Război întru Cuvânt

Parintele Calciu predicand in cinstea Sfintei Teodora de la Sihla (audio)

Publicat pe 07 Aug 2009 | Categorii: Parintele Gheorghe Calciu, Sfanta Teodora de la Sihla, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri | Print

NOTA: Preluarea materialelor publicate de pe acest site se poate face fie fragmentar (partial) - cu trimitere pentru continuare la articolul integral de la sursa (vezi continuarea la Razboi intru Cuvant: Parintele Calciu predicand in cinstea Sfintei Teodora de la Sihla (audio)), fie integral - dar numai cu acordul nostru explicit si cu mentionarea sursei. Va multumim pentru intelegere si onestitate.

3 Comentarii »

3 Raspunsuri to “Parintele Calciu predicand in cinstea Sfintei Teodora de la Sihla (audio)”

1. pe 06 Aug 2009 la 13:01 # Nicolae Mirean
   
   

   Preacuvioasa Teodora de la Sihla

   S-au scurs de la Hristos încoace,
   Veac după veac, ducând cu sine,
   Pe mulţi, pe mulţi în chinul veşnic,
   Pe mulţi la cer, prin căi creştine.

   Peste pământul plin de viaţă,
   Văzduhul luciferian,
   Coboară marea de ispite,
   Şi cerne lumea an de an.

   De la Hristos încoace lupta,
   Acestor demoni s-a încins,
   Caci ia putere creştinismul,
   Zidind cetăţi de neânvins.

   Păgânătatea se retrage,
   Din faţa turmei lui Hristos,
   Veac după veac neputincioasă,
   Şi iadul pierde ruşinos.

   Biserici falnice se’nalţă,
   Mereu mai sfinte şi mai vii,
   Gonind din suflete păcatul,
   Şi necredinţa în pustii.

   Dar, nici acolo n-au odihnă,
   Armatele lui Lucifer,
   Căci şi pustia se sfinţeşte
   Şi ‘nalţă imne către cer.

   Dintr-u adâncuri de pustie,
   Înţelepciunea izvorăşte,
   Prin Duhul Sfânt, în multe inimii,
   Şi-n duh creştinul, viu sporeşte.

   De la Egipt până în Athos,
   Din Rusia sau din Carpaţi,
   Pustia arde-n focul vieţii,
   Născând creştini adevăraţi.

   Isac, Antonie, Vasile,
   Ioan, Grigorie, Efrem,
   Macarie, Amon sau Pamvo,
   Sunt stîlpi puternici şi îndemn.

   Răsar pe cerul omenirii,
   Noi stele sfinte, ce vorbesc,
   Prin viaţa lor cea minunată,
   De rostul cel duhovnicesc.

   Ţara Moldovei îşi adună,
   În munţi comoara de lumină,
   Şi an de an e tot mai vie,
   Într-u Hristos şi mai creştină.

   S-au scurs de la Hristos, în vreme,
   Şaptişpe veacuri de durere,
   Peste Moldova noastră scumpă,
   Şi toate-o’mbracă în putere.

   Deşi armatele păgâne,
   O calc-ades şi-o pustieşte,
   Moldova-n sânge şi în lacrimi,
   Şi-n lupte crunte, se sfinţeşte.

   Căci neamul, dragoste şi lupta,
   Şi-ortodoxiia-i dă putere,
   Să se renască din ruine,
   Şi să trăiască-n înviere.

   E veacul şaptişpe, când lumea,
   E greu lovită de păgâni,
   Dar ţara vrednicei Moldove,
   E tot mai plină de lumini.

   În Vânători armaşul Joldea,
   După domneasca ascultare,
   Căleşte platoşe şi coifuri,
   Şi arme pentru apărare.

   Iar Teodora şi Marghiţa,
   Cu multă dragoste-l ascultă
   Pe tatăl lor, armaşul Ştefan,
   Şi cu ce pot ele îl ajută.

   Şi cresc în grija părintească,
   Copile bune şi cuminţi,
   Sporind în dragostea creştină,
   Prin ascultarea de părinţi.

   Şi merg şi-n codrii, la sihaştrii,
   -Bătrâni cu viaţă minunată-,
   Şi iau cuvânt de-nvăţătură,
   Din pilda lor adevărată.

   În Lavra Neamţului pioase,
   Lîngă părinţii lor păşesc,
   Trăind sfinţenia credinţei,
   Şi în Hristos se-nbogăţesc.

   Dar va muri curând Marghiţa,
   Lăsând în urma ei durere,
   Iar Teodora crudă încă
   Va osteni spre înviere.

   Durerea morţii sorei sale,
   O va atrage tot mai sus
   La viaţa sfântă veşnic vie,
   Întru trăirea din Iisus.

   Curând va fi căsătorită,
   Cu-n tânăr blând, din Ismail,
   Şi-şi va spori mai mult credinţa
   În sufletu-i ca de copil.

   Uniţi în duh, sporind în fapte,
   În har virtuţi şi curăţie,
   Pînă cînd buna Teodora,
   Va dori viaţa din pustie.

   Îşi va convinge uşor soţul,
   Să se dedice lui Hristos
   Ca fiecare-n mânăstire,
   S-aduc’al dragostei prinos.

   La Vrzăreşti,în ţara Vrancei,
   Ea va pleca ca să slujească,
   Făgăduind călugăria,
   Şi râvnind viaţa îngerească.

   Poiana Mărului, vestită,
   După doi ani îl va primi,
   Pe bunul soţ al Teodorei
   Şi-aici se va călugări.

   Iar fericita Teodora,
   Va trudi mult spre cele bune,
   În ascultări, în priveghere
   Şi-n nencetată rugăciune.

   Virtuţi după virtuţi şi-adună,
   Şi cunoştinţă şi trăire,
   Încît nu-i nimeni s-o întracă,
   În cele către mântuire.

   Dar n-au trecut doi ani şi iată,
   Că mînăstirea-i pârjolită,
   De hoardele păgânătăţii
   Şi-ntrega obşte-i risipită.

   Atunci smerita Teodora,
   Întru adâncuri de pustie,
   Se va retrage-n munţii Vrancei,
   Cu dor de aspră pusnicie.

   Şi va-nfrunta frigul şi foamea,
   Singurătatea şi durerea,
   Cu maica stareţă, cu care,
   Prin osteneli vor Învierea.

   Curând Paisia, bătrînă,
   Şi de puteri secătuită,
   Va părăsi această lume,
   Păşind în lumea fericită.

   Şi mult v-a plânge-o Teodora,
   Pe stareţa ei cea iubită,
   Apoi va merge în Moldova,
   Precum de sus a fost vestită.

   Precum în duh a primit ştire,
   La Neamţ se va retrage iar,
   Şi-n faţa Preasfintei Fecioare,
   Va implora belşug de har.

   Părinţii lavrei vor trimite-o,
   La Mânăstirea Sihăstriei,
   Să ia cuvânt de-nvăţătură,
   Despre povara pusniciei.

   Şi iată cum târziu în noapte,
   La poarta micii mânăstiri,
   Va bate maica Teodora,
   Cu dorul sfintei mîntiuiri.

   Săracă-n strai şi-n trup topită,
   Cu ochii vii în duh arzând,
   În flacăra credinţei pure,
   Şi-n rugăciune lăcrimâmnd.

   Iar Pavel , marele duhovnic,
   În munţii Sihlei o va duce,
   Într-o chilie sihăstrască,
   Spre-a duce şi acestă cruce.

   Şi-aici sporita Teodora,
   Va duce lupta cea mai grea,
   An după an în nevoinţă,
   Închisă în chiliia sa.

   Din timp în timp bătrînul Pavel,
   O cercetează şi-o‘ntăreşte,
   Cu presfinţitul trup şi sânge,
   Şi cu cuvîntul ce zideşte.

   Dar anii trec şi cuviosul,
   La cer şi el se va muta,
   Iar de smerita Teodora,
   Întrega obşte va uita.

   Şi-n codrii singuri şi sălbatici
   Va duce lupta cu cel rău,
   De una singură cu harul,
   Şi dragoste de Dumnezeu.

   Rămasă singură-n pustie,
   Smerita maică se hrănea,
   Arar cu fructele pădurii,
   Că foamea n-o mai ispitea.

   Nici gerul crunt ce ncremeneşte,
   Şi stinge viaţa celor goi,
   N-o atingea, şi nici o boală,
   În peşteră, prin vânt şi ploi.

   Omul cel vechi în ea pierise,
   Şi-n unitate cu Hristos,
   Trăia ca îngerii din slavă,
   Ce-aduc al dragosti prinos.

   Şi Domnul a acoperit-o,
   Pînă aproape de sfîrşit,
   Cînd printr-o tainică minune,
   Comoara şi-a descoperit.
   ………………………………….

   La Sihăstria în trapeză,
   Obştea ia masa în tăcere,
   Şi cu smerenie ascultă,
   Cuvînt citit spre înviere.

   Dar iată că fără de veste,
   Tri păsărele îndrăznesc,
   Să intre şi să ia din pâinea
   Din care fraţii se hrănesc.

   Cu pâinea-n cioc ies pe fereastră,
   Şi către Sihla-n zbor se-ndreptă,
   -Triungi zburînd – adînc în codrii,
   unde un înger le asteaptă.

   Trei zile-n şir vin nenfricate,
   Parcă-n adins, spre ale spune,
   Celor uimiţi, că văd aievea,
   Cu ochii lor marea minune.

   A treia zi doi fraţi cu râvnă,
   De stareţ rânduiţi, pornesc,
   Spre codrii Sihlei după ele,
   Să vadă pe cine hrănesc.

   Dar codri-s deşi şi-i greu în munte,
   Iar fraţii calea-au rătăcit,
   Noptea rapid îşi instalează,
   Veşmîntul său în asfinţit.

   Cei doi păşesc la întîmplare,
   Sperând să nu se rătăcească,
   Dar noaptea-i neagră ca mormântul,
   Şi schitul nu pot să-l găsească.

   Când deodată văd în noapte,
   O peşteră şi-n ea lumină,
   Cum nu văzuseră vre-odată,
   Un rug de flacără divină.

   Şi-n peşteră văd o făptură,
   În foc ceresc învăluită,
   Cu mâinile spre slăvi întinse,
   În rugăciune negrăită.

   Înmărmuriţi privesc şi încă,
   Vedeniei nu-i dau crezare,
   Nici când lumina-ncet se stinge,
   Şi-aud aievea o chemare.

   Nu pot să creadă că în noapte,
   Chiar după nume sunt strigaţi,
   Că frică mare şi cutremur,
   I-a stăpânit pe cei doi fraţi.

   Cu greu şi-au revenit în sine
   Şi-au cutezat ca să păşească,
   Spre peştera din care-i cheamă,
   O blândă voce omenească.

   -Opriţi-vă. – îi roagă sfânta-
   şi-o mantie să-mi aruncaţi,
   că sunt femeie şi-s sărmană,
   vă rog din suflet, mă iertaţi.

   Căci hainele-i sărăcăcioase
   De multă vreme s-au topit,
   Şi neavînd, umbla sărmană,
   Cu trupul aproape dezgolit.

   Le-a spus apoi întraga-i taină,
   Şi toate cele de fdolos,
   Cerîndu-le împartăşirea,
   Cea rânduită de Hristos.

   Şi-au revenit cu cele sfinte,
   Cu preoţi şi cu bucurie,
   Uimiţi de traiul cuvioasei,
   Şi de smerita-i bărbăţie.

   Care-a urcat din treptă-n treptă,
   Spre înălţimile cereşti
   Cu mare, mare, mare trudă,
   Şi nevoinţe pusniceşti.

   Şi de atunci şi pînă astăzi,
   Precuvioasa ne vorbeşte
   Că Dumnezeu e viu, există,
   şi viaţa ei mărturiseşte.

2. pe 07 Aug 2009 la 13:23 # Nicolae Mirean
   
   

   E post

   E post în lumea ortodoxă.
   E timp de aspră nevoinţă,
   De curăţire sufletească
   Şi de sporire în credinţă.

   E timp de rugă şi cinstire
   De laudă drept măritoare,
   Adusă-n duh de umilinţă,
   Şi dragoste Sfintei Fecioare.

   E timpul să privim în suflet ,
   Prin care Duhul Sfânt ne cheamă
   Să înţelegem Fecioria
   Împărătesei care-i Mamă.

   E timpul să curmăm păcatul
   Destrăbălarea şi mândria
   Şi să privim şi să’nţelegem
   Ce dar divin e fecioria.

   Să scoatem toată întinarea
   Necurăţiilor trupeşti
   Pentru-a cinsti Maica Fecioară
   În laude duhvniceşti.

   Şi să trăim prin nevoinţă
   În post adânc şi-n rugăciune,
   Adâncul tainei curăţiei,
   Care-n Fecioară e minune.

   S-ajungem la cinstitu-i praznic
   Curaţi, cinstiţi şi luminaţi
   Spre a-i aduce preamărirea
   De ortodocşi adevăraţi.

3. pe 07 Aug 2009 la 13:27 # Nicolae Mirean
   
   

   Îngerul către Fecioară ..
   Un înger plin de strălucire ,
   Din înălţimi uşor coboară
   Şi strigă-n viers duios şi dulce ,
   Cu bucurie spre Fecioară .

   -Trimisu-m-a la tine Domnul ,
   Să îţi vestesc cu-adevărat ,
   O, Maică mult îndurerată ,
   Că Fiul Tău a înviat .

   S-a consumat întreg calvarul
   Dar vestea sfânt-a învierii ,
   Va îmbrăţişa întreg pămîntul ,
   Prin bucuriile iertării .

   Fecioară sfântă şi curată ,
   Şi scump odor al omenirii ,
   Îţi aduc vestea bucuriei ,
   Şi bucuria mântuirii .

   Că Fiul tău ucis pe cruce ,
   Şi de trei zile îngropat ,
   A biriut puterea morţii ,
   Şi din mormânt, a înviat .

   În bucurie cerul cântă
   Şi tot pământul e-n lumină .
   Primeşte vestea învierii
   Şi bucuria ei divină .

   Căci de acum întreg cuprinsul ,
   Se va îmbrăca în Duhul sfânt
   Prin mila Domnului, şi-n slavă ,
   Prin învierea-I din mormânt .

   Va coborî har şi iertare
   Prin Fiul Tău peste popor ,
   Milostivire şi iertare
   Şi darul cel mântuitor .

   Binevestirea Sa în lume ,
   În trup uman s-a încheiat ,
   Fiul Tău Maică a durerii ,
   E viu. Hristos a înviat .

   Tot ce a fost chin şi durere ,
   Va fi supremă fericire .
   Prin înviere şi credinţă ,
   Hristos aduce mântuire .

Nume (necesar)

Adresa de mail (nu va fi facuta publica) (necesara)

Site

Trimite

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!