Sf Porfirie in cartea ” Ne vorbeste parintele Porfirie ”, trateaza foarte bine aceasta problema, la nivelul celor ” desavarsiti ”, mai ales in capitolul ” Despre lupta duhovniceasca ”. In esenta el spune : unde e dragostea si Hristos cum sa mai incapa pacatul. Pentru mine aceasta carte e cea mai importanta, alaturi de cea a sf Siluan.

Insa lipsa luptei cu gandurile pacatoase nu inseamna lipsa milei sau rugaciunii uneori dureroase pentru altii, ci din contra : ca sa ajungi la a nu mai avea nevoie de lupta trebuie sa te rogi continuu. Cand iti este mintea plina de dragostea de Dumnezeu si de aproapele, energia pacatului dispare de la sine, fara nici o lupta. Se mai poate numi asta o strategie plina de har. Cu totii avem momente pline de har. Unde mai este atunci gandul pacatos, sau frica de el ? Trebuie sa permanentizam aceasta stare, e cel bun lucru pe care il putem face. Noi insa nu dorim aceasta si de aceea ajungem sa luptam cu pacatul. Dandu-i atentie insa pacatului, raului, uitam de Hristos si de iubire. De aceea ajungem sa ne certam pentru ca tinta atentiei noastre nu e iubirea si Hristos ci pacatul. Dam astfel putere pacatului, pentru ca ii dam atentie. Cand ii dam atentie si discutam – luptam cu el, el se dezvolta. Ce bine ar fi daca pentru noi iubirea de Dumnezeu si aproapele ar fi ceva firesc, ce har si bucurie am simti ! Pentru unii e fireasca lupta cu pacatul iar iubirea si rugaciunea raman ca un canon – ceva superficial, formal, fortat ( nu fac aluzie la absolut nimeni ), iar pentru altii iubirea si rugaciunea sunt firesti iar pacatul devine ceva superficial, la care nu mai ai timp sa te gandesti. Daca noi am face precum o mama care isi iubeste copilul mic, am mai avea vreun gand rau sau am mai arvea timp sa se ne gandim la pacate ?

La noi insa se intampla altceva : rugaciunea pentru aproapele se poate transforma intr-o fractiune de secunda in impotrivire, si din cauza ca nu stim sa iesim din aceasta impotrivire – simtim o tulburare foarte fina, tragem concluzia ca rugaciunea pentru altii are nevoie de impotrivire. E gresit. Abia cand tulburarea se mareste si devine evidenta incepem sa ne dam seama ca am pacatuit. Cei desavarsiti observa tulburarea de la inceput, pentru ca ei sunt obisnuiti sa traiasca o stare plina de har tot timpul, har care se dobandeste prin asceza si care iti mareste atentia, o indreapta spre Dumnezeu.

Cateva citate:

“Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne, va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu”. Iar voia Tatalui aceasta e: Cei ce iubiti pe Domnul, urati cele rele”. Asadar, deodata cu rugaciunea lui Iisus Hristos, sa uram si gandurile rele; si iata ca am facut voia lui Dumnezeu.

Cel ce se lupta inlauntru trebuie sa aiba in aceeasi clipa aceste patru: smerenie, atentie deplina, impotrivire si rugaciune. Smerenie - fiindca lupta lui este fata de dracii cei mandri, potrivnici smereniei; si ca sa aiba in mana inimii ajutorul lui Hristos, pentru ca Hristos uraste pe cei mandri. Atentie - ca sa-si faca inima pururea fara de nici un gand, chiar bun daca ar parea. Impotrivire - pentru ca atunci cand ar cunoaste cu agerime pe cel ce vine, indata sa se opuna cu manie celui viclean. “Si voi raspunde, zice, celor ce ma ocaresc: oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu?”7 Rugaciune - ca indata dupa impotrivire sa strige catre Hristos intr-un suspin negrait; si atunci cel ce se lupta va vedea pe vrajmas risipindu-se prin numele sfant si inchinat al lui Iisus Hristos, ca praful de vant, sau ca fumul ce se mistuie, impreuna cu nalucirile lui.

Nici impotrivire fara rugaciune, dar nici rugaciune fara impotrivire… De ajutor trebuie sa fie si Razboiul Nevazut al Sf. Nicodim Aghioritul: http://www.razboiulnevazut.org/carte.php?id=105