Dupa “descapatanarea”Brancovenilor”,trupurile lor sfintite au fost tarate pe ulitele Constantinopolelui si mai apoi,aruncate in mare.Sultanul Ahmet a poruncit ca,pentru mai multa batjocura,capatanile lor sa fie tinute vreme de 3 zile,la poarta cea mare a Seraiului.Lucru care nu s-a mai intamplat,Sultanul nemaiindraznind sa le tina decat pana seara,intrucat si turcii au fost cutremurati de indarjirea acestor cruzimi.Cu trupurile erau defaimati pe caile capitalei Imperiului;dar in Imparatia cea nemincinoasa si Vesnica,in Ierusalimul cel ceresc,erau slaviti cu sufletul,Hristos Insusi,Cel Care este Calea cea adevarata si vie,dandu-le tainica imbratisare,intru Duhul Sfant.
Niste pescari crestini,sub obladuirea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol,s-au hotarat ca in taina sa scoata din valurile marii cele cate le vor mai gasi din trupurile Brancovenilor.moastele mucenicilor si-au gasit salasul in pamantul sfant al Manastirii Maica Domnului din ostrovul Halki,in cuprinsul Marii Marmara,nu departe de Constantinopol,inspre sud,intre insulele Prinkipo si Antigona.Voievodul Brancoveanu,cu 12 ani inaintea muceniciei sale,facuse o danie importanta,anual trimitand Sfantului Lacas,6.000 de bani iar ostenitorilor care veneau dupa aceasta suma,li se mai dadeau inca 1.000 de bani.Moastele voievodului au ramas la Halki pana cand credincioasa lui sotie,Doamna Maria,le-a stramutat in Valahia,la Bucuresti,in Biserica Sfantul Gheorghe Nou,unde se afla si astazi.Deoarece mormantul nu putea fi inscriptionat,osemintele sfinte fiind aduse in taina,Doamna Maria,prevazatoare,a inzestrat mormantul fara de pisanie,cu o candela care sa vesteasca urmasilor ale cui oseminte sunt privegheate de bobul de lumina.Lucratura candelei este in argint si este alcatuita din trei bulbi,toti ornati cu podoabe florale.Pe marginea de sus a bulbului din mijloc,din porunca doamnei,a fost asezata foarte discret o inscriptie cu litere chirilice,insemnand ceea ce nu se putuse scrie pe marmura.Iata ce marturiseste aceasta insemnare:”Aceasta candela,ce s-au dat la s[ve]ti Gheorghe cel Nou,lumineaza unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Constandin Brancoveanu Basarab Voievod si iaste facuta de Doamna Mariii Sale Maria,carea si Maria Sa nadajduiaste in Domnul iarasi aici sa i se odihneasca oasele.Iulie,in 12 zile,leat7228[1720].”
Sa nu uitam ca tocmai la 15 august 1714,la Praznicul Adormirii Maicii Domnului,Voievodul implinea 60 de ani…la numeroasele si minunatele sale ctitorii pamantesti,prin moartea muceniceasca,se facea o ctitorie intru Vesnicie.Dintre oameni,nimeni nu a purtat vreodata in suflet o durere mai mare decat cea a Maicii Domnului,care L-a vazut pe Fiul si Dumnezeul ei,rastignit si mort.durerea ce a cuprins atunci inma ei,ramane o taina a vecilor nesfarsiti.Maica Domnului si-a impletit lacrimile si durerea cu cele ale Mariei Brancoveanu,zidindu-i o biserica launtrica si insorind-o cu lumina Invierii din morti a Fiului ei.
Sa nu uitam ca la kilometrul zero al neamului romanesc,in inma Bucurestiului,se afla moastele celui care,iubindu-L pe Hristos si stralucind intru lumina fetei Sale,ne cuprinde in ocrotirea sa,facandu-ni-se carmaci si voievod de taina in involburarile acestei lumi.
Textul este compus din fragmente ale minunatei carti Doamna Maria Brancoveanu.Tainica biruinta a lacrimilor.
Sfintilor Martiri,rugati-va Bunului Dumnezeu pentru neamul romanesc,sa nu piara si sa nu-si piarda credinta cea adevarata!

Iisuse, Domnul meu, pe cruce
De dragul meu iat-ai ajuns,
Şi trupul greu trage-n piroane,
Şi taie-n carne, o Iisus.

Ce porţi în trup şi-n suflet oare?
Ce adâncime de durere,
Cât poţi răbda aceste chinuri,
Când Îţi mai dau otet şi fiere?

Când nu auzi decât ocară,
Şi defăimare şi hulire,
Şi bucuriile satanei,
Care Te-au dus la răstignire.

Unde-i în oameni, omenia?
Cum de nu mai simţim durerea,
Văzând atâta chin de moarte,
Şi răni ce storc din trup puterea?

Unde-i compasiunea noastră,
Şi simţământul cel curat,
Privindu-Te cum mori pe cruce,
Şi ştim că eşti nevinovat?

Unde-i căinţa şi durerea,
Zdrobirea inimii, trezite,
De vina noastră cea imensă,
A suferinţei Tale sfinte??

Tot trupul Tau este o rană,
Expus în faţa tuturor,
Să vedem moartea cum Te stoarce,
Slăvitule Mântuitor.

Prin rănile fără de număr,
Durerea chinuie cumplit,
Iar ura-n iar şi iar se’ncinge
Mai aprig parcă, mai cumplit.

Întregul rău al omenirii,
Atârnă groaznic în piroane,
Care storc chinuri uriaşe,
Şi zvârcolirile în carne.

Sărmana-Ţi Maică Te priveşte
Văzând cum viaţa Ţi se stinge,
Şi sfâşiată de durere,
Zdrobită, nu mai poate plânge.

Ce sfâşiere sufletească,
Ce preţ ai Doamne de plătit,
Pentru păcatul omenirii,
Şi cu ce forţă ne-ai iubit.

În fiecare fibră vie,
E un adânc de suferinţă,
Ce mi-o jertfeşti mie, Iisuse,
Să scap de iad întru credinţă.

Tu mori topit de chinuri crunte,
Să fiu eu veşnic fericit,
Să-mi fie ştearsă toată vina,
Prin cele ce ai suferit.

In ochii tăi durerea arde,
Şi stoarce tot ce e lumină,
Tot ce mai este viu în corpul,
Ce arde-n jertfa Ta divină.

În chinul Tău fără de margini
Tîlharul simte şi-n căinţă
Îşi vede răul din lăuntru
Şi Adevăru-n suferinţă.

El vede-ntregul rost al vieţii,
În chin, pe cruce, lîngă Tine
Că suferinţa, – ea – convinge,
Şi-i începutul celor bune.

Şi iată capul Ţi se pleacă,
Pe braţul drept, topit, Iisus,
Plin de noroiul omenirii,
Şi răul care ne-a distrus.

Trupul tău Doamne-i răni şi sânge,
Şi scuipătură şi noroi
C-am aruncat în el cu ură,
Întregul egoism din noi.

Iar azi privim slăvita-Ţi cruce,
Tot egoişti şi tot străini,
La chipul Tău în suferinţă,
Şi la coroana Ta de spini.

Ce se putea mai rău pe lume,
Ca oameni să Iti oferim,
Câtă batjocură şi chinuri,
Am mai fi vrut să-Ţi dăruim?

Că-n lume astăzi Adevărul,
E izgonit şi ignorat,
În noi i-absent mai totdeauna,
Din nepăsare şi păcat.

În noi adâncul suferinţei,
Ce l-ai purtat în chin pe cruce,
Nu se mai vede, nu se simte,
De traiul cel comod şi dulce.

De desfătările carnale,
De interesele lumeşti,
Nu mai vedem acum nici crucea,
Pe care-atât te chinuieşti.

Zidim, pictăm, şi dăm icoane
Ce-ajung în grabă la gunoi,
Findcă traim doar pentru simţuri,
Şi nu ne mai zidim pe noi.

Facem biserici minunate,
Vorbim cu patos de credinţă,
Şi-Ţi facem chipul chiar pe cruce,
Nepăsători la suferinţă.

Ne-am despărţit de rostul crucii,
Findcă nu vrem să suferim,
Nici postul, boala, lipsa, greul,
Dar spunem toţi că Iti slujim .

Am îndulcit ortodoxia,
Uşor în timp şi după lume,
Vorbind de Dumnezeu şi taine,
Ca să ne facem un bun nume.

Trăim formal, trăim simbolic,
Acumulând doar cunoştinţă,
Şi osteneli de suprafaţă,
Nelucrătoare în credinţă.

Credinţa azi e instruire,
E titlu, scoală, administrare,
Servicii publice cu zgomot,
Şi inima-i nelucrătoare,

I-am dat o faţă socială,
Fără de şcoala suferinţei,
Care e centrul ei – e totul –
E comfirmare a credinţei.

E crucea ta, Doamne Iisuse,
E suferinţă ce spre bine
Transformă omul şi îl face,
Un ortodox numai prin Tine.

Eu vinovat de-aceste chinuri,
Sărut piciorul Tău cel sfânt,
Care-a purtat chinul iubirii,
Şi învierea pe pământ.

Sunt vinovat de tot, Iisuse,
Ce-ai îndurat şi-ai suferit,
Să înţeleg să simt prin toate,
Cu ce putere m-ai iubit.

Să înţeleg adâncul vieţii,
Şi-n Adevăr, prin ce e greu,
Preţul imens ce-ai dat ca jertfă
Să fii Mântuitorul meu.