minunea_eufimia.jpg

Sfanta Mucenita Eufimia, cea praznuita astazi, prin care s-a vadit in chip minunat erezia monofizita la Sinodul de la Calcedon

[La Calcedon, Dumnezeu a arătat în chip minunat care este mărturisirea adevărată. Punându‑se cele două mărturi­siri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu‑se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisi­rea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).]

 

Racla cu Sfintele Moaste al Sfintei Mucenite Eufimia, in care parintii de la Calcedon au pus cele doua marturisiri de credinta

“Scopul declarat al diferitelor organisme ecu­menice este să faciliteze diferitelor culte religioase cunoaşterea reciprocă. Această declaraţie ar putea fi luată drept adevărata dacă acţiunile organizate s-ar rezuma la mijlocirea unor întâlniri şi a unor vizite reciproce, ca şi cum forurile ecumenice ar fi agenţii de turism sau de pelerinaj.

Dar, cât timp se face prezentă dorinţa de uni­re a bisericilor, prin activitatea lor aceste organisme pregătesc drumul lui Antihrist, căci o biserică apă­rută prin unirea celorlalte, fără întoarcerea tuturor la Ortodoxie, nu mai este Biserica lui Hristos, cea una, sfanta, apostolească şi sobornicească. Nu la acest con­glomerat se referea Hristos când spunea că va fi o turmă şi un păstor. Păstorul cel bun ar urma să fie El, şi El nu poate fi capul acestui conglomerat. El ne-a spus şi cum se pate ajunge la împlinirea acestei dorinţe a Lui: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10,16).

Se poate înţelege din cuvintele acestea că ar putea fi mai multe bierici surori egal îndreptăţite la existenţă şi la adevăr? Mi se pare că nu. Hristos mentionează un singur staul, la care trebuie să se întoarcă toţi ceilalţi din afara lui, primind învăţătura Lui si numai aşa va fi o turmă şi un păstor. Poate fi vorba despre alt staul decât Biserica Ortodoxă?

Cât timp mişcarea ecumenică se luptă şi în mare măsură a şi reuşit să acrediteze ideea existen­ţei bisericilor surori, cu o parte de adevăr în fiecare şi cu un adevăr complet apărut prin reunirea lor, organismele ecumenice pregătesc calea lui Antihrist. Adevărul este unul, Hristos, şi nu poate fi împărţit, aşa cum a rămas neîmpărţită cămaşa Sa. El este de­plin doar în Biserica pe care a lăsat-o El, şi ea a ramas nemodificată. Din reunirea celor ce s-au rătăcit fiecare întru ceva nu poate ieşi decât o rătăcire şi mai mare.

Şi mai îngrijorător este că negocierile se fac în direcţia obţinerii de compromisuri din partea Ortodoxiei. Este şi aceasta o dovadă indirectă că ea este singura adevărată, căci numai pe ea se înverşunează satana să o strice. Şi străduinţa lui începe să dea roade.

Primul pas a fost că, iniţiind un dialog între ortodocşi şi monofiziţi, a obţinut în comisiile mixte instituite o mărturisire că şi monofiziţii sunt orto­docşi. Dacă monofiziţii nu ar fi încăpăţânaţi în a refuza recunoaşterea Sinoadelor Ecumenice începând cu Calcedonul (IV) şi în a recunoaşte câţiva sfinţi ai ortodoxiei care au luptat împotriva ereticilor lor (pe care noi i-am scos din lista ereticilor nominalizaţi în mărturisirea de credinţă făcută de arhierei la hirotonie şi probabil că suntem gata să îi pomenim ca sfinţi), ni s-ar propune deja să fim cu ei în comuniune euharistica. Noi am facut marea cedare, bine că ne-am împotmolit în refuzul unei mici cedări din partea lor. Fiind o problemă mai veche, despre ea am scris, deci nu mai insist, deşi se pare că niciodată nu este destul.

Acum suntem în perioada de pregătire a terenului pentru al doilea pas: recunoaşterea ca ortodocsi şi a nestorienilor.

 0128isaac-sirul.jpg

Cei care doresc să conducă lumea sunt oameni foarte deştepţi, deci au imaginat un prilej minunat pentru iniţierea acestui demers: tipărirea unor scrieri ale Sfântului Isaac Sirul, aparţinător de Biserica Asiriană a Răsăritului, dar care este foarte  apreciat de ortodocşi şi acceptat ca părinte filocalic.

Şi identitatea persoanei şi opera îi sunt întrucatva controversate. Cu înţelepciune şi discreţie, Sfintii Parinţi au valorificat în tradiţia Bisericii rugăciuni si scrieri folositoare ale sale, numindu-l sfânt, însă, făra a fi sărbătorit în calendarul ortodox, este prezent doar în sinaxarele detaliate. Dar nu despre aceste dis­pute trebuie să se scrie când se are în vedere eviden­ţierea scopului cu care cercurile ecumeniste folosesc prilejul tipăririi unor scrieri ale lui sau atribuite lui.

Până de curând se ştia o singură lucrare a sa, „Cuvinte despre nevoinţă”, cuprinsă in Filocalie, ca al X-lea volum. Este o lucrare cu învăţătură ortodoxă, în care sunt citaţi numai părinţi recunoscuţi de Biserica noastră.

2967m.jpg

Ce explicaţie se poate da unei aseme­nea  scrieri care aparţine unui episcop dintr-o parte a Bisericii desprinsă de ortodoxie după al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes (431)? La acel sinod a fost anatemizat Nestorie şi cei care au primit ideile lui fost numiţi generic nestorieni. Lipsa erorilor nestoriene în scrierea Sfântului Isaac Sirul, care, cel puţin formal, prin apartenenţa la Biserica locală, este înrolat alături de nestorieni, a primit mai multe explicaţii:

  • în primul rând, fiind o lucrare cu referiri prin excelenţă la aspectele practice ale vieţii ascetice în sihăstrie, nu au fost necesare referiri care să fac transparentă înţelegerea dogmatică a autorului;
  • in al doilea rând, printre motivele mentionate în literatura siriacă pentru demisia din episcopat la numai cinci luni de la întronizare se menţionează şi poziţia sa hristologică moderată, care il făcea să fie bănuit printre nestorieni chiar de cripto-calcedonism;
  • în al treilea rând, lazaristul caldeean (Biserica Caldeeană a Răsăritului este ramura asiriana unită cu Roma, precum la noi greco-catolicii) Paul Bedjan dovedeşte că referirile bibliografice apar a fi ortodoxe pentru că au fost falsificate. El identifica două origini ale manuscriselor siriace ale acestei lucrări: una siro-orientală, de orientare nestoriană, in care sunt citaţi frecvent Teodor al Mopsuestiei, Diodor al Tarsului şi Evagrie Ponticul; alta siro-occidentala de orientare monofizită, în care aceşti autori au fost omişi sau schimbaţi cu părinţi agreaţi de ei, inclusiv de ortodocşii calcedonieni şi dă mai multe exemple în acest sens (Dar dacă exemplarul în care sunt citati ereticii este o contrafacere nestoriană pentru a-i consacra uzând de autoritatea numelui autorului?! Nu este exclus, nu ştim care variantă a fost întâi şi de cine a fost scrisă).

Traducerea în limba greacă s-a făcut după manuscrise ieşite din tradiţia siro-occidentală, la care, cand nu erau de acord nici cu copiştii monofiziţi, au mai adăugat înca unele modificări în acelaşi sens, pana s-a ajuns la varianta ortodoxă din toate punctele de vedere. Intervenţia a fost facilitată de primul argument, adică orientarea cu prioritate spre practica, ceea ce face aproape absente consideraţiile dogmatice. Chiar citatele din autorii eretici nu sunt relevante, pot rămâne aşa ad-literam, căci se referă doar la aspecte practice valabile pentru orice nevoitor, deci a fost suficientă neglijarea numelui sau înlocuirea lui, fără modificarea textului.

Aşa se explică „recepţia ecumenică transconfesionala” a primului volum filocalic cunoscut, conform exprimării părintelui Ică-jr. în introducerea pe care o face la volumul II apărut la „Deisis” în anul 2003.

a0034.jpg

De ce s-a implicat părintele nostru Ică-jr. în aparitia versiunii româneşti a volumelor II şi III, recent scoase la iveală ca aparţinând tot Sfântului Isaac Sirul, pentru care nu mai sunt adevărate consideraţiile de mai sus?! Lectura lor dă impresia că citesti alt autor decât al primului volum. Stilul nu mai este deloc filocalic, ci doct, intelectual şi aproape modern.

Aş da un singur exemplu, poate nu cel mai semnificativ, căci nu am căutat îndelung şi insistent prin carte:

„Prima plăcere a inteligenţei în primirea unei descoperiri inteligibile stă în contemplarea pur­tării de grijă a lui Dumnezeu… Necuprinderea pla­nului Său e cu atât mai puternică cu cât feluritele Lui judecăţi sunt inegale”.

Nu ar fi scris aşa autorul primului volum. Mai mult, nici nu ar fi scris despre aşa ceva. Parcă ne-am afla de data aceasta nu în faţa unui trăitor, care se apleacă asupra celor simple şi trece cu voia sub tăcere cele înalte, ci a unui savant care scrie cărţi din cărţi, cu predilecţie pentru cele inalte despre care nu ştie altceva decât că stârnesc interesul cititorilor. Adesea este pur şi simplu scolastic, preocupat de categorisiri, sistematizări, de parca ar fi scris un curs pentru studenţi ai facultăţilor de teologie.

Ai impresia că teologi ai lor au completat originalul cu ideile lor, dogmatizându-l mai mult decat avea în obicei autorul sfânt. Este de mirare că nu au fost oferite spre publicare până acum, căci nu se poate să nu se fi ştiut despre existenţa unor manuscrise, de exemplu despre cel din biblioteca particulară a catolicosului caldeean din Teheran. Pare că acum se foloseşte deliberat o oportunitate creată de interesele ecumenice amintite.

In noile volume, aproape toate citările, cu excepţia celor scripturistice, se rezumă la Evagrie Ponticul (mai ales din „Capete gnostice“), Diodor al Tarsului şi Teodor al Mopsuestiei, ultimul numit de fiecare dată Fericitul Tâlcuitor şi avut la mare evlavie ca

„bărbat plin din belşug de darurile harului, caruia i s-au încredinţat tainele ascunse ale Scripturilor spre a povăţui pe calea adevărului toată plinătatea Biseri­cii, care mai mult decât toţi părinţii ne-a luminat cu înţelepciune pe noi, răsăritenii, care n-avem o inteligenţă pe măsura strălucirii scrierilor sale insuflate de Duhul lui Dumnezeu. Căci noi nu respingem cuvin­tele lui – să nu fie! – ci, mai degrabă îl primim ca pe unii dintre apostoli, iar pe oricine se împotriveşte cuvintelor sale, se îndoieşte de interpretările sale sau şo­văie în faţa afirmaţiilor sale, îl socotim ca străin de plinatatea Bisericii şi rătăcit de la adevăr” (Cuvântul 39).

Iată-ne şi eretici dacă nu respingem condam­nările făcute de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe! Se vorbeşte mult despre monadă, în lumina învăţăturilor lui Evagrie, de parcă am citi o carte de gnoză, dar niciodată nu este amintită Maica Domnului, nici macar în rugăciunile frecvent prezente prin text, dovada a nestorianismului ascuns.

Câtă diferenţă fată de Sfântul Efrem Sirul, care in secolul IV, înaintea acestor erezii, a fost numit „lira Duhului Sfânt” şi pentru cele 11 extraordinare rugăciuni către Maica Domnului, adevărate culmi ale poemului ortodox, din care s-au inspirat apoi Sfântul Grigorie Palama şi toată ortodoxia, numai sirienii le-au dat deoparte, pentru că au devenit şi au rămas nestorieni.

Nu mai este adevărat nici faptul că de la aceşti autori eretici sunt luate doar sfaturi practice, inofen­sive chiar pe coordonate ortodoxe. Cartea are atâtea erezii dogmatice, încât un ortodox ar trebui să se spovedească după ce a citit-o. Voi încerca să spicuiesc câteva.

Cuvântul 39.4. „Aşa cum atunci când a hotă­rât pentru Adam moartea a făcut-o sub aparenţa unei osânde pentru păcat, şi aşa cum pedepsind păca­tul a arătat că acesta exista, tot aşa lăsând să se înţe­leagă că Adam a primit moartea ca pedeapsă pentru greşeala sa – deşi nu acesta era scopul Lui – El şi-a ascuns adevărata taină şi sub înfăţişarea unui lucru înfricoşător şi-a pecetluit gândul Său dintotdeauna cu privire la moarte şi scopul înţelepciunii Sale: chiar dacă la început este dureroasă, ruşinoasă şi aspră, moartea este trecerea noastră spre lumea minunată şi slăvită; fără ea nu ar fi existat mod de trecere de aici dincolo.

Dar pentru că exista păcatul, Creatorul nu ne-a spus că această moarte va fi pentru noi pricina unor bunătăţi şi a unei vieţi mai slăvite, ci ne-a arătat-o ca pe un lucru care aduce nenorocirea şi destrămarea noastră. Tot aşa, când i-a izgonit pe Adam şi Eva din Rai a făcut-o sub înfăţişarea exterioară a mâniei, prefăcându-Se că spune: «Fiindcă aţi călcat porunca, veţi fi scoşi afară din rai», ca şi cum acesta din urmă ar fi fost luat de la ei fiindcă de acum erau nevred­nici să locuiască în el. Dar în toate acestea stătea pla­nul dumnezeiesc care făcea şi conducea totul spre scopul dintru început al Creatorului. Nu neascultarea a introdus moartea în casa lui Adam şi nu călcarea poruncii l-a scos din rai, căci este evident că Dumne­zeu nu i-a creat pe Adam şi Eva ca să rămână în rai, care este doar o părticică a pământului, ci pentru ca sa le supună tot pământul. De aceea nu spunem că i-a izgonit de aici pentru că încălcaseră porunca, în­trucât şi dacă nu ar fi încălcat-o, n-ar fi fost lăsaţi pentru totdeauna în rai”.

Se pune, aşadar, în planul iniţial al lui Dum­nezeu lumea căzută, ascuns însă printr-un fel de şiretlic, ceea ce este, dacă nu erezie, cel puţin o hulă la adresa lui Dumnezeu.

Cuvântul 39.5. „…Fiindcă ştia dinainte încli­naţia noastră spre tot felul de rele, El a făcut în chip iscusit din urmările lor vătămătoare un mijloc de intrare în bunătăţile viitoare şi de îndreptare a stării noastre stricate”.

Poate un mod de trezire, de chemare la în­dreptare, la pocăinţă, dar nu de intrare în rai prin aceste urmări păcătoase.

Cuvântul 39.8. Iată un citat din Teodor de Mopsuestia, fericitul lor ticluitor, nu tâlcuitor:

„In lu­mea viitoare cei care au ales aici binele vor primi mângâierea celor bune împreună cu laude, iar cei răi care s-au întors toată viaţa lor spre fapte rele, odată ce gândirea lor va fi îndreptată prin pedepse şi frica de ele, vor putea alege binele, căci vor fi învăţat cât de mult au păcătuit stăruind în rău şi nefăcând bine­le, în acest fel vor putea primi şi cunoaşte o învăţă­tură mai bună decât cea a fricii de Dumnezeu, se vor deprinde să se ţină de ea de bunăvoie şi aşa se vor învrednici de mângâierea generozităţii lui Dumnezeu. Căci Hristos nu ar fi spus: «Până nu vei da cel din urmă bănuţ» dacă nu ar fi fost cu putinţă pentru noi să ne izbăvim de păcate plătind pentru ele prin pe­depse. Nici nu ar fi spus că o slugă «va fi bătută mult» iar alta «va fi bătută puţin», dacă pedepsele date du­pă măsura păcatelor noastre nu vor avea un sfârşit”.

Oare, nu pentru asemenea învăţături a fost condamnat Teodor al Mopsuestiei la Sinodul V Ecu­menic (553) de la Constantinopol?

 fifth-ecumenical-council.jpg

Cuvântul 39.10. Mai explicit vorbeşte despre apocatastază dascălul său, Diodor al Tarsului, con­damnat şi el la acelaşi sinod:

„Există o răsplată hă­răzită ostenelilor, şi care e vrednică de dreptatea Cre­atorului, dar loviturile pe care le vor primi cei răi nu vor fi veşnice. Şi pentru ei viaţa viitoare în nemurire nu va fi fără de folos. Dacă vor fi loviţi pentru scurtă vreme, după cum şi merită, pe măsura ticăloşiei şi ră­ului pe care l-au săvârşit, odată ce vor fi primit o răsplătire pe măsura faptelor lor şi vor fi suferit pu­ţină vreme, desfătarea lor în nemurire va fi pentru totdeauna”.

Iată şi purgatoriul catolic!

Capitolul 60 din prima sută de capete despre cunoaştere:

„Dorinţa unui suflet îi este de ajuns (pen­tru mântuire, N.n.) chiar şi fără fapte”, cum spune fe­ricitul lor tâlcuitor Teodor: „Dar cei ce ţin de lege ră­mân în bucurie, chiar dacă se întâmplă să lucreze rău, ca nişte oameni ce sunt”.

Pe ici pe acolo, vag, se lasă a se înţelege, ca la catolici, că ne-ar putea fi accesibilă spre cunoaştere firea lui Dumnezeu. De exemplu, în capitolul 2 din prima sută de capete despre cunoaştere: „Adevărul este ascuns în fiinţa Lui de ochii a tot ceea ce a cre­at…La timpul cuvenit adevărul li se va descoperi şi lor”. Scolia 34 din a doua sută de capete despre cu­noaştere exprimă mai direct acest lucru: „Desfătarea duhovnicească este adevărata cunoaştere a firii dum­nezeieşti”. Consider suficiente aceste câteva exemple.

Hanun ben Yohanna Ibn As-Salt face o sin­teză a ideilor lui Mar Isaac, din care selectez câteva.

Prima întrebare: Dumnezeu l-a creat pe Adam pentru viaţă sau pentru moarte?

Răspuns: Opinia unor ştiutori este că Dum­nezeu l-a creat pe Adam pentru viaţă şi că a meritat moartea din cauza neascultării lui. Opinia lui Isaac este că Adam a fost creat pentru moarte şi că neas­cultarea lui este cauza hotărârilor Providenţei şi voii lui Dumnezeu faţă de el şi urmaşii lui.

A treia întrebare: Este drept ca pedeapsa lui Dumnezeu pentru un păcat trecător să fie veşnică?

Răspuns: Opinia unor ştiutori este că pe­deapsa lui Dumnezeu este dreaptă, fără nici o urmă de îndoială. Opinia lui Isaac este că Dumnezeu este milostiv şi că bunătatea lui neschimbabilă este mai presus de o asemenea pedeapsă (adică nu există pe­deapsă veşnică, ci până la urmă toţi vor fi iertaţi - n .n).

Având în vedere abundenta ideilor catolice într-un exemplar „descoperit” în biblioteca particu­lară a catolicosului unit cu Roma, ar putea fi vorba de o contrafacere cu această orientare, atribuită sfântului aşa de bine primit în ortodoxie. Intenţia ecu­menică transpare.

ica-jr.jpg

In introducerea făcută, părintele nostru editor ar fi trebuit să atragă atenţia asupra acestor devieri dogmatice, dacă vrea să apere Ortodoxia, căci sunt şi cititori cărora le scapă asemenea abateri subtile şi le-ar putea primi ca adevărate. Dar nu aceste răs­punsuri neclare sunt problema volumelor oferite de părintele Ică-jr. cititorilor noştri, căci şi la alţi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe se găsesc poziţii neclare cu pri­vire la unele probleme, dar continuăm să îi avem de sfinţi şi să ne folosim de majoritatea covârşitoare ortodoxă a învăţăturilor lor. Dacă îmi amintesc bine, Sfântul Serafim de Sarov când a fost întrebat cum de a scris Sfântul Grigorie de Nyssa lucruri neclare des­pre apocatastază a răspuns că atunci nu s-a rugat, ci a scris ca de la el.

Dacă erau publicate numai scrierile Sfântului Isaac, aceste câteva neînţelegeri nu ar fi fost dăună­toare, mai ales dacă erau puşi în gardă cititorii, pen­tru că oricine ştie că şi sfinţii au imperfecţiuni (unii în latura practică, alţii în înţelegerea lucrurilor), că şi ei au avut nevoie de mila lui Dumnezeu pentru a se mântui. Aşa cum opinam mai sus, poate nici nu aparţin sfântului, ci unor teologi ai lor care ulterior au „îmbunătăţit” textul spre a-l face mai militant pentru ideile lor, dată fiind distanţarea Sfântului de problemele aflate în dispută.

Marea problemă este că se foloseşte prilejul tipăririi acestor volume pentru a fi lăsat Sebastian Brock, un om de ştiinţă protestant care nu are habar de dogme, să ne spună că a numi nestoriană Biserica Asiriană a Răsăritului este o etichetă nefericită, în­trucât ei sunt ortodocşi. Ceea ce spune el despre istoria Bisericii este blasfemiator:

„Aproape că nu mai trebuie spus că o astfel de imagine este o caricatură extrem de pernicioasă ale carei rădăcini stau într-o tradiţie istoriografică ostilă care a dominat practic toate manualele de istorie a Bisericii din vechime până astăzi (sic! de unde manuale din vechime? Parca si vedem Apostolii creatori de manuale scolastice, ca in occidentul lor miop… - nota noastra). Aşa se face că «Biserica nestoriana» a devenit denumirea standard pentru vechea Biserică orientală care în trecut se rumea „Biserica Răsări­tului”, iar azi „Biserica Asiriană a Răsăritului”.

Numească-se pe sine cum va vrea ea, chiar cu numele păgân de asirian, dar din punct de vedere dogmatic, între creştini, tot nestoriană ramâne!

Sebastian Brock continuă cu injuriile:

„Realitatea din spatele diviziunilor cauzate de controversele hristologice privitoare la relaţia umanitatii si divinităţii în Hristosul întrupat este însă mult mai complexă decât sugerează caricatura ei populara.”

Aşadar, îi dăm prilejul acestui anglican să ne spună că istoria Bisericii noastre este o caricatura folclorica. Mă tem că editorul ştia – sau ar fi trebuit să ştie şi sa ţină cont – că nu face un bine Ortodoxiei publicând în anexă studiile acestea ecumeniste. Putea publica măcar fără ele.

sebas1.jpg

Ca toţi protestanţii, pune şi el în faţă raţiunea si îndrăzneşte să reproşeze ca formula sinodală de la Calcedon  este ilogică:

„Definiţia calcedoniana, care vorbeşte de Hristosul întrupat ca fiind în doua firi/naturi şi alcătuind o singură hypostasis şi o singură prosopon, departe de a fi acceptată drept media fericită între două extreme, a fost văzută de multi drept un compromis (dar enunţul pentru afirmărea căruia au luptat Sfinţii Părinţi sinodali nu era un compromis care să împace extremele eretice ca o medie, chiar dacă 2 cu 1 apare cumva la jumătatea dintre 2 cu 2 şi 1 cu 1 – N.n), nesatisfăcător şi ilogic întrucât, spuneau unii, două firi/naturi implică două ipostase, iar o singură ipostasă implică şi o singură fire/natură (o fi logic pentru mintea omenească limitată asocierea fire-ipostas, care nu îngăduie decât fie 2 cu 2, fie 1 cu 1, dar 2 cu 1 arată tocmai nu este omeneşte, ci dumnezeieşte - n. n).

Acuza de lipsă de logică la adresa definiţiei de la Calcedon fost făcută atât de teologi ai tradiţiei orientale alexandrine (!), ca Sever al Antiohiei, cât şi de teologi ai Bisericii Asiriene a Răsăritului, cum a fost catolicosul Mar Ishoyabb II (628-646), care remarca următoarele:

„Deşi cei adunaţi la Sinodul de la Calcedon au avut intenţia de a restaura credinţa, totuşi şi ei au alunecat de la adevărata credinţă: datorită vocabularului lor slab învăluit în sensuri obscure ei au fost piatră de poticneală pentru mulţi. Deşi potrivit opiniei minţilor lor prin mărturisirea celor două firi păstrau adevărata credinţă, totuşi prin formula «o singură qnoma (hypostasis) » ei au ispitit minţile slabe (o asemenea minte slabă este chiar catolicosul – n.n.). Drept urmare, a apărut o contradicţie, caci prin formula «o singură qnoma» au stricat mărturisirea celor «două firi», în timp ce prin cele «două firi» respingeau «unica qnoma». Aşa că ei stăteau la o răscruce şovăind: s-au depărtat de binecuvântata ceată a ortodocşilor, dar nu s-au alăturat adunărilor ereticilor, în acelaşi timp dărâmau şi zideau, neavând o temelie pentru picioarele lor. Nu ştiu de ce parte să-i număr, fiindcă terminologia lor nu stă în picioare, după cum dă mărturie firea şi Scriptura, fiindcă în acestea pot fi găsite multe qnome într-o singură natură, dar nu a existat şi nu s-a auzit vreodată de diferite firi într-o singură qnomă”.

Parcă Dumnezeu trebuia să fie neapărat cum a mai auzit el despre cele din creaţie! Pentru mintea lui cea slabă mărturisirea de la Calcedon a fost, intr-adevăr, o piatră de poticneală. Iar Brock îl ci­tează ca argument al înţelegerii sale rătăcite cu pri­vire la cele săvârşite la Calcedon. Din punctul lui de vedere, dacă s-ar fi făcut atunci un compromis logic si satisfăcător în a-i împăca pe toţi, nu ar mai fi contat dreapta credinţă. Nu este exact ce se încearcă acum in dezbaterile ecumenice? Numai că Sfinţii Părinţi nu au negociat adevărul de credinţă lăsat Bisericii spre păstrare şi pilda lor trebuie să o urmăm şi noi astăzi.

Rezumând, Abdisho de Nisibis (+1318), categoriseşte îndeajuns de lămuritor:

- siro-iacobiţi necalcedonieni pentru care în Hristosul întrupat există o singură kyana/fire şi o singură qnoma/ipostasă sau parsopa/persoana (monofiziţii - N.n.);

- melkiţi calcedonieni pentru care sunt doua kyana şi o singură qnoma sau parsopa (ortodocşii – N.n.);

- siro-orientali din Biserica Asiriană a Răsaritului care învaţă că sunt două kyana, două qnoma şi o singură parsopa (nestorienii - N.n).

Dacă ar traduce corect parsopa prin faţă, nu prin persoană, ar fi de la sine înţeles că Hristos era singură faţă şi toată discuţia s-ar muta unde trebuie, deci cu privire la ipostas sau qnoma. Greşeala asirienilor: nu înţeleg că pentru om, când Dumnezeu creează un nou ipostas firii, îl creează pe modelul ipostaselor din Sfânta Treime, deci ca persoană, ca urmare, ipostasul este personalizat, orice ipostas este persoană.

Dacă folosim limbajul lor, ipostasul este qnoma, nu parsopa, deci cele de mai sus ar trebui rescrise astfel:

- monofiziţi, pentru care în Hristosul întrupat există o singură kyana/fire şi o singură qnoma/ipostasă/persoană, implicit o singură parsopa/faţă;

- ortodocşi, pentru care sunt două kyana/firi şi o singură qnoma/ipostasă/persoană, implicit singură parsopa /faţă;

- siro-orientali din Biserica Asiriană a Răsaritului, care învaţă că sunt două kyana /firi, doua qnoma/ipostase/persoane şi o singură parsopa/fata.

Prin mărturisirea celor două qnoma ei devin, aşadar, nestorieni, căci nu este suficient ca unică să fie parsopa/faţa pentru a fi ortodox; important este ce se înţelege a fi în spatele ei: acceptând două qnoma nu mai poate fi vorba doar de ipostasul divin întrupat, ceea ce face imposibilă mântuirea.

După ce la Sinodul lor din 486 s-au separat de ortodoxie, poziţia nestoriană s-a radicalizat tot mai mult. Iniţial, se vorbea despre qnoma numai cu privire la Persoanele Sfintei Treimi, dar, începând cu renumitul lor teolog Babai cel Mare (+ 628), se vor­beşte explicit şi despre o qnoma a umanităţii lui Hristos, formula Sinodului din 612 purtând amprenta lui Babai: „cele două kyane şi qnomele lor”.

Degeaba se străduieşte Sebastian Brock pe parcursul a aproape 20 de pagini să-i scoată non-nestorieni pe asirieni. El însuşi trebuie să ad­mită că „Biserica Asiriană a Răsăritului se află indubitabil în zona antiohiană a spectrului hristologic”, zonă în care au apărut şi au rămas dominanţi Diodor, Teodor şi Nestorie. Mai trebuie să admită şi ca Nestorie este respectat în Biserica Asiriană, ală­turi de Diodor şi Teodor ca unul dintre cei trei dascali greci comemoraţi liturgic. De la Nestorie au chiar şi o anaforală euharistică. Sigur că nu vorbesc de funie în casa spânzuratului, deci nu amintesc de Nestorie aşa de des ca de Teodor, din moment ce nu doresc să fie numiri nestorieni, dar nici nu îl tin de eretic.

Publicarea acestui al II-lea volum face loc sub forma unui lung epilog şi unui studiu întocmit de Dana Miller care „demonstrează că pe vremea Sfân­tului Isaac nu se poate pretinde istoric că Biserica din Persia era nestoriană în sensul doctrinar al cuvântului”, deci, pe o altă cale ni-i scoate tot ortodocşi pe asirieni.

De fapt, aceasta este viclenia amintită: tipări­rea unei noi scrieri a Sfântului Isaac Sirul, cu care am putea fi de acord în baza tradiţiei din jurul pri­mei scrieri a sfântului, pentru ca să ni se poată pune în atenţie demonstraţia de ortodoxie a nestorienilor şi să ne implanteze unora ideea că ne-am putea uni cu ei; sau să ne obişnuim cu gândul.

avva_isaac_sirul_small.jpg

Ba chiar şi părintele Ică-jr. adaugă un vast studiu introductiv echivoc din acest punct de vedere. Imbrăţişând ideile protestanţilor de mai sus, părintele nostru scrie şi el că la Sinodul general din 486, care a marcat separarea asirienilor de calcedonienii din Imperiul Roman, s-a adoptat „nu nestorianismul, cum scrie în vechile manuale şi studii confesionale, ci prima mărturisire hristologică strict diofizită de tip antiohian – Hristos e două firi şi o singură persoană, şi-şi reafirma fidelitatea faţă de Teodor al Mopsuestiei şi tradiţia şcolii antiohiene”.

Insistenta de a nu-i arăta nestorieni se vede mai departe:

„Biserica Răsăritului din Persia trebuind astfel să fie numită mai degrabă teodoriană decât nestoriană. Fixarea pe formula diofizismului strict: Hristos e două kyane/physeis şi o unica parsopa/prosopon, nu însă şi o unică qnoma/hypostasis si dezvoltarea ulterioară în formula pretins nestoriana, Hristos e două kyane, două qnome şi o unică parsopa (De ce, părinte Ică, doar pretins nestoriană si nu nestoriană, şi ce diferenţă dogmatică este, părinte, între ce numiţi diofizism strict, care neagă unica qnomă, şi nestorianismul explicit care afirmă două gnome? N.n.), se explică prin două serii de împre­jurări: în primul rând prin avansul şi propaganda intensă în Persia a sirienilor iacobiti anticalcedonieni monofiziţi…; în al doilea rând, prin crizele interne provocate de deviaţionismul sau înclinaţia spre calcedonism…” (Henana, Sahdona şi, tacit, poate chiar Sfantul Isaac Sirul- n.n.).

Indiferent de cauzele provocatoare, importante poate pentru oamenii de ştiinţă laici interesaţi doar de istorie, pentru Biserică este importantă concluzia dogmatică la care s-a ajuns. Din acest punct de vedere, nu contează nici pentru asirieni dacă sunt mai mult teodorieni decât nestorieni, după cum nu conteaza pentru copţi dacă sunt mai mult severieni decat eutihieni. Părinţii Bisericii Ortodoxe i-au numarat şi pe unii şi pe alţii tot la eretici.

Sigur că în Imperiul Bizantin, prin statutul pe care îl avea împăratul, nu numai Biserica era prezentă prin punctul ei de vedere în politica statului, cel puţin prin legislaţie, ci şi politica imperială încerca să se folosească de Biserică în afirmarea ei în teritoriile cu  probleme.  Dar miezul dogmatic al acestui fruct amar şi nedorit rămâne adevărat. Dacă poate fi vorba despre vreo bâlbâială sinodală provo­cată de presiunea împăratului spre un compromis care să aducă pacea şi să nu-şi piardă influenţa într-o parte a imperiului, aceasta a fost la Sinodul al V-lea de la Constantinopol, convocat de împăratul Iustinian cu un asemenea scop.

Ce au hotărât Sfinţii Părinţi a fost corect şi atunci, dar lucrurile au fost puţin forţate, căci, pen­tru a da ceva satisfacţie şi a-i câştiga pe alexandrini, s-au dezgropat lucruri mai vechi şi au fost puse în discuţie personalităţi antiohiene care nu mai erau în viaţă, dar indiscutabil eretice, cândva condamnate si apoi reabilitate, ca să se dea atunci ceva satisfacţie si să îi păstreze aproape de politica imperială pe siri­eni. Această „dezgropare a morţilor” a fost singurul lucru discutabil, care a nemulţumit atunci şi Biserica Romei, mai neutră cumva ca interes în acest conflict. Dar la sinoadele precedente de la Efes şi de la Calcedon, Sfinţii Părinţi au dat rezolvare exclusiv abaterilor dogmatice, cu toate riscurile asociate politicii imperiale (atunci au apărut amelkiţii ca nuanta politică, dar din motive strict religioase).

Ce comuniune putem avea cu cei care ne numesc pe noi eretici dacă nu ne lepădăm de Părinţii Bisericii noastre? Dacă noi suntem oglinda în care şi copţii şi asirienii se văd a fi ortodocşi, conform principiului că două drepte paralele cu a treia sunt paralele între ele, ar trebui să se recunoască şi între ei ca ortodocşi. Ecumeniştii să-i aşeze, deci, la masa tratativelor pe copţi şi pe asirieni. Şi unii şi alţii sunt între cei numiţi de Hristos a fi în afara staulului şi nu se pot întoarce decât ascultând de glasul Lui, care se face auzit într-o singură Biserică, aceea care este sfântă, apostolească şi sobornicească.

Aşadar, în afara cunoaşterii reciproce, singu­rele dezbateri corecte şi necesare în întrunirile ecu­menice ar fi: care este Biserica cea adevărată la care trebuie să ne întoarcem toţi?

Din păcate, nu este aşa, deci, din păcate, exista planuri ascunse: unificarea religiilor, care, alături de globalizarea politică, îngăduie întronizarea lui Antihrist, despre care se ştie că va fi deopotrivă lider politic şi religios, adică stăpân deplin al lumii, peste trupurile şi peste sufletele supuşilor săi. Cei care nu vor să fie supuşi lui, nu pot vedea cu ochi buni şi cu linişte în suflet cele care se întâmplă acum în lume, un fel de preambul al sfârşitului proorocit. Totul începe să semene îngrijorător de mult cu vremurile din urmă.

Trăim începutul sfârşitului şi ştim că sfârşitul va avea loc aşa cum se conturează, căci Dumnezeu Insuşi a dat mărturia aceasta, dar trebuie să aibă loc fară învoirea noastră, împotriva voinţei noastre şi noi sa murim împotrivindu-ne lui. Amin”.

(Ieromonah Grigorie Sandu, “Mântuitoarea frică de Dumnezeu”, Editura Christiana, Bucuresti, 2008) 

2976m.jpg

Vezi si:

***

Pe aceeasi tema:

15 Comentarii »