Pr. Theodoros Zisis: RAIUL LUI DUMNEZEU SI “RAIURILE” OAMENILOR – din invatatura Sfantului Grigorie Palama

“… Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au văzut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condiţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizate a creştinismului...(…) Un astfel de creştinism este propovăduit de către mulţi şi în zilele noastre. Un creştinism care înseamnă nu scăpare de păcat şi de rău, nu înviere duhovnicească, ci scăpare de sistemele politice şi sociale cunoscute şi îndreptare spre altele, chipurile mai creştine şi mai autentice.“.

Învăţătura socială a Sfântului Grigorie Palama^[1]

Raiul lui Dumnezeu şi „raiurile” oamenilor

de Pr. Theodoros Zisis

Sf. Grigorie Palama – lauda Tesalonicului şi a întregii Ortodoxii – este cunoscut drept cel care a pus bazele teoretice ale isihasmului. În el, teologia mistică a Bisericii Ortodoxe şi-a găsit expresia cea mai desăvârşită. Să nu se creadă însă că prin „teologie mistică” înţelegem o teologie separată, deosebită de învăţătura dogmatică a Bisericii. Întreaga teologie ortodoxă este mistică, fiind numită astfel deoarece învaţă că omul, într-un anume chip tainic, mistic, trăind în spaţiul Bisericii şi împărtăşindu-se din mijloacele sfinţitoare ale ei, are putinţa de a se uni cu Dumnezeu, de a se îndumnezei, nu după fire, ci după har.

Mulţi eretici au încercat să desfiinţeze această posibilitate de îndumnezeire, cu neputinţă de înţeles minţii omeneşti, exprimată însă cu o unitate uimitoare în întreaga literatură bisericească începând de la textele Noului Testament. Luptele marilor Părinţi ai Bisericii împotriva ereticilor nu sunt simple dispute filologice referitoare la înţelesul anumitor pasaje din Scriptură. Sunt lupte pentru păstrarea elementului esenţial al creştinismului, anume putinţa omului de a ajunge de la „după chipul” la „după asemănarea” lui Dumnezeu[2], de a depăşi adică neputincioasa sa fire creată şi a face marele salt către spaţiul necreatului.

Acest dor străvechi al omului, care şi-a lăsat urmele şi în învăţăturile altor religii, a fost exploatat – după Sfânta Scriptură – de către începătorul răutăţii, diavolul. El le-a şoptit celor întâi-zidiţi că pentru a deveni asemenea cu Dumnezeu nu este nevoie să trăiască sub aripa Lui, să asculte de poruncile Lui. Pot să se despartă de Dumnezeu, să guste din pomul cunoaşterii; această cunoaştere le va deschide ochii şi astfel vor deveni asemenea cu Dumnezeu: vi se vor deschide ochii şi veţi fi asemenea celui Preaînalt.[3]

Istoria omenirii care se străduieşte să câştige mântuirea şi să găsească soluţii la problemele sale prin cunoştinţă, în chip de-sine-stătător (autonom) şi în afara lui Dumnezeu, este de fapt repetarea şi continuarea păcatului strămoşesc. Aceasta este pricina pentru care omul, deşi se luptă să creeze „raiuri” [pe pământ], simte că trăieşte în afara Raiului celui adevărat, că şi-a părăsit temelia sa cea firească şi adevărată. În timp ce crezuse că va putea singur, în afara aripii ocrotitoare a lui Dumnezeu, să-şi atingă ţelurile, s-a trezit deodată pradă uşoară şi jucărie în mâna altor puteri, care cu de la sine putere, fără a fi chemate, i-au oferit alianţa.

Teologia mistică creştin-ortodoxă urmăreşte tocmai reaşezarea omului pe adevărata sa temelie şi reacoperirea lui de către aripa harului lui Dumnezeu – pentru a dobândi nu îndobitocirea[4], cum s-a întâmplat atunci când a făptuit de unul singur, ci îndumnezeirea. Sf. Grigorie Palama a înţeles corect şi la timp că potrivnicul său în disputele isihaste, Varlaam Calabrezul, desfiinţa această putinţă [a îndumnezeirii]. Pe de o parte Varlaam cuteza, cu ajutorul filosofiei şi al logicii – adică din nou în chip de-sine-stătător -, să cuprindă cu mintea tainele cunoaşterii lui Dumnezeu, iar pe de alta urmărea să arate că este cu neputinţă, că este de neconceput, să se unească creatul cu necreatul, omul cu dumnezeirea.

Acestei dispute cu Varlaam, Sf. Grigorie i-a dedicat cea mai mare parte a lucrării şi a scrierilor sale. Iar din această luptă a ieşit biruitor: teologia mistică a biruit scolasticismul, Ortodoxia a biruit erezia. Nădejdea şi dorul [îndumnezeirii] au rămas încă o dată neştirbite. S-a scris o mulţime de studii despre teologia sfântului nostru, în care sunt cercetate toate aspectele gândirii lui. […][5]

Unitatea Apostolilor şi a Părinţilor

Noi însă nu ne vom opri asupra temelor teologice de specialitate. Îl vom lăsa la o parte pe isihastul Palama, pe ascetul mistic, pe teologul dogmatist, pentru a ne opri asupra păstorului, asupra arhiepiscopului Palama, care în timpul păstoririi sale în Tesalonic a avut de înfruntat şi probleme practice legate de viaţa de zi cu zi a creştinilor, de legăturile dintre ei, de comportamentul lor moral. Din fericire, s-au păstrat din această activitate a sfântului destule omilii[6], de care ne vom folosi pentru a arăta ce poziţie a avut el în privinţa câtorva probleme sociale fundamentale, care i-au preocupat pe oamenii tuturor vremurilor şi care îi preocupă de asemenea deosebit de intens pe oamenii din vremea noastră.

Sf. Grigorie a dat o mare importanţă lucrării sale de instruire a tesalonicenilor. Ceea ce se petrece în cultivarea pământului – spune el -, se petrece şi în călăuzirea duhovnicească a oamenilor. Ceea ce seamănă cineva în câmp, aceea va şi culege; recolta va fi pe măsura ostenelilor. Dacă omul lasă pământul nesemănat şi nelucrat, va scoate spini şi buruiene. Prin cultivarea duhovnicească şi prin lucrarea virtuţilor, oamenii devin folositori atât pentru alţii, cât şi pentru ei înşişi.

„De aceea,” spune sfântul,  „nu voi înceta în fiecare zi să fac tot ce îmi stă în putinţă, să învăţ atât în Biserică, cât şi în particular, pentru ca să răscolesc adâncimile păcatului, să tocesc răul, să dăruiesc cunoştinţa care mântuieşte.“[7]

Li se va părea multora ciudat că am ales ca temă învăţătura socială a Sf. Grigorie Palama. Ce poate spune despre problemele sociale un nevoitor, un teolog mistic, care zboară şi trăieşte în alte lumi? Răspunsul este foarte simplu. Ceea ce spune despre aceleaşi probleme Noul Testament, Evanghelia, Hristos şi Apostolii. Părinţii şi învăţătorii Bisericii au primit această învăţătură [a Evangheliei] şi au păstrat-o curată şi neştirbită, au păzit-o în sânul Bisericii ca pe lumina ochilor, de-a lungul tuturor veacurilor. Astfel, aşa cum se vorbeşte despre învăţătura socială a Evangheliei, la fel se poate vorbi şi despre învăţătura socială a Părinţilor. Din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, nu există absolut nici o deosebire între învăţătura Noului Testament şi învăţătura Părinţilor. După cum foarte frumos spune un vechi imn al Bisericii (scris după cât se pare de Sf. Roman Melodul), credinţa Bisericii – haina adevărului – este alcătuită din două elemente deopotrivă de importante: propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor. „Biserica nu este numai Apostolească, ea este şi Părintească[8].”[9]

Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă; carea şi purtând haina adevărului, cea ţesută din Teologia cea de sus, drept învaţă şi slăveşte taina cea mare a bunei-cinstiri.[10]

Cripto-iudaismul revendicărilor sociale

În ultima vreme este susţinută cu insistenţă părerea că în istoria creştinismului există un punct, după care creştinismul autentic, curat, s-a pierdut. După primele trei veacuri, creştinismul ar fi fost denaturat şi falsificat. Iar ortodocşii care tind să accepte această părere sau cei care din nefericire chiar o susţin nu se gândesc la un lucru atât de simplu: că toate Sinoadele Ecumenice, care au stabilit hotarele şi conţinutul învăţăturii creştine, au fost ţinute nu în primele trei veacuri, ci în cele următoare; că toate marile figuri ale Ortodoxiei – Sfinţii Trei Ierarhi, Sf. Atanasie cel Mare, cei doi Sfinţi Chiril [al Alexandriei şi al Ierusalimului], Sf. Maxim [Mărturisitorul], Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama – au trăit şi au activat în veacurile următoare. Creştinismul pe care îl propovăduiesc ei este aşadar denaturat şi falsificat?

Cheia interpretării acestei poziţii anti-ortodoxe are legătură cu tema despre care vom vorbi. Susţinătorii acestei păreri se situează într-ascuns de partea unui creştinism ce continuă mesianismul iudaic. Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au văzut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condiţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizate a creştinismului, care prin intermediul diferitelor tendinţe hiliaste ale Evului Mediu – şi acestea la rândul lor puternic colorate iudaic – a dus la eshatologia comunistă a evreului german [Karl] Marx. Ei se laudă că sunt adepţii creştinismului biblic. Uită însă că Biblia nu înseamnă doar Vechiul Testament, ci şi cel Nou. Iar duhul Noului Testament nu este nici evreiesc, nici grecesc. Este duhul cel nou, învăţătura cea nouă, pe care Hristos a descoperit-o lumii.

Această învăţătură leagă ca şi un lanţ – fără nici măcar o singură verigă lipsă – doctrina Bisericii din toate veacurile. Biserica s-a luptat pe mai multe direcţii pentru a păstra neştirbită această învăţătură, împotriva celor ce vroiau să înfăţişeze creştinismul ca fiind confortabil şi de acord cu poftele şi dorinţele oamenilor.

Un astfel de creştinism este propovăduit de către mulţi şi în zilele noastre. Un creştinism care înseamnă nu scăpare de păcat şi de rău, nu înviere duhovnicească, ci scăpare de sistemele politice şi sociale cunoscute şi îndreptare spre altele, chipurile mai creştine şi mai autentice.Şi pentru că acesta este cursul vremii, acestea sunt poftele „lumii”, mulţi modelează creştinismul după chipul „lumii”, merg în pas cu „lumea” şi adună aclamaţiile şi aplauzele „lumii”.

Într-un mediu asemănător s-a găsit şi Sf. Grigorie Palama, atunci când a preluat păstorirea Tesalonicului. Oraşul era dominat de mişcarea Zeloţilor, care în acea vreme amestecase şi confundase ţelurile religioase cu cele politice[11]. În oraş aveau loc multe răscoale şi violenţe împotriva bogaţilor şi a nobililor. Acest mediu nu ajuta deloc venirea în oraş a Sf. Grigorie[12]. Când în cele din urmă s-a reuşit înscăunarea lui ca arhiepiscop, sfântul ar fi putut foarte bine, dacă ar fi fost un oportunist, să se alăture mişcării Zeloţilor, care stăpânea oraşul. În mijlocul tulburării şi al neînţelegerilor, el ar fi stârnit patimile, ar fi sprijinit lupta împotriva clasei nobililor şi a bogaţilor, împotriva orânduirii sociale[13]. Ar fi primit, cu siguranţă, aplauze şi aclamaţii, însă şi-ar fi trădat totodată misiunea de păstor creştin, de propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, care este o propovăduire a dragostei şi a păcii, nu a urii şi a dezbinării civile.

Dar adevăratul ucenic al lui Hristos a urmat tocmai acest drum al dragostei şi al păcii, al înfrăţirii şi al înlăturării vrăjmăşiei. În prima rugăciune pe care a înălţat-o lui Dumnezeu la poarta oraşului, el s-a rugat pentru izbăvirea cetăţii de dezbinare[14]. Iar în prima sa omilie către tesaloniceni s-a arătat ca un făcător de pace. A vorbit despre pacea şi unitatea ce trebuie să-i caracterizeze pe creştini, care sunt legaţi întreolaltă prin multe legături: ei sunt copii ai aceluiaşi Părinte – Dumnezeu -, sunt urmaşi şi strănepoţi ai lui Adam şi mai ales sunt fii ai Bisericii, care i-a născut din nou prin botez. Sfântul nu socoteşte nici o orânduire[15] [socială] anume ca fiind pricina tulburărilor. Există o singură „orânduire” comună tuturor – bogaţilor şi săracilor, conducătorilor şi supuşilor -, „orânduirea” păcatului:

„Păcatul obştesc [comun], alungând dragostea, a statornicit să ne fim duşmani unii altora. Iar din care altă pricină veţi fi nimicit oare legătura unuia faţă de altul şi faţă de Dumnezeu, adică dragostea, dacă nu datorită cugetului vostru cel iubitor de păcat? Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci[16], spune Domnul în Evanghelii.”[17]

Răul se găseşte în lăuntrul omului, nu în afara lui

În omiliile sale, sfântul revine adesea la problemele care dominau atmosfera duhovnicească de atunci a Tesalonicului. Iar aceste probleme erau: în primul rând, ce trebuie să facă creştinul? Să se îngrijească mai întâi să schimbe condiţiile vieţii sociale, pentru a trăi în confort material, sau să-şi îmbunătăţească mai întâi starea duhovnicească? Să ia aminte la omul lăuntric, sau la omul exterior? Iar în al doilea rând, ce valoare dă creştinismul bunurilor materiale? Cum se raportează el la proprietate şi la bogăţie? Ce învaţă în privinţa folosirii lor? Este demn de remarcat că în tratarea acestor teme, Sf. Grigorie se întemeiază cu prisosinţă pe textele Sfintei Scripturi: multe pagini din omiliile sale sunt atât de încărcate de citate şi pasaje scripturistice, cu care îşi argumentează fiecare afirmaţie a sa, încât aproape ajung obositoare la citire. Nici unul dintre adepţii teologiei „biblice” sau „politice” nu are texte atât de biblice ca şi sfântul nostru, ale cărui păreri referitor la temele de bază ale comportamentului etic şi social uman vom încerca să le prezentăm pe scurt.

Răul nu se găseşte în afara omului. În viaţa primilor oameni, condiţiile exterioare, cadrul exterior, erau desăvârşite. Înţeleptul Creator şi Legiuitor le-a făcut pe toate „bune foarte”, fără îndoială cu mult mai bune decât condiţiile idealiste ale utopicei societăţi a viitorului, pe care o preconizează nerealiştii conducători ai multor sisteme sociale. În ciuda condiţiilor exterioare ideale, în ciuda faptului că din punct de vedere al înlesnirilor materiale, omul trăia cu adevărat în Rai, el nu a izbutit totuşi să înainteze pe calea desăvârşirii sale duhovniceşti, ci a căzut. Oare factorii ce au dus la cădere au fost materiali şi trupeşti? Oare răul a fost social, sau a fost duhovnicesc? Răspunsul creştinismului – şi al Sf. Grigorie Palama – este limpede şi curat ca şi cristalul. Răul nu stă în nimic altceva decât în păcat. Păcatul este singurul rău, cel care îl destramă pe om şi societatea. Acesta este izvorul şi rădăcina tuturor relelor. Prin urmare, toate încercările de înlăturare a relelor nu trebuie să aibă drept scop îmbunătăţirea lucrurilor ce ţin de exteriorul omului, ci a celor ce ţin de lăuntrul lui.

Facem o greşeală grozavă, spune Sf. Grigorie, atunci când începem să luptăm în afara noastră, iar lumea noastră lăuntrică o lăsăm complet nepăzită. Bineînţeles că este posibil ca omul să aibă şi în afară atacuri şi ispite. Acest război este însă o distragere a atenţiei, este un război indirect, nu loveşte centrul apărării şi omul poate să i se împotrivească. Însă războiul lăuntric, războiul gândurilor, războiul nevăzut, acesta este cu adevărat hotărâtor. Cel ce este învins în acest război, cade definitiv în mâinile puterilor răutăţii:

„Iar de biruieşte cineva în războiul simţurilor, aceasta nu înseamnă că este neînvins şi în războiul minţii. Pe când cel ce biruieşte în războiul lăuntric, pe cel din afară îl câştigă cu desăvârşire”.[18]

Poate izbuti cineva să biruiască răul în afară, spune sfântul, însă aceasta nu înseamnă că el este neînfrânt şi din punct de vedere lăuntric: înăuntrul său se ascunde încă posibilitatea de a fi atacat. Însă celui ce a biruit în lupta lăuntrică, îi este foarte la îndemână să pună pe fugă şi duşmanii din afară.

Din lăuntrul nostru purced gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, hoţiile, lăcomia şi celelalte patimi. Dacă omul îşi va curăţa lăuntrul său, atunci curăţia lui se va răsfrânge şi la cele din afară. Dacă însă va curăţa doar cele din afară, lăuntrul său va rămâne necurat. Acesta este înţelesul îndemnului lui Hristos de a curăţa nu partea din afară a paharului, ci partea dinăuntru, pentru că „nu cel ce curăţă partea din afară a paharului, acela o are şi pe cea dinăuntru curată, ci curăţaţi mai întâi lăuntrul paharului, şi astfel va fi curat tot“[19]

Creştinismul nu pune accentul pe cele exterioare. El urmăreşte să taie răul de la rădăcină. Legea veche, iudaismul, se îngrijea să curme răul din punct de vedere exterior, după cum fac şi azi socialiştii moderni, urmaşii spirituali ai iudaismului. Însă legea harului, învăţătura Evangheliei, ne ajută să biruim răul înăuntrul nostru. Nu pedepseşte şi osândeşte doar uciderea, ci şi pricina uciderii – mânia; nu interzice doar preacurvia, ci şi pofta vicleană, privirile păcătoase către femei străine. Soarta bătăliei nu se hotărăşte pe câmpul de luptă material, ci pe cel duhovnicesc. Aşadar, conchide Sf. Grigorie, dacă lăuntric te îngrijeşti să stai drept în faţa lui Dumnezeu, vei birui şi patimile din afară. „Căci dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt; şi dacă aluatul este sfânt, la fel şi frământătura.“[20]. Acelaşi lucru îl adevereşte şi Sf. Ap. Pavel, spunând: „În duhul să umblaţi şi nu împliniţi pofta trupului.”[21]

Să nu se creadă însă că răul este cuibărit înlăuntrul nostru ca ceva aparte, ca o entitate separată. În lumea creată de Dumnezeu cu înţelepciune şi bunătate, nu există rău.

„Pentru că în afară de păcat, nimic din ceea ce există în viaţa aceasta nu este cu adevărat rău, chiar şi dacă e aducător de răutate, nici măcar moartea”.[22]

Firea noastră a fost zidită bună de către Dumnezeu. Dacă omul a căzut într-o prăpastie atât de mare a relelor, nimeni nu este răspunzător pentru aceasta decât el însuşi, deoarece şi-a folosit greşit libertatea. Păcatul nu este nimic altceva decât îndepărtare voită de Dumnezeu, iar consecinţa lui e faptul că sufletul încetează de a mai fi ocrotit, întărit şi hrănit [de Dumnezeu], pentru a izbândi în cârmuirea celor dinăuntrul şi a celor din afara omului. Sf. Grigorie spune că aşa cum atunci când sufletul părăseşte trupul, acesta se destramă şi moare, la fel şi atunci când Dumnezeu părăseşte sufletul, acesta moare duhovniceşte. Şi atunci, nu doar că nu mai este în stare să lucreze corect în ceea ce priveşte binele, ci şi începe coborâşul, „întorcându-se şi mergând din rău spre mai rău“.[23]

Sf. Grigorie îndreaptă atenţia tesalonicenilor, indiferent de treapta lor socială, spre renaşterea lăuntrică:

„De aceea noi toţi avem nevoie de râvnă şi de atenţie, şi cei slăviţi şi cei lipsiţi de slavă, şi stăpânitorii şi stăpâniţii, şi bogaţii şi săracii, ca să înlăturăm din sufletul nostru aceste patimi rele şi să încetăţenim în el alaiul virtuţilor.”[24]

Căutând să facă o analiză a felului de a gândi al ascultătorilor săi, sfântul spune că i se pare că ei nu luptă cu arme duhovniceşti, ci trupeşti; că nu caută izbăvire de ispitele lăuntrice, ci caută izbăvire de relele exterioare şi confort material. Această cale este însă greşită, deoarece izbăvirea duhovnicească aduce nu numai mântuirea sufletului, ci şi izbăvirea de relele vremelnice, care îşi au izvorul în păcat:

„Cum de ni s-a făcut oare această viaţă dureroasă şi plină de suspine, iubitoare de război şi plină de nenorociri? Oare nu pentru că ne-am aruncat pe noi înşine, prin călcarea poruncii, în ispita interzisă, adică în păcat? Aşadar, dacă prin pocăinţă ne vom curăţi de tot păcatul, iar pentru aceasta avem nevoie de ispite cu măsură, atunci la vremea potrivită ne vom întoarce la o viaţă fără de durere şi fără ispite”.[25]

Folosirea bunurilor lumii. Bogaţi şi săraci

Să trecem însă acum la cea de-a doua temă, să vedem ce valoare acordă Sf. Grigorie vieţii acesteia şi ce poziţie are el în privinţa bogăţiei şi a sărăciei. Mai întâi, sfântul arată că mântuirea nu depinde de condiţiile exterioare. Bunăstarea, traiul bun sau confortul nu sunt mijloace care să ajute la mântuire. Aceasta se vede în viaţa primilor oameni, unde condiţiile ideale nu au împiedicat păcatul şi căderea. Însă şi experienţa [omenească] dovedeşte aceasta: bogăţia, puterea şi slava îl înăspresc pe om şi îl fac insensibil şi neîndurător. Sfântul aduce drept pildă clasa conducătoare a iudeilor, care nu numai că nu a primit cuvântul lui Hristos, ci L-a şi prigonit şi L-a răstignit. Dimpotrivă, poporul Îl urma [pe Domnul] oriunde mergea, iar cuvântul Său era bine-primit[26].

Înăuntrul omului se poartă neîncetat o luptă, o bătălie, dusă între două puteri: una prietenă cu Dumnezeu şi una prietenă cu lumea. Sfântul atrage atenţia asupra a ceea ce va spune în continuare în această privinţă: învăţătura este foarte înaltă, şi de aceea trebuie să o asculte atât oamenii de rând, cât şi înţelepţii. Va arăta care este rădăcina virtuţilor şi care este rădăcina patimilor, astfel încât pe una să o îngrijim, iar pe cealaltă să o smulgem. Iubirea faţă de Dumnezeu este rădăcina şi izvorul a toată virtutea; iubirea faţă de lume şi faţă de bunurile ei este pricina a toată răutatea. Aceste două iubiri sunt vrăjmaşe una alteia. Pentru a întări cele spuse, sfântul citează pasaje din Scriptură, de la Sf. Iacov, fratele Domnului, şi de la Sf. Evanghelist Ioan:

„Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş lui Dumnezeu” şi „Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el.“[27]

Iar pricina iubirii faţă de lume este plăcerea trupului şi iubirea faţă de trup. Sf. Grigorie lămureşte că toate acestea nu înseamnă că trebuie să dispreţuim trupul sau să-l chinuim. Pentru creştinism, trupul este unit în chip inseparabil cu sufletul, iar starea bună sau rea a trupului influenţează sufletul. Trupul este făptură a lui Dumnezeu, este instrumentul desăvârşit prin care sufletul se exprimă şi se desăvârşeşte şi face şi el parte din „chipul lui Dumnezeu” după care a fost creat omul. Fără desăvârşirea alcătuirii sale trupeşti, omul nu ar putea să stăpânească asupra lumii, să supună forţele naturii. Însă pentru că trupul este stricăcios şi schimbător, omul trebuie să suplinească prin mâncare şi băutură ceea ce se pierde prin mişcare. Şi tocmai pentru a sprijini această suplinire, Dumnezeu a legat hrana de o oarecare mângâiere, de o oarecare plăcere. Astfel, omul are datoria să-şi hrănească şi să-şi îngrijească trupul, şi nu este un păcat să se bucure de plăcerea mâncării, de vreme ce însuşi Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile.

Însă această grijă îndreptăţită faţă de trup îşi depăşeşte limitele. Din mijloc, plăcerea devine scop. Cel ce îşi iubeşte trupul mai mult decât pe Dumnezeu şi pe semeni, nu precupeţeşte nimic pentru a-şi satisface poftele materiale şi trupeşti; în dorinţa de a avea ceea ce îi mulţumeşte trupul, el devine iubitor de bogăţie, iubitor de averi şi iubitor de argint. Din acest moment începe tot lanţul de rele care alcătuiesc nenorocirea omenească şi care chinuiesc sărmanul neam omenesc. Hoţiile, nedreptăţile, lăcomiile, defăimările, ura, dezbinările, războaiele şi vărsările de sânge umplu lumea întreagă şi o transformă în haos[28]. Astfel, lumea întreagă „întru cel rău zace”[29], după cum ne adevereşte Domnul. Însă nu Dumnezeu este răspunzător pentru aceasta, ci reaua cârmuire a lumii de către om, care nu se mărgineşte la a se folosi de lume, ci ajunge să abuzeze de ea.

„Această lume zace sub puterea celui rău datorită abuzului nostru şi proastei noastre cârmuiri; şi aceasta este lumea a cărui stăpânitor este Satana, adică mulţimea patimilor”.[30]

Cum vede însă Sf. Grigorie folosirea bunurilor lumii şi dreapta lor administrare? Mai întâi, el învaţă că bunurile pământului aparţin tuturor. Nimeni nu are dreptul absolut de proprietate şi de stăpânire, pentru că proprietar şi stăpân absolut este Dumnezeu. Chiar şi bunurile pe care omul le dobândeşte prin efort personal, prin muncă proprie, nu sunt doar ale lui, deoarece materia primă necesară producerii lor – lumina, soarele, aerul, pământul etc. – este a lui Dumnezeu.

„Căci comorile făpturilor lui Dumnezeu sunt obşteşti (comune), din vistieria cea de obşte [a lui Dumnezeu]“.[31]

Cu toate acestea, răspunderea pentru administrarea proprietăţii şi a averilor aparţine proprietarilor.

Însă nici creştinismul în general, şi nici Sf. Grigorie Palama în special, nu sunt preocupaţi în mod aparte de stăpânirea şi administrarea în comun a bogăţiei şi a bunurilor lumii. Mai degrabă, ei sunt preocupaţi de mântuirea omului, de dobândirea bunurilor viitoare, veşnice, iar nu a celor trecătoare. Şi din perspectiva acestei griji, ei înfierează cruzimea şi neomenia bogaţilor care, deşi ar trebui să fie iconomi şi administratori ai bunurilor comune, se fac uzurpatori care abuzează de ele. Ei scot în evidenţă datoria pe care o au [bogaţii] faţă de cei lipsiţi şi recomandă preschimbarea bogăţiei – prin facerea de bine – în sărăcie de bunăvoie. Nu îndeamnă însă la răpirea silnică a bogăţiei şi împărţirea ei la săraci. Cât despre săracii care suferă şi pătimesc din pricina neîndurării bogaţilor? Aceştia nu îşi vatămă cu nimic mântuirea, dacă sărăcia de nevoie o preschimbă în sărăcie de bunăvoie, dacă nu sunt şi ei biruiţi de iubirea banilor şi dacă nu caută să răsplătească răul cu rău şi cu silnicie. Sf. Grigorie înfruntă această problemă în contextul tulburărilor sociale din vremea sa. Nu numai bogaţii sunt datori cu dragostea, ci şi cei săraci. Dragostea creştină îi îmbrăţişează până şi pe duşmani, până şi pe cei ce ne vatămă prin faptele lor.

„Biruieşte răul cu binele şi lasă loc mâniei [lui Dumnezeu]”, sfătuieşte Sf. Grigorie[32].

Atitudinea aceasta se datorează valorii reduse pe care creştinismul o dă lucrurilor acestei lumi. Viaţa creştinului trebuie să fie imitare a lui Hristos, Care a fost cu desăvârşire lipsit de avere. El trebuie să se dezlege de toate legăturile pământeşti, să nu adune comori pe pământ, unde se pierd, se strică şi putrezesc, ci să adune comori în cer. El trebuie să-L urmeze pe Hristos, ceea ce înseamnă să ridice o cruce grea şi să îndure şi să rabde multe necazuri.Este o utopie să urmăreşti să realizezi o viaţă fără de durere în condiţiile acestei lumi; viaţa fără de durere se va înfăptui doar în viitor, în Împărăţia cea mai presus de lume a lui Dumnezeu. Pentru că nu am izbutit să dobândim îndumnezeirea şi mântuirea în îndestularea Raiului, Dumnezeu ne pune acum într-un alt cadru, cel al durerii şi al necazurilor, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri. Oricâtă durere ne-ar provoca desprinderea noastră de lume şi de bunurile ei, trebuie totuşi să ne încumetăm să o facem, deoarece, împreună cu iubirea, ea ne dezleagă atât problemele vremelnice, cât şi pe cele veşnice. Ca pildă de atitudine dreaptă faţă de bunurile materiale, Sf. Grigorie o aduce pe Maria, sora lui Lazăr, care pentru a asculta învăţătura lui Hristos, a lăsat roboteala gospodăriei, grija de a-i sluji pe oaspeţi, şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus, luând aminte la cuvintele marelui Învăţător. O aduce de asemenea pildă şi pe femeia samarineancă, care atunci când a simţit că Hristos este Mântuitorul, a lăsat la fântână şi găleţile şi toate, pentru a-i înştiinţa şi pe cei din satul său. Îi mai aduce şi pe toţi sfinţii Bisericii noastre, care prin dragoste şi prin nevoinţă, prin multe lacrimi şi suferinţe, au izbutit să atingă sfinţenia.

Pentru creştinism, ca şi pentru Sf. Grigorie, omul ideal nu este nici omul nesătul al sistemelor economiei libere (de piaţă), care nu caută nimic altceva decât să-şi mărească câştigul, şi nici proletarul revoluţionar, nimicitor, care îi doboară pe vechii bogaţi pentru a deveni el însuşi bogat. Omul ideal este sfântul, nevoitorul, cel care debordează de dragoste, cel care năzuieşte la mântuire şi la îndumnezeire, lucruri ce nu depind de condiţiile exterioare.

Traducere de ierod. Grigorie Benea

Pe teme similare, va recomandam:

• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
• Ierom. Grigorie Sandu: DESPRE FORME MAI RECENTE DE INSELARE. DE LA PERSOANA LA SISTEM
• Iubirea este criteriul Judecatii de Apoi. Dar care iubire?
• Crucea lui Hristos impotriva neo-crestinilor iubitori ai lumii de aici – Arhiepiscopul Averchie
• Crestinul – intre luarea Crucii si agatarea cu dintii de lumea aceasta
• OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI

______________________________________________________
[1] În prot. Teodor Zisis, Θεολόγοι τῆς Θεσσαλονίκης (Teologi ai Tesalonicului), Ed. Vriennios, Tesalonic, 2000, pp. 165-179.

[2] Cf. Fac. 1, 26 (n.t).

[3] Cf. Fac. 3, 5 (n.t.).

[4] În sensul literal al termenului, de asemănare cu animalele iraţionale (dobitoace), ca şi în cuvintele Psalmului: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Ps. 48, 12) (n.t.).

[5] Urmează în continuare o serie de informaţii despre diferite studii şi manifestări dedicate Sf. Grigorie Palama, care au avut loc în Tesalonic şi care nu sunt de interes pentru cititorul român. De aceea le vom lăsa la o parte. (n.t.)

[6] Omiliile (cuvântările) Sf. Grigorie Palama au fost editate în limba română în trei volume, la editura Anastasia, Bucureşti, după cum urmează: vol. 1 (trad. Constantin Daniel), cuprinzând Omiliile 1-20, în anul 2000; vol. 2 (trad. Parascheva Grigoriu), cu Omiliile 21-35, în 2004; vol. 3 (trad. Parascheva Grigoriu), cu Omiliile 36-63, în 2007. Din păcate, mai ales traducerea ultimelor două volume cuprinde destule inexactităţi şi greşeli, datorită cărora am încercat să traducem noi citatele din Omilii folosite în acest articol. (n.t.)

[7] Cf. Sf. Grigorie Palama, Omilia 33, PG 151, 413 B. Pt. trad. rom., v. Sf. Grigorie Palama, Omilii, ed. cit., vol. 2, Omilia 33, 2, p. 168.

[8] În limba greacă, în original, „paterikí” = părintesc, care ţine de părinţi; în acest caz: care ţine de Sfinţii Părinţi. Adică, Biserica nu ţine doar de Sf. Apostoli, ci ţine şi de Sf. Părinţi. În mod normal, aici cuvântul s-ar traduce în limba română prin „patristic, ă”. Am ales însă să nu folosim acest neologism, deoarece este mai mult un termen ştiinţific ce desemnează un domeniu special al cercetării teologice. (n.t.)

[9] V. G. Florovsky, „Γρηγόριος ὁ Παλαμᾶς καί ἡ Πατερική Παράδοσις” (Grigorie Palama şi Tradiţia patristică), în Πανηγυρικός τόμος ἑορτασμοῦ τῆς ἐξακοσιοστῆς ἐπετείου τοῦ θανάτου τοῦ ἁγίου Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ ἀρχιεπισκόπου Θεσσαλονίκης (1359-1959), coordonat de P.K. Hristou, Tesalonic, 1960, p. 241.

[10] Condacul Duminicii Părinţilor de la primul Sobor Ecumenic (a Şasea după Paşti), v. ***, Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 280.

[11] Pentru o descriere a mişcării Zeloţilor şi a confuziei pe care ei o făceau între aspectul religios şi cel politic, v. Hieroteos, Mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Ed. Bunavestire, Bacău, pp. 205-214. (n.t.)

[12] V. P.K. Hristou, „Ὁ Γρηγόριος Παλαμᾶς”, în Πανηγυρικός τόμος…, ed. cit., pp. 267 sq.

Sf. Grigorie a încercat de două ori fără succes să intre în Tesalonic, reuşind doar a treia oară. V. ***, Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, Ed. Egumeniţa, pp. 153-170. (n.t.)

[13] În greacă κατεστημένο (katestimeno), cuvânt ce desemnează o ordine socială instituţionalizată. Corespondentul englez este „establishment”, cuvânt folosit astăzi adesea şi în româneşte. Mai jos, autorul foloseşte acest termen din nou, într-un joc de cuvinte greu de redat în limba română. (n.t.)

[14] P.K. Hristou, id., în loc. cit.

În ***, Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, ed. cit., pp. 169-170, se descrie în următoarele cuvinte intrarea sfântului în Tesalonic: „La intrarea în Tesalonic, oamenii l-au primit pe ierarhul lor cu nespusă bucurie. Sfântul a fost îmbrăcat cu veşminte noi. Rânduiala tradiţională a înscăunării cuprindea şi o rugăciune a noului Arhiepiscop Grigorie înaintea porţilor cetăţii. Însă sfântul a ales o rugăciune de pocăinţă şi a zis: Am încetat să ne mai cunoaştem unii pe alţii. Ne-am întors la starea de dinainte de a ne fi adus Tu pe toţi împreună la Dumnezeul cel Unul, la credinţa cea una, la botezul cel unul şi la o singură împărtăşire. Apoi s-a rugat pentru pace şi bună înţelegere în cetate.” (n.t.)

[15] Sau: „establishment”. V. mai sus, nota 12.

[16] Mt. 24, 12.

[17] Omilia 1, PG 151, 13. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 1, Omilia 1, 6, p. 7

[18] Omilia 23, PG 151, 288. Pt. trad. rom., v. op. cit., Omilia 23, 12, p. 41.

[19] Cf. Mt. 23, 25 şi Lc. 11, 39.

[20] Cf. Rom. 11, 16.

[21] Gal 5, 16; Omilia 23, PG 151, 305 A. Pt. trad. rom., v. op. cit., Omilia 23, 12-13, pp. 41-42.

[22] Omilia 16, PG 151, 213 C. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 1, Omilia 16, 33, p. 249.

[23] Ibid. 196 A. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 1, Omilia 16, 8, p. 228.

[24] Omilia 15, PG 151, 180 B. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 1, Omilia 15, 3, p. 209.

[25] Omilia 32, PG 151, 412 BC. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 2, Omilia 32, 15, p. 164.

[26] Omilia 15, PG 151, 177 sq. şi Omilia 22, 289 D – 292 A (cf. trad. rom., op. cit., vol. 2, Omilia 22, 9, p. 24): „Dar întrucât contrariile se tămăduiesc prin contrarii, iar noi am luat moarte prin reaua sfătuire a celui viclean, astfel vom primi iarăşi viaţă prin buna sfătuire [a Domnului]. Şi deoarece sfatul morţii aducea cu sine plăcere, slavă şi odihnă, ademenind neamul nostru şi trăgându-l în jos de la cele de sus, pentru aceasta sfatul vieţii celei adevărate ne îndrumă şi ne călăuzeşte pe calea cea strâmtă şi îngustă care duce la viaţa cea de sus.” Urmează apoi o mulţime de pasaje din Noul Testament în legătură cu această idee.

[27] Iac. 4, 4 şi I In. 2, 15; citate în Omilia 33, PG 151, 412 sq. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 2, Omilia 33, 4, pp. 169-170.

[28] În limba greacă, în original, joc de cuvinte: cuvântul „kosmos” = „lume”, însemna la origine „ordine, armonie, podoabă”; cuvântul „akosmia” înseamnă dezordine, neorânduială, haos. (n.t.)

[29] I In. 5, 19.

[30] Omilia 33, PG 151, 412 sq. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 2, Omilia 33, 14, p. 177.

[31] Omilia 13, PG 151, 164 B. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 1, Omilia 13, 10, p. 188.

[32] Cf. Rom. 12, 19-21; Omilia 22, PG 151, 292-293. Pt. trad. rom., v. op. cit., vol. 2, Omilia 22, 11, pp. 26-27.