Uite-asa se joaca omul cu focul aprinzandu-se pe sine inca de-aici iar pe ceilalti prin puterea ‘exemplului’ ori cu forta, iar faptura toata suspina si se tanguieste pana la venirea Izbavitorului care, va infasura Cerul ca o hartie, va preface totul intr-un Cer nou si un Pamant nou unde ‘blanzii voi mostenii Pamantul’ iar raul de foc ce va curge de la Tronul lui Dumnezeu va preface in surcele negre si urat mirositoare pe toti cei ce, si-au batut joc de aproapele lor si de vietuitoare.

Toamna şi-a îmbrăcat veşmîntul
Într-o cromatică divină,
Purtând masje în culoarea
Ce ne inundă prin lumină.

Fiece pom strigă prin frunze
Că toamna a cuprins pământul,
Că rodul mege spre hambare
Şi codrul î-şi reduce cântul.

Parfumul roadelor grădinii
-Depozitate în cămară-
Anunţă vremea amorţirii
Şi iarna care se pogboară.

Codru trimite-n coloritu-i
-Cu bucurie şi tristeţe-
Mesajul repetat continuu,
Că mergem toţi spre bătrâneţe.

Frumosul natural vorbeşte
-Prin acest sfânt şi viu decor-
Că totul pe pământ se stinge
Şi că şi omu-i trecător.

Că primăvara vieţii noastre
Şi plinătatea sa în vară,
În toamnă î-şi adună rodul,
Spre iarna care ,,ne doboară’’

Şi ce-am rodit în vara vieţii
În ,, dragoste’’ şi-n bucurie,
Ori pentru ,, eu’’ ori pentru semeni,
Ne va hrăni –o veşnicie-.

Natura ne vorbeşte tainic,
-Din faşă până la mormânt-
Prin rod, parfum şi prin culoare,
-În chip subtil-, fără cuvânt.

E’o încântare să ,,baţi” codru,
Călcând pe frunzele căzute,
Să-i sorbi mireasma şi culoarea,
Care-ţi vorbeşte- pe tăcute-.

Mesajul său atât de simplu,
De delicat şi de frumos,
Care ne dulce’întristează
Dar ne şi’nalţă în Hristos.

Priveşti –purtat de gânduri sfinte-
De pe colinele înalte,
Mesajul cerului , ce poartă,
Iubire sfântă şi … bucate.

Cum poţi să nu iubeşti natura,
Cu tainicul frumos al său,
Care te cheamă, te hrăneşte,
Purtându-te spre Dumnezeu ?

C’orice-ai vedea î-ţi spune tainic,
Prin gând şi formă – în lumină-
Prin sunet, prin parfum , prin hrană,
Prin simţ lăuntric, că-i divină.

Natura cântă imn de slavă,
Nu pentru ea. Nu pentru ,, eu’’
Ci întru noi, numai iubirea
Şi dragostea lui Dumnezeu.

De n-avem ochi să vedem cerul,
Şi nici să admirăm pământul,
Nici inima nu se deschide
Prin Adevăr, către CUVÂNTUL.

Nici Adevărul nu va naşte,
În noi iubirea de frumos,
De jertfa sfântă către semeni,
Şi de trăire în Hristos.

De ce suntem noi oare, oameni
Şi-avem o zestre’aşa bogată,
-Şi înlăuntru şi’n afară-
Nu spre’a iubi cerescul TATĂ ?

Nu spre’a trăi- prin EL- minunea,
În ce-i mai sfânt şi mai frumos,
-Divinul vieţii noastre’n lume,
Desăvârşite în Hristos- ?

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/11/10/sf-mare-mc-mina-samarineanul-milostiv-pana-la-mucenicie/