsplată veti primi! “Nu ţi se cade să ai pe femeia Iui Filip, fratele tău” (Matei 14, 4). Aşa a grăit acel bărbat curajos şi mare. Şi asta i-a fost de ajuns ca să-i dea îndrăznire. Aţi spus şi voi:

“Sunt supuse trupurile noastre la munci, pedepse şi chinuri. Sfâşiaţi-le, istoviţi-le cu câte pedepse vreţi! Să calomniem nu voim! Mai bine să murim de mii de ori”.

Nu vi s-a tăiat capul, dar aţi suferit ceva cu mult mai cumplit! Nu este totuna să ţi se taie capul într-o clipită şi să lupţi vreme îndelungată cu atâtea dureri, temeri, ameninţări, temniţe, cercetări, judecăţi, să lupţi cu mâinile călăilor, cu limbile neruşinate ale calomniatorilor, cu ocările, cu insultele, cu batjocurile. Că şi acesta este un chip deosebit de luptă, iar Fericitul Pavel îl pune în rândul marilor lupte, grăind aşa: “Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte, în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă cu suferinţele” (Evr. 10, 32). Apoi, după ce a vorbit de luptă, a adăugat şi aceste cuvinte, zicând aşa: “Pe de o parte daţi în privelişte cu defăimări şi cu necazuri, iar pe de altă parte, făcându-vă părtaşi cu cei ce au suferit aşa (Evr. 10, 33). Dacă au luptat cei ce s-au făcut părtaşi, apoi cu mult mai mult cei ce au îndurat suferinţele. Da, n-aţi îndurat cu fapta, dar cu voinţa aţi îndurat nu numai o moarte, sau două, sau trei, ci multe morţi. “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi” (Matei 5, 12). Aşa ne-a poruncit Stăpânul cerurilor! Nu numai să nu ne întristăm şi să nu cădem doborâţi, ci să săltăm şi să ne bucurăm când ni se scoate nume rău. Dacă trebuie să ne bucurăm când suntem vorbiţi de rău, gândiţi-vă ce mare ne va fi plata, la ce înălţime ni se urcă răsplata când, pe lângă acestea, se mai adaugă calomnii, bătăi, chinuri, săbii ascuţite, temniţe, lanţuri, cercetări, duceri de la un tribunal la altul şi atâtea cete de duşmani!

“Bucuraţi-vă, dar, şi vă veseliţi”, fiţi curajoşi, fiţi tari! Gândiţi-vă pe câţi i-aţi îndemnat la luptă prin cele ce suferiţi, câte cugete aţi ridicat, pe câţi şovăielnici i-aţi sprijinit! Aţi fost de mare folos nu numai celor de faţă, ci şi celor absenţi, celor de departe, nu prin vederea suferinţelor, ci doar prin auzirea acestor suferinţe. Căutaţi să aveţi necontenit în minte cuvintele acelea apostolice:Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava viitoare ce ni se va descoperi nouă” (Rom. 8, 18). Aşteptaţi şi grabnicul sfârşit al încercărilor, şi scăparea desăvârşită de ele şi rugaţi-vă necontenit pentru mine. E drept, mă desparte de voi cale lungă şi m-am despărţit de voi de multă vreme, dar vă îmbrăţişez şi sărut capul drag al fiecăruia dintre voi, ca şi cum aţi fi de faţă şi aţi sta lângă mine, primind cu braţele deschise pe încununaţi şi aşteptând să am mare câştig de pe urma dragostei acesteia mari ce o am pentru voi. Dacă trebuie să aştept plată eu, care vă iubesc, gândiţi-vă cât de mare trebuie să fie răsplata voastră, care aţi strălucit în nişte lupte ca acestea!

[1] Scrisă în anul 404, din exil.

johnchrysostom2

Scrisoarea a 9-a catre diaconita Olimpiada [2]

1.a. Pentru ce plângi? Pentru ce te chinui şi-ţi dai pedepse pe care nici duşmanii n-au putut să ţi le dea, lăsându-ţi sufletul doborât de tirania tristeţii? Scrisorile pe care mi le-ai trimis prin Patrichie mi-au descoperit aceste răni ale sufletului tău. De aceea sufăr cumplit şi mă întristez, că, în loc să faci totul ca să-ţi alungi tristeţea din suflet, singură alergi să aduni gânduri pline de durere, să-ţi închipui cele ce nu sunt – sunt propriile tale cuvinte – şi să te chinui singură, zadarnic şi fără de folos şi spre nespus de mare pagubă. Te întristezi că n-ai putut să mă muţi din Cucuson în albi parte? Ştii doar că în ceea ce te priveşte ai făcut tot ce ai putut. N-au putut avea stăruinţele tale sfârşitul dorit? Asta nu trebuie să te întristeze. Poate că aşa a vrut Dumnezeu: să-mi facă mai lungi căile nevoinţelor mele ca să-mi fie cununile şi mai strălucite. Pentru ce dar suferi pentru acelea pentru care eu sunt încununat? S-ar cuveni să salţi, să dănţuieşti, să-ţi pui pe cap cunună, că am fost învrednicit de o soartă care depăşeşte cu mult vrednicia mea! Te întristezi din pricina pustietăţii de aici? Dar este, oare, un loc mai plăcut ca acesta? E linişte, e pace, n-am nici o grijă, iar trupul mi-e deplin sănătos. Nu-mi pasă că oraşul n-are nici piaţă, nici prăvălii. Totul îmi curge ca dintr-un izvor. Il am alături de mine şi pe episcopul de aici, pe sfinţitul Dioscor, care face totul ca să mă simt bine. Iţi va spune şi bunul Patrichie că sunt vesel, mulţumit, că am tot ce-mi trebuie de când locuiesc aici.

b. Iar dacă plângi din pricina celor petrecute în Cezareea, apoi află că faci o fapta nevrednică de tine. Că şi acolo mi s-au împletit iarăşi cununi strălucitoare; toţi mă vorbesc de bine, toţi mă admiră şi se minunează din pricina suferinţelor îndurate la alungarea mea din Cezareea. Dar deocamdată nimeni să nu afle aceasta, deşi faptele sunt pe buzele multora. Binecredinciosul Peanie mi-a dat ştirea că preoţii lui Faretrie sunt acolo şi că au declarat că sunt în comuniune cu noi, că n-au nimic comun cu duşmanii mei, că nu se întâlnesc cu ei şi nici nu au vreo părtăşie cu ei. Dar ca să nu-i tulburăm, nimeni să nu afle despre aceasta. Da, cele ce mi s-au întâmplat au fost o grozăvie. Să nu fi suferit nimic mai înainte, cele suferite acolo sunt îndestulătoare să-mi pricinuiască nenumărate premii. Am fost în primejdie de moarte. Te rog, însă, tine aceasta numai pentru tine; am să ti le povestesc pe scurt, nu ca să te întristezi, ci ca să te bucuri. Acestea-mi sunt temeiurile negutătoriei mele! Aceasta mi-e averea. Aceasta-i curăţirea păcatelor mele. Să călătoresc prin mijlocul unor astfel de ispite şi să-mi facă rău nişte oameni de la care nu mă aşteptam.

c. Când era să intrăm în Capadocia, după ce am scăpat de Qalat (episcopul Cezareii), care aproape mă ameninţase cu moartea, mulţi mi-au ieşit întru întâmpinare pe cale şi mi-au spus:

“Episcopul Faretrie te aşteaptă şi aleargă pretutindeni ca să nu piardă întâlnirea cu tine, face tot ce-i stă în putinţă ca să te vadă, să te îmbrăţişeze şi să-ţi dea dovezi de dragostea lui. A pus în mişcare şi mănăstirile de bărbaţi şi de femei”.

Eu, auzind aceste cuvinte, nu mă aşteptam la astfel de manifestări de dragoste, ci-mi închipuiam cu totul contrariul, dar n-am spus nimic din gândurile mele celor ce mi-au adus aceste veşti.

2.a. Când am ajuns în Cezareea, obosit şi istovit de drum, cuprins de friguri puternice, tulburat şi chinuit de grele suferinţe, am tras într-o casă aşezate la marginea oraşului şi am trimis după doctori, ca să-mi stingă văpaia ce mă chinuia. Că frigurile mă lăsau şi mă luau. Pe lângă acestea, s-au mai adăugat şi greutatea drumului, oboseala, zdruncinătura, lipsa de ajutoare, lipsa de cele de trebuinţă, lipsa unor doctori; istovit de oboseală, de zăduf şi de nesomn, am intrat aproape mort în oraş. Atunci au venit la mine tot clerul, poporul, călugări, călugăriţe, doctori şi m-am bucurat de multe îngrijire din partea lor; toţi căutau să mă servească, să-mi slujească. Dar eu eram chinuit groaznic de friguri, în primejdie de moarte. In sfârşit, încetul cu încetul s-au astâmpărat frigurile şi mi-a încetat boala. Faretrie, însă, nicăieri. Aştepta plecarea mea. Nu ştiu pentru ce.

b. Când am văzut că boala e pe sfârşite, am vrut să pornesc mai departe ca să ajung la Cucuson şi să mă odihnesc puţin de pe urma suferinţelor îndurate pe durate călătoriei. In timp ce mă pregăteam de plecare, mi s-a adus vestea că pe neaşteptate o mulţime mare de isauri au năvălit în ţinutul Cezareii, că au dat foc unui sat mare şi că au făcut mari blestemăţii. La auzul acestor veşti, tribunul a luat ostaşii pe care-i avea şi a plecat din oraş în întâmpinaea lor. Se temeau să nu năvălească asupra oraşului. Pe toţi i-a cuprins frica, toţi erau înspăimântaţi, toţi erau neliniştiţi, era în primejdie însăşi patria, aşa că au fost folosiţi şi bătrânii la apărarea zidurilor.

ioan_guraaurc. Aşa stând lucrurile, în faptul dimineţii, o trupă de monahi – că aşa trebuie să-i numesc pentru a arăta prin acest cuvânt furia lor -, au tăbărât asupra casei în care eram, ameninţând că au să-i dea foc, că au să o ardă, că au să-mi facă mari neplăceri dacă nu ies din casă. Şi nici frica de isauri, nici boala care mă chinuia atât de tare şi nici altceva nu i-a făcut mai blânzi, ci erau stăpâniţi de atâta furie că i-au înspăimântat şi pe ostaşi. I-au ameninţat şi pe ei cu bătaia şi se lăudau că şi bătuseră cumplit pe mulţi ostaşi.

d. Când au auzit ostaşii aceasta, au venit la mine şi m-au rugat şi mi-au cerut, zicându-mi: “Chiar dacă ar fi să cădem în mâinile isaurilor, scapă-ne de fiarele acestea”. Când căpetenia oraşului a auzit de cele întâmplate, a alergat la casa în care locuiam vrând să mă ajute. Călugării nu s-au plecat nici la rugăminţile lui şi el însuşi a dat înapoi. Văzând dar că lucrurile se încurcă rău şi neîndrăznind să mă sfătuiască să înfrunt o moarte sigură, nici să mă lase în casă din pricina furiei mari a călugărilor, a trimis la Faretrie, rugându-l să-mi îngăduie o zăbavă de câteva zile şi din pricina bolii, şi din pricina primejdiei care mă ameninţa. Dar nici el n-a putut face ceva; dimpotrivă, a doua zi călugării au fost şi mai înverşunaţi şi nici un preot nu îndrăznea să vină să mă ajute, ci, ruşinaţi şi cu faţa roşie – spuneau că toate acestea se întâmplă din porunca lui Faretrie – se ascundeau, stăteau tăinuiţi şi nu răspundeau când îi chemam.

e. Dar pentru ce e nevoie să spun mai mult? Asaltat de atâta frică, aproape cu moartea înaintea ochilor, istovit de friguri – că nu scăpasem desăvârşit de durerile pricinuite de friguri -, m-am aruncat în miezul zilei într-o targă şi am plecat de acolo, iar poporul întreg scotea strigăte de durere, bocea, blestema pe cel ce făcuse aceasta şi toţi plângeau şi se tânguiau.

f. După ce am ieşit din oraş, câţiva clerici au ieşit şi ei pe tăcute şi m-au petrecut cu lacrimi în ochi. Ii auzeam pe unii spunând: “Unde îl duceţi, la moarte sigură?”. Unul din prietenii mei cei buni îmi spunea: “Fugi, te rog! Să cazi mai bine în mâinile isaurilor, numai să scapi de noi! în orice mâini vei cădea, vei fi în siguranţă dacă scapi de mâinile noastre”. Buna Seleucia, soţia domnului Rufin – care mi-a dat multe îngrijiri -, auzind şi văzând acestea, rugându-mă să rămân în casa ei de la ţară, la o depărtare de cinci mile de oraş, mi-a trimis oameni şi m-am dus acolo.

3. a. Dar nici acolo nu aveam să scap de duşmănia lui Faretrie, căci cum a aflat – după cum spunea Seleucia -, a şi ameninţat-o. Când m-a primit în casa sa, eu nu ştiam nimic de această intenţie, iar când a venit la mine, mi-a ascuns-o şi a spus-o numai îngrijitorului casei, căruia i-a poruncit să-mi dea toate înlesnirile, şi, dacă ar veni monahi cu gândul de a mă ocărî şi a mă bate, să strângă ţărani de pe alte moşii ale ei ca să le stea împotrivă. M-a rugat apoi să mă refugiez în propria ei casă, care are un adăpost întărit, ca să scap de mâinile episcopului şi ale monahilor.

b. Asta nu i-am făgăduit-o, ci am rămas acolo, neştiind nimic de cele ce se puneau la cale pentru mai târziu. Dar nici hotărârea aceasta n-a fost îndestulătoare pentru duşmanii mei, ca să pună capăt furiei lor. Mai târziu, în miez de noapte, fără să ştiu ceva, Seleucia, nemaiputând îndura ameninţările lui Faretrie -, căci, după cum mi-a spus, Faretrie continua s-o ameninţe, silind-o să mă scoată şi de acolo -, mi-a dat de ştire că au năvălit barbarii; i-a fost ruşine să-mi spună de silnicia pe care a îndurat-o. Şi în miez de noapte a venit la mine Evitie preotul, m-a sculat din somn şi în gura mare mi-a spus: “Scoală-te, te rog, au năvălit barbarii, sunt aproape!”. Gândeşte-te ce-am simţit când am auzit asta! Şi l-am întrebat: “Ce să fac?”. In oraş nu mă puteam întoarce, ca să nu îndur suferinţe mai mari decât acelea pe care le-aş suferi de la isauri. Aşa că am fost silit să plec.

c. Noaptea era fără lună, era miezul nopţii, beznă, întuneric adânc. Asta îmi îngreuna situaţia. Nu era nimeni lângă mine, n-aveam pe nimeni care să mă ajute; toţi mă părăsiseră. Totuşi, împins de frică, aşteptându-mi îndată moartea, m-am sculat, aşa bolnav cum eram, şi am poruncit să se aprindă lumânările. Preotul, însă, a poruncit să le stingă, ca nu cumva barbarii, spunea el, văzând lumina să ne atace. Şi au stins şi luminile.

d. Catârul, care mă ducea pe targă, din pricina drumului tare rău, potrivnic şi plin de pietre, s-a împiedicat şi a căzut în genunchi, aruncându-mă la pământ; era aproape să pier, însă m-am sculat şi am mers târându-mă, sprijinit de Evitie preotul, care sărise jos de pe cal. Şi aşa, am mers dus de mână, dar, mai bine spus, am fost târât. Nici nu se putea merge pe un drum atât de anevoios, printre munţi greu de străbătut şi în miez de noapte.

e. Sf_Ioan_Gura_de_Aur_mozaicGândeşte-te ce mari au fost suferinţele mele, înconjurat de atâtea rele, chinuit de friguri, fără să ştiu ce se pusese la cale împotriva mea, temându-mă de barbari, tremurând de frica lor şi aşteptând să le cad în mâini. Nu ţi se pare, oare, că numai suferinţele acestea, chiar dacă nu mi s-ar fi întâmplat nimic altceva, pot să-mi şteargă mulţime de păcate şi să-mi dea mult prilej de laudă? (sa se tina cont ca Sf. Ioan Gura de Aur dorea sa incurajeze pe Sf. Olimpiada, ca aceasta din urma sa nu se lase coplesita de prea mare durere luand cunostinta de suferintele prin care trecea parintele ei duhovnicesc. Sfantul Ioan o face partasa suferintelor sale pe Olimpiada, insa, in acelasi timp, ii arata si perspectiva duhovniceasca in care acestea trebuie asumate, pentru a nu cadea in deznadejde – n.n.)

f. Pricina acestor suferinţe, după părerea mea, a făcut ca, îndată ce am sosit în Cezareea, marii dregători ai oraşului, vicarii, slujitorii din conducerea oraşului, tribunii, poporul întreg să vină în fiecare zi să mă vadă, să mă înconjoare cu atenţii, pentru a mă îngriji ca pe lumina ochilor. Acestea îl pişcau pe Faretrie, iar invidia care m-a alungat din Constantinopol nu s-a depărtat de mine nici aici, după părerea mea. N-am dovezi, dar o bănuiesc. Ce-ai mai putea spune de frica şi primejdiile din timpul călătoriei? Când mi le amintesc în fiecare zi şi mi le trec pe dinaintea minţii, zbor şi salt de bucurie, pentru că am adunată comoară mare. Că aşa sunt şi aşa mă simt. De aceea te rog şi pe tine să te bucuri de toate acestea, să te veseleşti, să salţi şi să slăveşti pe Dumnezeu, că m-a învrednicit să îndur nişte suferinţe ca acestea. De la tine să nu afle nimeni aceasta, dimpotrivă, potoleşte-i pe cei ce le spun.

4. a. Iar dacă suferi că mai port în mine urmele suferinţelor îndurate, află că am scăpat desăvârşit de toate, că mi-e trupul mai sănătos decât atunci când locuiam în capitală. Pentru ce te temi de frigul de aici? Mi s-a pus la dispoziţie o locuinţă călduroasă, iar bunul Dioscor face tot ce-i stă în putinţă ca să nu simt deloc frigul. Dacă este să judec lucrurile după începuturi, mi se pare că aerul de aici e ca şi cel din răsărit, întru nimic deosebit de cel din Antiohia. Atat e de cald, atât e de bine întocmit!

b. Tare m-au mâhnit cuvintele tale: “Poate că te întristezi şi de mine că te-am trecut cu vederea”. Şi doar ţi-am scris cu multe zile înainte, rugându-te să nu întreprinzi ceva ca să fiu mutat de aici. M-am gândit la aceea că ai nevoie de multe cuvinte de apărare, de multe sudori şi osteneală, ca să-ţi poţi justifica acest cuvânt. Poate că în parte l-ai şi justificat când spui: “Mă gândesc la aceste lucruri atat doar, ca să-mi măresc tristeţea”. Dar, iarSt_John_Chrysostomăşi, este cea mai mare greşeală că spui: “îmi place să mă gândesc la ceea ce îmi pricinuieşte durere”, în loc să faci tot ce-ţi stă în putinţă ca să pui capăt durerii, tu faci voia diavolului, mărindu-ţi tristeţea şi durerea. Nu ştii oare ce mare rău e tristeţea?

c. Nu te mai teme de isauri! S-au întors în ţara lor. Guvernatorul provinciei a făcut totul pentru aceasta. Sunt în mai mare siguranţă aici decât în Cezareea. De nimeni nu mă tem ca de episcopi, afară de câţiva. In ce priveşte pe isauri, n-ai nici o teamă. Au plecat, şi, odată cu sosirea iernii, stau închişi în casă, iar după Rusalii ar putea să iasă.

d. Cum poţi spune că nu ţi-am scris? Ţi-am trimis până acum trei scrisori lungi: una prin ostaşi, alba prin Antonie, iar a treia prin Anatolie, slujitorul tău. Mai cu seamă două dintre ele sunt un leac mântuitor în stare să dea curaj unui om trist, unui om poticnit şi să-l umple de veselie curată. Când le vei primi, citeşte-le de mai multe ori de la început până la sfârşit; le vei vedea puterea şi vei cunoaşte singură folosul şi puterea lor tămăduitoare şi-mi vei spune cât de mult ai câştigat din ele. Am terminat şi o a patra scrisoare, asemănătoare acestora, însă n-am vrut să ţi-o trimit acum, că m-au durut tare cuvintele ce-mi spui: “Strâng în mine gânduri pline de tristeţe, îmi închipui ce nu este”. Cuvintele acestea nu-s vrednice de tine şi îmi este ruşine şi mie de ele şi-mi acopăr faţa. Citeşte însă scrisorile pe care ţi le-am trimis, şi n-ai să mai gândeşti aşa, chiar dacă ai căuta de mii de ori să te întristezi.

e. Pentru că mi-ai vorbit de episcopul Iraclide, îţi spun că-şi poate da demisia dacă vrea, ca să scape de toate greutăţile. Nu-i rămâne altceva. Eu, cu toate că nu am făcut mare lucru, totuşi am spus doamnei Pentadia să-şi dea toată silinţa să găsească o uşurare răului. Imi spui că ai îndrăznit să-mi destăinui durerile tale pentru că ţi-a poruncit el. Ce îndrăzneală e aceasta? N-am încetat s-o spun şi nu voi înceta, că un singur lucru e dureros, păcatul numai, iar toate celelalte, praf şi cenuşă. Ce greutate este să stai la închisoare, să fii legat cu lanţuri? Ce greutate este să suferi răul, când suferinţa răului ajunge temei de neguţătorie mare? Ce greutate e surghiunul? Ce greutate confiscarea averilor? Toate acestea sunt cuvinte lipsite de realitate, numai cuvinte cu nume de tristeţe. Iar dacă-mi spui de moarte, află că îmi spui de o îndatorire a firii, pentru că moartea trebuie să o suferim cu toţii, chiar dacă nu ne-o aduce altul. Dacă-mi vorbeşti de surghiun, atunci nu-mi spui altceva decât că am prilejul să văd ţări şi oraşe multe ( 🙂 ). Iar dacă-mi vorbeşti de confiscarea averilor, apoi îmi vorbeşti de libertate, îmi spui că sunt desprins de cele de aici.

5. a. Să nu încetezi, atat cât îţi stă în putere, să te îngrijeşti de episcopul Maruta, ca să-l scoţi din prăpastie. Am nevoie de el mai cu seamă pentru cele ce a făcut în Persia. Află de la el, dacă ţi-e cu putinţă, ce a făcut acolo şi pentru ce s-a întors. Scrie-mi dacă i-ai dat cele două scrisori pe care i le-am trimis. Dacă vrea să-mi scrie, îi voi scrie iarăşi, iar dacă nu vrea să-mi scrie, să-ţi spună şi el dacă a avut vreun rezultat bun acolo şi dacă are să reuşească ceva de se va mai duce. Eu pentru aceasta mă străduiam să mă văd cu el. Tu i70-mfă tot ce poţi; chiar dacă toţi se vor împotrivi, tu fă-ţi datoria. Că plata ba va fi desăvârşită. Apropie-ţi-l, pe cât e cu putinţă.

b. Te rog, nu uita ce am să-ţi spun, ci străduieşte-te cât poţi de mult. Monahi marşi, goţi, printre care se ascunde mereu episcopul Serapion, mi-au adus ştirea că a venit la ei diaconul Moduarie, vestindu-l că a murit episcopul Unila, acel minunat bărbat pe care l-am hirotonit şi l-am trimis în Goţia, unde a săvârşit multe şi mari fapte. Diaconul Moduarie a adus şi scrisori de la regele goţilor, care cere să li se trimită episcop. Dar pentru că, pentru îndepărtarea nenorocirii ce ne ameninţă, nu văd alt mijloc decât zăbovirea şi amânarea – căci nici nu-i cu putinţă să meargă acum cu corabia în Bosfor, nici în părţile acelea -, fă-i să întârzie din pricina iernii. Să nu uiţi să faci lucrul acesta, întrucât este vorba de ceva de mare însemnătate. Două lucruri sunt cele care mă întristează dacă s-ar întâmpla – dare-ar Dumnezeu să nu se întâmple? -: unul, să numească pe episcopul goţilor cei care au săvârşit atât de mari rele, al doilea, să fie numit unul la întâmplare. Ştii şi tu că nu-şi dau silinţa să numească un om destoinic. Iar dacă aceasta s-ar întâmpla – dare-ar Dumnezeu să nu se întâmple! -, tu ştii ce-ar urma. Dă-ţi pe tăcute toată silinţa să nu se întâmple asta. S-ar face un lucru minunat dacă ar fi cu putinţă ca Moduarie să vină la mine în taină, fără să-l simtă cineva. Iar dacă nu-i cu putinţă, facă-se ce s-o putea.

c. Ceea ce se întâmplă când e vorba de bani şi s-a întâmplat cu văduva, tot aceea să se întâmple şi când e vorba de săvârşirea unor treburi. După cum văduva care a dat doi bănuţi i-a întrecut pe cei care dăduseră mai mult, pentru că dăruise tot ce avea, tot aşa se întâmplă şi cu cei care, în săvârşirea unui lucru, se străduiesc din toată puterea lor; în ce-i priveşte şi-au împlinit datoria, şi, chiar dacă nu au reuşit nimic, îşi au răsplată desăvârşită.

Ii sunt dator cu multe mulţumiri episcopului Ilarie. Mi-a scris rugându-mă să-i îngădui să se întoarcă în eparhia lui, ca să îndrepte lucrurile de acolo, şi că are să revină. Pentru că prezenţa lui mi-e de mult folos – este un bărbat evlavios, statornic şi zelos – l-am rugat să revină iute după ce pleacă. Fă dar ca să ajungă repede şi sigur scrisoarea în mâinile lui, să nu se rătăcească. Mi-a cerut cu mult dor şi cu stăruinţă să-i scriu. Prezenţa lui mi-e de mult folos. îngrijeşte-te mult de scrisorile mele. Dacă nu-i acolo preotul Eladie, caută un om cu minte şi priceput prin care să trimiţi prietenilor scrisorile.

[2] Scrisa din Cucuson (locul de exil al sfantului) la sfarsitul anului 404.

Sf. Ioan Hrisostom, detaliu

Selectii din alte scrisori catre Sfanta Olimpiada

***

[…] După ce am adunat aceste pilde din viaţa lui Iov, şi am fi putut aduna mai multe ca acestea, haide cu mine la catalogul suferinţelor lui. Să le punem faţă în faţă şi să vedem când era Iov mai strălucit: Când săvârşea faptele bune sau când suferea necazuri şi când multă tristeţe îi cuprindea sufletul? Când era Iov mai strălucit? Când deschidea casa lui tuturor drumeţilor sau când i s-a dărâmat casa, şi el n-a rostit cuvânt de hulă, ci îl slăvea pe Dumnezeu? Şi doar una era faptă bună, iar cealaltă, suferinţă.

0506job-rigtheous0010b. Când era mai strălucit, te întreb, când jertfea pentru copiii lui şi-i strângea ca să trăiască în înţelegere sau când au fost prinşi sub dărâmăturile casei, când şi-au sfârşit viaţa în chip aşa de dureros, iar Iov îndura întâmplarea cu multă înţelepciune? Când a strălucit mai mult, când încălzea cu lâna oilor lui umerii celor goi sau când, auzind că a căzut foc din cer şi a mistuit turma împreună cu păstorii, nu s-a tulburat, nu s-a frământat, ci a îndurat în linişte nenorocirea?

c. Când era mai mare, când folosea sănătatea trupului pentru apărarea celor nedreptăţiţi, sfărâmând măselele celor nedrepţi, smulgându-le din dinţi prada şi fiindu-le liman, sau când vedea trupul lui, arma celor nedreptăţiţi, mâncat de viermi, când, stând pe gunoi, îl răzuia cu un hârb? “Moi grumajii pământului, râzuindu-mi puroiul” (Iov 7, 5). Şi doar toate acelea erau fapte bune, iar acestea toate suferinţe! Şi totuşi acestea l-au făcut mai strălucit! Asta e mai cu seamă partea cea mai amară a luptei! Ea are nevoie de bărbăţie mai mare, de suflet mai puternic, de cuget mai hotărât, de dragoste mai fierbinte de Dumnezeu.

d. Din pricina aceasta, atunci când Iov săvârşea fapte bune, diavolul spunea, deşi cu neruşinare şi hoţeşte: “Oare în zadar cinsteşte Iov pe Dumnezeu?” (Iov 1, 9). Acum insă, când Iov îndura aceste nenorociri, diavolul, ruşinat, a luat-o la fugă şi nici urmă de cuvânt neruşinat n-a mai fost în gura lui. Aceasta e cununa cununilor, aceasta e virtutea virtuţilor, aceasta e dovada limpede a bărbăţiei, acesta e semnul cel mai adevărat al înţelepciunii.[…]

8.a. Dar poţi să vezi şi în alt chip cât de mare e câştigul suferinţelor, chiar când nu suferi pentru Dumnezeu – şi nimeni să nu socotească că exagerez -, şi totuşi suferi, şi suferi cu tărie şi în linişte; Iov nu ştia că pentru Dumnezeu a îndurat acele suferinţe; totuşi, tocmai pentru aceasta a fost încununat, că a răbdat cu tărie fără să ştie pricina.

lazar-1b. Tot aşa şi săracul Lazăr; era bolnav de o boală firească, şi suferinţa lui nu era deloc o suferinţă pentru Dumnezeu, cu toate acestea ştii câte cununi a primit pentru că a suferit, pentru că a răbdat, pentru că a îndurat cu curaj lipsa celor care puteau să-l îngrijească, durerea pricinuită de bube, de foamete, de dispreţul şi de cruzimea bogatului! Şi doar nu putem spune că găsim vreo faptă bună în viaţa lui Lazăr. Nu putem spune că i-a miluit pe săraci, că i-a ajutat pe cei nedreptăţiţi, că a făcut vreun alt bine, ci putem vorbi de zacerea lui la poarta bogatului, de boala lui, de limbile câinilor, de dispreţul arătat lui de cel bogat, toate, suferinţe ale răului. Şi cu toate că n-a făcut nici o faptă bună, a avut parte de aceeaşi soartă ca şi patriarhul Avraam, care a făcut atâtea fapte bune, numai pentru că a îndurat cu tărie tristeţea pricinuită de suferinţe.

c. Am să-ţi mai spun şi altceva, ciudat, dar adevărat. Orice faptă bună, mare şi de curaj, dacă nu e săvârşită cu osteneală, cu primejdie şi însoţită de suferinţe, nu primeşte multă plată. “Fiecare îşi va lua plata după osteneala sa” (1 Cor. 3, 8); nu după mărimea faptei, ci după mărimea suferinţei. De aceea şi Pavel, când se laudă, nu se laudă numai că a săvârşit fapte mari, ci şi că a suferit mult. După ce a spus: “Slujitori ai lui Hristos sunt ei? Ca un nebun grăiesc: sunt mai presus eu” (2 Cor. 11, 23), nu arată superioritatea lui faţă de ceilalţi apostoli, spunând: “Am predicat la atâţia şi atâţia“, ci lasă deoparte toate faptele lui mari şi înşiră numai suferinţele lui, grăind aşa:

“În osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adagios_ioannis_o_xrysostomos10eseori; de la iudei am primit de cinci ori câte patruzeci de lovituri fără una; de trei oii am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut în adânc; în călătorii adeseori, în primejdii de la râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală, în trudă, în privegheri de multe ori, în foame, în sete, în goliciune; pe lângă celelalte, stăruinţa mea de fiecare zi” (2 Cor. 11, 23-28).

9.a. Ai văzut şirurile de suferinţe şi pricinile de laudă? Pavel adaugă apoi la acestea şi faptele lui mari, dar şi aici partea cea mai mare o are suferinţa, nu fapta. După ce a spus: “stăruinţa mea de fiecare zi”, adică prigonirile, tulburările, greutăţile – căci aceasta e stăruinţa mea -, a adăugat: “grija de toate Bisericile” (2 Cor. 11, 28), n-a spus “îndreptarea”, ci: “grija”, care e mai mult suferinţă decât faptă. La fel cu cele spuse mai departe: “Cine este slab, şl eu să nu fiu slab?” (2 Cor. 11, 29). N-a spus: “Şi eu să nu-l îndrept”, ci: “şi eu să nu fiu slab?. Şi iarăşi: “Cine se poticneşte, şi eu să nu ard?” (2 Cor. 11, 29), n-a spus: L-am scăpat de poticneală”, ci: “Am luat parte la tristeţea lui”. Apoi, ca să arate că mai cu seamă aceste acţiuni sunt răsplătite, a adăugat: “Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu slăbiciunile mele” (2 Cor. 11, 30). Adaugă apoi şi altă acţiune asemănătoare, fuga printr-o fereastră, cu ajutorul unui coş, peste zid. Acestea sunt suferinţe.

b. Prin urmare, dacă suferinţele au mari răsplătiri, iar tristeţea este mai cumplită şi mai dureroasă decât toate suferinţele, gândeşte-te cât de mari sunt răsplăţile! Nu voi înceta de a-ţi cânta mereu acelaşi cântec, ca să împlinesc acum ceea ce făgăduisem la început: să-ţi uşurez tristeţea cu gândurile pe care însăşi tristeţea le naşte.

c. Iată un alt exemplu, ca să vezi ce mare lucru este ca o faptă bună să fie însoţită de suferinţă şi cât îi lipseşte dacă e săvârşită fără nici o osteneală. Nabucodonosor, vestitul împărat al Babilonului, care trăia cu puterea ce i-o dădeau sceptrul şi diadema, a împlinit cândva cuvântul evanghelic. După minunea aceea mare din cuptor şi-a luat sarcina s-o propovăduiască în toată lumea, nu numai cu limba, ci şi cu scrisorile; şi a scris întregului pământ aşa:

nabucodonosor“Nabucodonosor împăratul, către toate popoarele, seminţiile şi limbile şi locuitorii întregului pământ: Pacea să se înmulţească între voi! Semnele şi minunile pe care le-a făcut cu mine Dumnezeu Cel Preaînalt plăcut-au înaintea mea să vi le vestesc vouă, că sunt mari şi puternice. împărăţia Lui este împărăţie veşnică şi stăpânirea Lui, din neam în neam” (Dan 3, 31-33).

Şi a dat poruncă să piară orice popor, seminţie şi limbă, care va rosti cuvânt împotriva Dumnezeului lui Şadrac, Meşac şi Abed-nego, şi casele lor, jefuite. Şi a adăugat: “Că nu este alt Dumnezeu, Care să poată izbăvi aşa. Ai văzut ce ameninţare era în acele scrisori? Ai văzut ce frică? Ai văzut ce învăţătură? Ai văzut ce predicator şi ce scrisori au fost trimise în toată lumea?

d. Şi ce-i cu asta? Spune-mi! Va primi, oare, aceeaşi plată ca şi apostolii pentru că a propovăduit aşa puterea lui Dumnezeu, pentru că şi-a dat atâta silinţă ca să vestească pretutindeni cuvântul? Nu, nu este mare plata, ci abia puţină, puţină de tot. Şi doar a săvârşit şi el aceeaşi faptă ca şi apostolii! Da, dar pentru că fapta lui n-a fost însoţită de osteneală, nici de suferinţă, de aceea i se micşorează plata. Nabucodonosor a făcut totul cu puterea stăpânirii sale şi în tihnă, apostolii însă au fost împiedicaţi, prigoniţi, bătuţi, biciuiţi, chinuiţi, aruncaţi în prăpăstii, aruncaţi în mare, se topeau de foame, erau în primejdie de moarte în fiecare zi, sufletul lor le era chinuit, erau neputincioşi cu fiece neputincios, ardeau cu fiece om care se poticnea. Ei bine, pentru ostenelile acestea şi, mai ales, pentru tristeţea lor, răsplăţile au fost mai mari, căci “fiecare îşi va lua plata după oste¬neala lui”, n-am să încetez să spun mereu aceste cuvinte.

e. Aceasta a fost pricina că iubitorul de oameni Dumnezeu nu i-a împlinit cererea lui Pavel, cu toate că-L rugase deseori să-l scape de suferinţe, de tristeţe, de durere şi de primejdii: “Pentru aceasta L-am rugat de trei ori,  spune Pavel, şi n-am dobândit ce ceream”. Pentru ce ar fi primit, dar, Nabucodonosor răsplăti foarte mari? Pentru că a predicat fără bataie de cap, trăind în desfătări şi bucurii? Pentru că a deschis gura şi şi-a mişcat limba stând acasă? Dar asta o poate face cu uşurinţă orice om, chiar cel mal lipsit de curaj, omul care duce viaţă de chefliu şi de stricat. Dar pentru răni, pentru nenumărate morţi, pentru călă¬toriile cele de pe pământ şi cele de pe mare, pentru tristeţe, lacrimi şi dureri – “Trei ani, spune Pavel, n-am încetat, învăţând cu lacrimi noaptea şi ziua pe fiecare din voi” (2 Cor. 12, 8) -, Pavel va primi cu multă îndrăznire răsplăţi şi cununi.

10.a. Socotind dar şi gândindu-te la câştigul pe care-l aduce o viaţă plină de dureri şi de necazuri, bucură-te şi te veseleşte că din copilărie ai mers pe calea cea aducătoare de câştig şi plină de cununi, cale presărate cu dese şi necontenite suferinţe. Fel de fel de boli trupeşti, mai cumplite ca nenumărate morţi, n-au încetat să te asalteze des; nori de ocări şi de insulte şi de bârfeli nu încetau să se năpustească asupra ta; tristeţi dese şi neîntrerupte şi izvoare de lacrimi te-au supărat tot timpul. Fiecare din aceste suferinţe era îndestulătoare să aducă mult folos omului care le îndura cu răbdare.[…]

***

is1322Iţi scriu cartea aceasta sculat chiar din porţile morţii. De aceea m-am şi bucurat tare că m-au întâlnit slujitorii tăi tocmai când intram în port. Dacă m-ar fi întâlnit pe când mă clătinam pe mare, pe când eram lovit de valurile cumplite ale bolii, nu mi-ar fi fost uşor să înşel evlavia ta, ca să-ţi dau veşti bune în loc de rele. Iarna a fost mai cumplita ca de obicei şi mi-a înrăutăţit şi mai mult boala de stomac. In aceste două luni din urmă n-am fost într-o stare mai bună decât cei morţi, dimpotrivă, chiar mai rea. Atâta viaţă aveam în mine, cât să simt relele care mă înconjurau din toate părţile. Totul îmi era noapte, şi ziua, şi dimineaţa, şi amiaza; stăteam zi şi noapte ţintuit la pat. M-am străduit în mii şi mii de chipuri, dar n-am reuşit să scutur de pe mine vătămarea pricinuita de frig. Cu toate că făceam foc şi înduram fumul groaznic al sobei, cu toate că mă închideam într-o singură cameră, că-mi puneam nenumărate haine pe mine şi nu cutezam să ies din casă, totuşi am suferit cumplit, aveam dese dureri de cap, însoţite de vărsături, n-aveam pofta de mâncare şi nu puteam dormi. Oceanele nopţii le petreceam cu ochii deschişi. Dar ca să nu-ţi chinui mai mult sufletul cu aceste lucruri neplăcute, îţi spun că acum am scăpat de toate acestea. Indată ce a venit primăvara şi s-a schimbat puţin aerul, s-au dus de la sine toate. Totuşi am nevoie şi acum de o dietă foarte aspră. De aceea îi fac stomacului uşoară povara, ca să se poată simţi şi el uşor.

b. Nu puţină grijă mi-a făcut şi mie ştirea că ai fost aproape de moarte. Dar din pricina dragostei şi a grijii ce-ţi port, am scăpat de această grijă chiar înainte de a primi scrisorile tale, căci cei care au venit din părţile acelea mi-au adus ştirea că te-ai făcut sănătoasă.

Iar acum mă bucur tare şi mă veselesc nu numai că ai scăpat de boală, ci, mai presus de toate, că înduri cu atât curaj toate nenorocirile ce vin peste tine şi că le numeşti pe toate basm. Şi ceea ce-i mai mult e că ai dat acest nume şi bolii tale trupeşti, semn că ai un suflet tânăr şi bărbătesc, care dă rod îmbelşugat. Da, dai dovadă de o desăvârşită înţelepciune nu numai când înduri curajos relele, ci şi când nu le simţi când te apasă, ci le dispreţuieşti, şi-ţi împleteşti cu multă linişte cununa răbdării fără osteneli, fără sudori, fără nelinişti, fără să alergi la alţii, ca şi cum ai sălta şi ai dansa. Acest lucru mă face şi pe mine să salt şi să mă bucur, să zburd de bucurie, să nu mai simt pustiul în care mă găsesc, nici celelalte necazuri ce mă împresoară. Sunt vesel şi bucuros şi mă împodobesc cu măreţia sufletului tău şi cu desele tale biruinţe, nu numai pentru tine, ci şi pentru oraşul acela mare şi cu oameni mulţi, pentru care eşti turn de apărare, liman şi zid întărit; prin faptele tale slobozeşti glas răsunător, iar prin suferinţele tale îi înveţi şi pe bărbaţi şi pe femei să se arunce cu uşurinţă in astfel de lupte, să coboare în arenă cu toată vitejia şi să îndure lesne sudorile pricinuite de lupte ca acestea.

c. Şi lucru minunat este că întăreşti şi încurajezi atâta lume fără să te duci în piaţă şi fără să ieşi în mijlocul oraşului, ci stând în casă şi în cămăruţa ta. Cu toate că marea e atât de înfuriată, cu toate că se ridică aşa de sus valurile, cu toate că se ivesc din toate păiţile stânci şi monştri marini şi adâncă noapte cuprinde totul, tu, ca şi cum ai fi în mie¬zul zilei, ca şi cum marea ar fi liniştită şi vântul ţi-ar bate în pupă, aşa-ţi întinzi pânzele răbdării şi călătoreşti cu toată înlesnirea; şi nu numai că nu eşti înecată de furtuna aceasta cumplită, dar nu eşti nici măcar stropită de valurile mării. Şi pe bună dreptate. Aşa e cel ce are în mâini cârmele virtuţii. Negustorii, cârmacii, corăbierii, călătorii, când văd că se adună norii, că bate vânt sălbatic şi că valurile-s iuţi şi clocotesc cu spumă, ţin corăbiile în port, iar dacă se întâmplă să fie pe mare, fac totul şi se străduiesc atât cât pot să ducă corabia în port, la ţărm sau în vreo insulă. Tu însă, cu toate că bat nenumărate vânturi, cu toate că se sparg în toate părţile atâtea valuri sălbatice, cu toate că se frământă adâncul mării din pricina grozăviei furtunii, cu toate că unii călători plutesc morţi pe valuri, iar alţii stau agăţaţi goi de câte-o scândură, tu însă, aruncata în mijlocul acestui ocean de rele, numeşti toate acestea basm şi călătoreşti ca pe vreme bună în vreme de furtună. Şi pe bună dreptate. Cârmacii, oricât de pricepuţi ar fi în ştiinţa conducerii corăbiei, nu au destulă măreţie să ţină piept oricărei furtuni. De aceea de multe ori şi fug de lupte cu valurile.

d. Tu, însă, ai o ştiinţă care este mai presus de orice furtună, puterea unui suflet dăruit cu înţelepciune, care e mai puternic decât mii şi mii de oştiri, mai tare ca armele, mai întărit decât turnurile şi zidurile.[…]

e. Trebuie dar să-i admirăm pe cei care săvârşesc fapte de virtute, şi mai ales atunci când îi vedem că le săvârşesc în momentul când mulţi părăsesc aceste lupte. Aceasta este o altă pricină pentru care trebuie să admirăm nespus de mult siguranţa ta; că în vreme ce atâţia bărbaţi, atâtea femei şi atâţia bătrâni, în aparenţă vrednici de multe cinstire şi respectaţi de toţi, au luat-o la fugă, au căzut şi au fost biruiţi nu de iureşul luptei, nici de atacurile puternice ale duşmanilor, ci, chiar înainte de începerea luptei şi a atacului, tu, după atâtea lupte şi bătălii, nu numai că n-ai slăbit, nici nu te-ai tulburat de mulţimea relelor, dimpotrivă, ai ajuns mai tare şi adaosul luptelor a fost adaos de putere. Amintirea faptelor tale mari săvârşite până acum îţi este temei de bucurie şi de veselie şi pricină de mai mare râvnă. De aceea mă bucur, salt şi mă veselesc. Şi n-am să încetez de a spune mereu aşa şi de a-mi plimba pretutindeni pricina bucuriei mele. Da, despărţirea de mine te întristează, dar mare e mângâierea ce tio dau faptele tale! Că şi eu, cu toată lungimea drumului ce ne desparte, culeg nu mică bucurie de pe urma bărbăţiei tale.

***

Mi te-ai fi aşteptat, oare, să duci o viaţă netulburată şi fără lupte tu, care din tinereţe ai arătat atâta înţelepciune şi ai călcat în picioare deşertăciunile omeneşti? Cum e cu putinţă aceasta? Dacă oamenii care se luptă cu oamenii primesc mii de răni şi în întrecerile atletice, şi în războaie, cum poţi nădăjdui să duci o viaţă liniştită şi fără de griji tu, care te-ai luat la luptă cu începătoriile, cu puterile, cu stă-pânitorii lumeşti ai întunericului veacului acestuia, cu duhurile răutăţii, tu, care te-ai luptat atat de vitejeşte şi ai înălţat atâtea trofee şi prin atâtea fapte l-ai amărât pe demonul acela sălbatic şi blestemat?

b. Nu trebuie dar să te tulburi că războaie multe te înconjoară de pretutindeni, că ai multe tulburări şi necazuri. Dimpotrivă, atunci ar trebui să te miri, dacă n-ai avea de dus războaie şi n-ai avea necazuri! Necazul şi tulburarea sunt strâns unite cu virtutea. Ştii aceasta şi tu înainte de a ţi-o scrie. N-ai nevoie s-o afli de la alţii, pentru că şi eu îţi scriu aste nu pentru a da lecţii uneia care n-o ştie. Ştiu că nu poate să te tulbure nici pierderea patriei, nici paguba banilor (lucru de nesuferit multora), nici ocările, nici alt necaz asemănător. Dacă sunt de admirat cei care iau parte la suferinţele altora, apoi cu mult mai mult cei care le suferă.

c. De aceea Pavel pentru amândouă pricinile îi laudă pe iudeii care au crezut, zicând:

“Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte, în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă de suferinţe, pe de o parte fiind daţi în privelişte cu defăimări şi necazuri, iar pe de altă parte făcându-vă părtaşi cu cei ce au suferit aşa” (Evr. 10, 32-33).John_Chrysostom_Russian

De aceea, nici eu nu-ti scriu mult. Nimeni nu se duce la un învingător sau la un om care a înălţat un trofeu strălucitor cu gândul ca să-l ajute în lupte, ci numai ca să-l laude. De aceea şi eu, cunoscând câte înţelepciune ai arătat în cele ce ţi s-au întâmplat, te fericesc şi te admir şi pentru răbdarea de acum, şi pentru răsplăţile ce ţi-ai pregătit prin aceasta.

d. Dar pentru că ştiu bine că vrei să afli ce mai fac – doar tac de multe vreme -, află că am scăpat de boala cumplite de care sufeream, dar mai port încă în mine urmările ei. Am doctori minunati, totuşi lipsa celor de trebuinţă vatămă folosul îngrijirii lor. Nu sunt numai doctoriile rare aici, dar şi altele, care pot vindeca un trup bolnav; mă ameninţă şi foamea, şi ciuma. Şi relele acestea le zămislesc neîntreruptele atacuri ale bandelor de tâlhari, care ies de departe la drumul mare, se aţin în calea drumeţilor, taie de pretutindeni căile şi pun în primejdie viaţa călătorilor. Andronic, după cum însuşi spune, a căzut în mâinile lor şi a scăpat cu viaţă, dar dezbrăcat de toate. De aceea, te rog să nu mai trimiţi pe nimeni aici. Mi-e teamă ca nu cumva venirea cuiva aici să-i fie pricină de moarte. Ştii cât aş suferi. Dar dacă s-ar întâmpla să vină aici un om de încredere pentru vreo altă treabă, dă-mi prin el ştiri despre sănătatea te. Special pentru mine, sau pentru nevoile mele să nu vină nimeni aici, de teama de care-ţi vorbeam.

Sfantul Ioan Gura de Aur, Scrisorile catre persoane oficiale, catre diaconita Olimpiada, catre alte persoane, Ed. IBMBOR

In curand, cartile din care s-a citat vor fi disponibile si pe www.ioanguradeaur.ro

STAVRO41mic

Legaturi:


Categorii

Biserica rastignita, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Sfantul Ioan Gura de Aur

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

24 Commentarii la “SFANTUL IOAN CEL CU GURA SI CU INIMA DE AUR – Cuvinte lamurite in focul prigoanei

  1. Sfântul Ioan Gură de Aur

    Sfântul Ioan Gură de Aur,
    Cuvânt divin şi glas ceresc,
    Stâlp straşnic al ortodoxiei
    Cu tai şi chip duhovnicesc.

    Arhiereu, nu purtător de straie
    Administrând cele cereşti
    În duh şi-n Adevărul sacru
    Cu străluciri dumnezeieşti.

    Cuvânt de foc plin de dulceaţă.
    Blândeţea vorbei răspicate
    Şi artă a duhovniciei
    Necruţătoare în păcate.

    Trăire fără compromisuri.
    Cuvânt de’abis duhovnicesc,
    Ce ,,smulge’’ omul din păcate
    Prin forţa Duhului ceresc.

    Nu un vechil ce poartă mitră.
    Nu om pe post,- fără trăire-,
    Ci foc divin, vas al luminii,
    Şi piatră grea de poticnire.

    N-a adaptat ortodoxia
    La viaţa cultural lumească,
    Ci ia dat forţele slujirii
    Prin dragostea dumnezeiască.

    Cuvânt trăit . Faptă rostită.
    Minune vie în cuvânt.
    Imagine care sfinţeşte
    Şi vas prea plin de Duhul Sfânt.

    Arhiereu ce nu primeşte
    Nici compromis nici mediere
    Nici un acord cu iz politic
    Cu ,, oamenii de la putere’’.

    Ascet ce n-a primit nici cinstea
    Nici preţuirile lumeşti,
    Trăind sărac şi în prigoane
    Slujirile-i arhiereşti.

    O viaţă ce vorbea prin sine.
    Imagine care sfinţea
    Şi vorbea lumii fără vorbe
    Şi care pururea zidea.

    Păstor, ce vrednic păzea turma
    Ducând-o către veşnicie.
    Cuvântător ce-a scris cu viaţa
    Cea mai iubită liturghie.

    Vas al iubirilor înalte,
    Trăite-n foc, prin Duhul Sfânt
    Şi trup ce-a ars în suferinţă,
    Tot ce-a rostit el pe pământ.

    Duh plin de bogăţia slavei
    Şi de miresmele cereşti,
    Comori de har ce nasc putere
    Şi desfătări duhovniceşti.

    Un om al cerului ce cântă
    În orice zi –prin liturghie-
    Cântarea slavei sfinţitoare,
    Mântuitoare’n veşnicie.

    Un ,,culturalnic” al luminii
    Nu al culturii pământeşti,
    Minte divină, glas al slavei
    Nu al trufiei omeneşti.

    Arhiereu ce şi-a pus viaţa
    În joc şi cinstea şi slujirea,
    Pentru cei slabi, mustrând abuzul
    Cel face zilnic stăpânirea.

    Om al luminilor divine,
    Care cu dragoste-l primeşti
    Şi inimă ce nu se poate
    Simţindu-o să n-o iubeşti.

    Arhiereu ce-a dat luminii
    -Prin viaţa sa- şi strălucire
    Şi înţelegere trăită
    Şi omenească lămurire.

    Oricât am spune despre dânsul,
    Socot că nu ar fi deajuns,
    Că-n el găsim ortodoxia
    Şi tot ce ne-a’nvăţat Iisus.

    Pri el iubirea-şi ia puterea.
    În el se mustră multul rău,
    În el nădejdea se renaşte
    Şi dragostea de Dumnezeu.

    Sfinte Ioane, glas al slavei,
    Primeşte slabele cuvinte
    Şi dă puteri ortodoxiei
    Ca s-o trăim, sfite părinte.

  2. Cu recunostinta,pretuire si smerenie,ma inchin cu adanca evlavie,in fata Unuia dintre cei mai mari predicatori si scriitori ai pocaintei,Calauza luminoasa a lumii ,stalp si temelie a Bisericii:Sfantului Ioan Hrisostam,Cel cu Gura de Aur,rugandu-l sa vina in mijlocul nostru si sa ne binecuvinteze pe toti,iar cu rugaciunile Dansului sa primim iertare pacatelor,ca toti deopotriva,sa ne mantuim.

  3. M-a impresionat mult poezia aceea dedicata Sfantului Ioan Gura de Aur. Nu stiu cine a compus-o, dar oricine ar fi, a dat dovada de o profunda evlavie fata de acest sfant parinte al Bisericii noastre, care este si cel mai mare orator crestin din istorie. “Apostol al milosteniei” si marturisitor al adevarului, Sfantul Ioan Gura de Aur ramane un model de traire crestina autentica pentru toti credinciosii, dar mai ales pentru teologi si pentru noi, tinerii, care avem atata nevoie de modele de viata, pe care urmandu-le, sa ajungem la Hristos. Prin cuvintele si prin faptele sale, Sfantul Ioan Hrisostom a pus in practica indemnul Sfantului Apostol Pavel de a incerca, in primul rand, sa-I fim placuti lui Hristos, caci “fiindu-le placuti oamenilor, uneori, nu-I suntem placuti lui Dumnezeu.” In acest sens, “Apostolul neamurilor” le scrie galatenilor:” Daca as placea, insa, oamenilor, n-as mai fi rob al lui Hristos.”. Cred ca exemplul Sfantului Ioan Gura de Aur nu ne indeamna la indiferenta fata de opiniile semenilor nostri, caci Sfantul Pavel(cel atat de iubit de catre Sf. Ioan Hrisostom) ne invata sa fim placuti semenilor “la ce este bine spre zidire”, deoarece noi, crestinii, avem datoria de a ne inmulti talantii, castigandu-i pe semeni prin viata noastra. “Razboi intru cuvant”? Da, dar impotriva pacatului, nu impotriva pacatosilor. Pacatosii, necredinciosii, indiferentii, nestiutorii, ereticii si toti ceilalti “fii risipitori” ai lui Dumnezeu trebuie castigati pentru Hristos, iar nu judecati de catre noi. Sfantul Ioan Hrisostom si-a inmultit talantii, pe care i-a primit, daruindu-i credinciosilor, caci darurile duhovnicesti sporesc doar atunci cand sunt impartasite si altora. De aceea, Ioan Hrisostom se intreba:” La ce bun un crestin, daca nu castiga pe nimeni, daca nu aduce pe nimeni la virtute?” Dar noi, noi, care nu avem atatea virtuti, ci suntem departe de exemplul Sfintilor Parinti, noi cum ii putem castiga pe cei rataciti? Le vom putea darui celorlalti ceea ce noi insine nu avem? Da. Parintele Nicolae Steinhardt, in cartea sa “Daruind vei dobandi”, ofera un raspuns deosebit de profund la aceasta dilema, afirmand: ” Daruind altora lumina, pe care nu o ai, o vei dobandi si tu.” Dintre invataturile Sfantului Ioan Gura de Aur, cel mai mult m-a impresionat una dintre Omiliile la Epistola catre Romani, in care sfantul parinte ne invita sa meditam asupra iubirii infinite a lui Hristos fata de noi si la nerecunostinta noastra. In intreaga istorie, ne-am aratat atat de consegventi in aceasta nerecunostinta fata de Dumnezeu! Ne asemanam cu necredinciosii din vremea proorocului Ieremia, care, fiind indemnati de catre prooroc sa renunte la idolatrie, au refuzat, motivand ca au datoria de a-si respecta fagaduintele fata de zei. Comportamentul nostru, insa, este si mai grav, caci, precum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, Dupa tot ceea ce a facut Dumnezeu pentru a fi iubit de catre noi(ne-a creat din iubire, a vrut sa ne daruiasca viata vesnica, ne-a fagaduit un Mantuitor etc), noi am continuat sa ne indepartam de El si sa-L desconsideram. Dupa ce si pe Sfintii Prooroci trimisi de El i-am prigonit, El tot nu ne-a pedepsit, nici nu Si-a micsorat iubirea fata de noi, ci ne-a aratat cea mai mare dovada de iubire: n-a mai trimis la noi prooroci, nici ingeri, ci L-a trimis pe Insusi Fiul Sau Cel iubit. Noi, dupa toate aceste semne induiosatoare de iubire, pe care le-am primit de la Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul Sau. Totusi, nici dupa aceasta, iubirea Sa pentru noi nu a incetat, ci El continua sa ne cheme la Sine si ne daruieste tot ceea ce ne este de trebuinta pentru mantuire, fiind Milostiv chiar si cu cei ce-I refuza iubirea. Asemenea idei, de o atat de mare profunzime, se gasesc in scrierile Sfantului Ioan Gura de Aur, pe care Biserica il pomeneste de trei ori pe an.
    “Ii cinstim pe sfinti imitandu-i.”(Sfantul Ioan Gura de Aur)
    Cea mai mare bucurie este aceea de a fi “iubitorii si iubitii lui Hristos”(Sfantul Ioan Gura de Aur).
    “Slava lui Dumnezeu pentru toate!”(ultimele cuvinte ale Sfantului Ioan Gura de Aur)

  4. “Razboi intru cuvant”? Da, dar impotriva pacatului, nu impotriva pacatosilor.” – asa ar fi normal d.p.d.v duhovnicesc; ori, cum noi suntem mai mult lumesti, vazand dn alt unghi, dam razboi cu cel ‘pacatos’ nu infierand pacatul si pricinuitorul acestuia prin momeala/sminteala (diavolul); din alt pct.de vedere, in zilele noastre pacatele fiind ridicate la rang de virtute inmultindu-se rautatea(rautatile) si din ce in ce mai multi afisandu-le cu nerusinare, e greu…de nu imposibil sa nu-l judeci pe pacatos fiindca, ‘a gresi e omeneste dar a starui in aceeasi greseala e diavoleste’ adica: iti impropriezi pacatul pe care-l asimilezi, il iubesti si-l folosesti dupa bunul plac impotriva celorlalti…pana cand si cat?!

    “Pacatosii, necredinciosii, indiferentii, nestiutorii, ereticii si toti ceilalti “fii risipitori” ai lui Dumnezeu trebuie castigati pentru Hristos, iar nu judecati de catre noi.” – n-ai dat si solutia :); spui de inmultirea talantilor prin invatarea celorlalti a ceea ce stii, ai invatat…daruind lumina (cunostintei) unora fata de care, s-ar prinde ceva, ceva…din pct.meu de vedere la ‘baza’ ar sta doar rugaciunea fiindca, daca tu nu stai ‘bine’ s-ar putea sa smintesti, sa ai efect contrar a ceea ce spui pentru ca, oamenii s-au obisnuit sa asimileze sfintenia sau cucernicia cuiva numai cu vederea unui chip bland si smerit, in spatele caruia sa ghiceasca sau sa intrevada despatimirea – ca criteriu sigur de sfintenie;

    -in alta ordine de idei, nestiutorii si pacatosii si-ar putea intoarce ochii spre Dumnezeu…intalnind la un moment dat pe cineva care sa le deschida ochii numai de vor voii sa si asculte deoarece, speriati de trecut si de responsabilitatea din viitor unii refuza sa asculte pana la capat si sa i-a aminte sau, s-ar putea sa-i intoarca bunul Dumnezeu printr-un glas mai aspru menit sa-i trezeasca la realitate (cea duhovniceasca) prin smerire, incercari…

    -pentru eretici…e si mai greu fiindca ‘in mintea stramba si lucrul drept se stramba’- dracii arhiconi i-a castigat prin interpretarea pe dos a Scripturii dar mai ales din considerente materiale (la cei mici) ori politice (la cei ‘mari’)…

    Ioan Ianolide spunea ca, de te nevoiesti sa dai margaritarele porcilor, tot porci raman… asta nu inseamna ca ‘judeca’ ci, era ancorat in realitatea asta dureroasa dandu-o ‘pe fata’ – cum se spune; iar ‘a judeca’ este un dar, o facultate aparte a mintii data tot de Dumnezeu care ne ajuta sa despartim apele, sa discernem…

  5. Asa este, pentru noi, adesea, este foarte dificil sa nu-i judecam pe semeni, atunci cand realizam ca ei sunt cazuti in erezie, sau in alte pacate grave. Recunosc, desi am sustinut ideea aceasta, i-am judecat de multe ori pe cei din jurul meu. Cred ca, pentru a combate pacatul de a ne considera superiori celorlalti, ne putem gandi la faptul ca dreapta noastra credinta nu este rezultatul ratiunii noastre, ci ne-a fost revelata, fiind un dar de la Dumnezeu. Astfel, Daca Domnul nu ne-ar fi descoperit adevarul, am fi ramas in nestiinta, ca si cei necredinciosi. Si ne-am mai putea gandim la ceva. Sfantul Ioan Gura de Aur, a carui pomenire am sarbatorit-o ieri, spunea ca noi, crestinii, meritam o mai mare pedeapsa decat cei nebotezati, deoarece prin Botez, am trecut la o viata noua in Hristos, pe cand ceilalti nu I-au fagaduit lui Dumnezeu ca vor muri fata de pacat. Desigur, in zilele noastre,, mai ales in tara noastra, exista foarte putine persoane nebotezate, dar cred ca aceasta idee a Sfantului Ioan Hrisostom este valabila si in cazul celor care, desi sunt botezati, nu-si doresc sa fie membrii ai Bisericii lui Hristos.
    Mai spuneai ca n-am dat nicio solutie in privinta modului in care ii putem ajuta pe altii sa creada in Hristos. Poate ca asa este, dar nici nu cred ca exista o solutie magica, o solutie care sa fie valabila in orice situatie, ci depinde de la caz la caz. Cu siguranta, rugaciunea pentru cei rataciti este foarte importanta, dar, daca ne-am limita la aceasta, am fi asemenea preotului si levitului din “Pilda samarineanului milostiv”, caci ne putem imagina ca acei doi reprezentanti ai Legii lui Moise se rugau si pentru cei aflati in nevoie, precum se roaga si Biserica. Sigur ca rugaciunea este indispensabila mantuirii, dar in anumite situatii, Dumnezeu lucreaza si prin oameni, dorind sa conlucreze cu noi pentru mantuirea celorlalti. De aceea, in opinia mea, solutia ar fi aceasta: sa-i ajutam pe semeni prin rugaciune, prin cuvant si prin exemplul personal(sau prin exemplul personal si prin cuvant), dintre acestea trei cea mai importanta fiind rugaciunea. Un teolog apusean, parafrazandu-l pe Sfantul Apostol Pavel, spunea: ” Si acum raman acestea trei: rugaciunea, cuvantul si fapta, iar dintre acestea cea mai importanta este rugaciunea.” Cand ai spus ca, daca sfaturile noastre n-ar fi urmate de exemplul personal, le-am face mai mult rau semenilor, am realizat ca ai perfecta dreptate, pentru ca ei ar asocia faptele noastre, comportamentul nostru cu ceea ce le-am spune si ar considera ca nu merita sa aiba incredere intr-o invatatura, pe care nici adeptii ei n-o pot respecta. Cu toate acestea, nici faptele bune singure nu i-ar putea influenta suficient de mult, pentru ca ar gandi ca acele fapte nu izvorasc din credinta noastra in Dumnezeu, ci ar putea crede ca din proprie initiativa ne-am creat anumite reguli morale de viata. Astfel, ei nu L-ar slavi pe Dumnezeu intru noi, ci intreaga lor admiratie s-ar indrepta exclusiv catre caracterul nostru pozitiv. De aceea, cred ca ar trebui sa tinem seama de aceste doua indemnuri scripturistice: ” Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incat ei, vazand faptele voastre cele bune, sa-L slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri.”(Sfanta Evanghelie dupa Matei); ” Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui, caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire.”(Romani10,9-10).
    Faptul ca este foarte posibil ca cei carora le vorbim sa nu ne ia in considerare, sau chiar sa ne ironizeze este foarte adevarat, incontestabil. Imi amintesc dinnou de Sfantul Ioan Gura de Aur, care ne indemna sa-i sfatuim cu staruinta pe frati sa aleaga calea virtutii, chiar daca ei nu ne vor asculta, caci, daca nu ne vor asculta, noi ne-am facut datoria si vom fi rasplatiti pentru aceasta, iar ei singuri vor suporta consecintele indepartarii de Dumnezeu, iar daca ne vor asculta, ne vom mantui si noi si ei. Desigur, intentia noastra ar trebui sa fie aceea de a-i mantui pe aceia, pe care vrem sa-i ajutam, iar nu numai de a ne face datoria. In acest sens, Sfintii Parinti ne invata: “Sa dorim binele fratilor nostri si mantuirea tuturor oamenilor mai mult decat pe a noastra.”
    “As vrea sa inchei cu indemnul Sfantului Ioan Scararul de a avea fata de Dumnezeu o inima de fii, fata de semeni inima de mama, iar fata de noi insine inima de judecatori.
    Doamne-ajuta!

  6. Sfantul Ioan Gura de Aur si…de Foc as spune eu.
    Daca cineva azi citeste fara sa stie autorul, cuvintele acestui sfant probabil ca ar fi uimit de cat de bine este prinsa imaginea lumii cazute si cat de frumos vorbeste despre cum trebuie pastrata credinta in momente grele sau intr-o lume care a uitat de Dumnezeu. Este atat de actual ce spune el incat te furnica pe spinare si-ti dau lacrimile cand realizezi ca intr-adevar Biserica lui Hristos este completa si nu trebuie nici modernizata nici actualizata nici cosmetizata. Singura diferenta intre Biserica de pe vremea Sfantului Ioan Gura de Aur si cea de azi, este ca cea de azi este imbogatita de sirul de sfinti si de martiri care au vietuit de atunci si pina azi. Si pornind de la aceasta idee pot spune ca noi azi suntem bogati, foarte bogati avand tot sirul acesta de sfinti care manati de acelasi Duh Sfant ne vorbesc in feluri diferite despre Dumnezeu. Asa incat daca nu intelegi pe unul poti citi pe altul, daca iti place foarte mult unul si ai citit tot ce a scris dar vrei mai mult sau poate altfel spus, cauti si gasesti pe altul. Suntem foarte bogati, iar ieri parintele nostru spunea ca scrierile Sfantului Ioan Gura de Aur sunt atat de multe si de frumoase ca multi ani am avea de citi la ele.
    Sa ne ajute Dumnezeu sa ne invrednicim sa le citim.

  7. Admin, am citit aceste patru articole despre iubire. Sunt deosebit de interesante si invita la o analiza mai serioasa si mai responsabila a propriei atitudini. Este usor si confortabil sa ne consideram crestini autentici, dar avem datoria de a ne analiza obiectiv si cu dreapta socoteala, pentru a intelege adevarul despre noi insine(oricat de dureros ar fi) si pentru a urca pe drumul mantuirii, pe care putem inainta doar cu harul lui Dumnezeu, precum a spus Mantuitorul: “Fara Mine nu puteti face nimic”. De aceea, parintele Nicolae Steinhardt considera ca unul dintre cele mai importante daruri divine este acela de a ne putea judeca pe noi insine in mod obiectiv, impartial, caci, spunea Steinhardt, in felul acesta ne vom judeca singuri inainte de Judecata de apoi, cand nu Domnul ne va osandi, ci constinta noastra.
    Dumnezeu sa ne ajute sa fugim de falsa smerenie si de falsa iubire, pentru a ne face ordine in cugetul atat de dezorientat specific omului modern.
    PS. Am observat din comentariile mai vechi, din anii trecuti, ca la discutiile de pe site-ul acesta mai participa o crestina, pe care o cheama Laura, ca si pe mine. Cred ca va fi dificil sa ne identificati, mai ales daca s-ar putea sa avem idei asemanatoare. De aceea, m-am gandit sa scriu si cate un citat la sfarsitul fiecarui comentariu, pentru a fi mai usor identificata. Nu mereu acelas citat, ci ma voi gandi de fiecare data la cate un citat intersant, pe care-l stiu… Oricum, sunt simpatice situatiile acestea.
    “Stim ca trebuie sa slujim nu vremurilor, ci lui Dumnezeu.”(Sfantul Atanasie cel Mare)
    Doamne-ajuta!

  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ioan Gura de Aur catre Cuvioasa diaconita Olimpiada despre virtutea simplitatii si patima ascunsa a impodobirii
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » “Si dintre voi insiva se vor ridica barbati, graind invataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei…”
  10. Sa ne amintim azi, cum s-a scris frumos, dupa 33 de ani de la moarte, pentru a putea stramuta sfintele moaste :
    ‘Învăţătorului a toată lumea şi părintelui duhovnicesc, Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împăratul: “Noi, cinstite părinte, socotind că trupul tău este mort ca al altora, am vrut fără multă chibzuială să-l ridicăm şi să-l aducem iarăşi la noi. Din cauza aceasta dorinţa noastră, pe bună dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite părinte, ca cel care ai învăţat pe toţi pocăinţa, iartă-ne greşeala şi te dăruieşte nouă ca unor fii iubiţi de părintele lor, şi veseleşte cu venirea ta pe cei ce te doresc”.’

  11. Pingback: Război întru Cuvânt » Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)? Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?
  12. Pingback: 13 noiembrie – Sf. Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului; Sf. Mc. Antonin, Nichifor, Gherman și Manetha; Sf. Cuv. Mc. Damaschin (Proloagele de la Ohrida) | † Sfântul Nicolae Velimirovici
  13. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR, PĂSTORUL CEL BUN “CARE A FACUT DIN IUBIRE INSASI VIATA SI CRUCEA LUI”. Predica Parintelui Hrisostom de la Putna (audio) -
  14. Pingback: Predici audio (si text) la DUMINICA LUI ZAHEU VAMESUL. “Câţi dintre noi ne mai gândim că Dumnezeu Şi-a arătat bunătatea cu noi, deşi noi nu meritam?…” -
  15. Pingback: SFINTII TREI IERARHI ca modele de slujire -
  16. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR despre obscuritatea profetiilor (fragment) -
  17. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR: “DEZNADEJDEA SI NEPASAREA SUNT DISTRUGATOARE. Nici o arma nu este mai eficienta in mana diavolului ca deznadejdea“. De ce ar trebui SA NE DOARA caderile fratilor nostri? -
  18. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) despre MILA, despre ATITUDINEA FATA DE CEI CAZUTI IN RATACIRE si despre cei care ii dau ANATEMA pe altii: “Desi suntem cazuti atat de jos, nu ne mai dam seama ca suntem in cele mai mari pacate” | Cuvântul Or
  19. Pingback: SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) – MODEL DE RUGACIUNE: “Mulțumim ție, Doamne, pentru toate binefacerile Tale, pentru cele care le știm și care nu le știm, pentru cele arătate și cele nearătate…” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI. Cuvinte ale marilor luminatori ai lumii, Ioan, Grigorie si Vasile, despre RASPUNDEREA PREOTIEI si IMPARTASIREA INFRICOSATA CU HRISTOS | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: SFINTII TREI IERARHI, MODELELE NOASTRE DE LUPTATORI | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: IPS IEROTHEOS VLACHOS LA IAȘI, folosind viata Sfantului Ioan Gura de Aur pentru a vorbi IMPOTRIVA SCHISMEI, a sublinia LEGATURA DINTRE DOGME SI VIATA si NECESITATEA ASCEZEI: “Nu trebuie să rupem Biserica pe care Hristos a unit-o prin Însuși Trup
  23. Pingback: DUMNEZEIESCUL IOAN HRISOSTOM – MANGAIETORUL LUMII si INTRUPAREA IUBIRII “NAVALNICE” A LUI HRISTOS. Predica de exceptie a Parintelui Hrisostom de la Putna (AUDIO): “El este singurul care a văzut lumea prin ochii lui Dumnezeu şi de
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate