Război întru Cuvânt

FERICITUL SOFRONIE SAHAROV – CUVANTAREA DE RAMAS BUN

11 iulie 1993 – 11 iulie 2009 (16 ani de la trecerea la Viata cea nestricacioasa)

“Parintele Sofronie marturisea ca lumea dupa primul razboi mondial n-a mai fost cum era inainte. Si el cunostea lumea dinainte, la primul razboi mondial, la inceputul lui, avea optsprezece ani, era un om in toata firea. Zicea: pacea care se simtea in lume, viata asezata, n-a mai fost de atunci. Si dupa al doilea razboi mondial a fost mai rau – Harul s-a ridicat dintr-acest fratricid mondial. Si intr-o mare masura Harul a parasit lumea. Spunea un lucru cumplit: daca cumva va veni un al treilea razboi mondial, credinta pe pamant va fi cu neputinta! Va spun ca sa stiti incotro merg lucrurile si asta-i partea intai -„Tine-ti mintea in iad!” - sa fim realisti, dar… „Nu deznadajdui!““ (Parintele Rafail Noica)

***

CUVÂNTAREA DE RĂMAS BUN (5 aprilie 1993):

“NOI NU NE DESPĂRŢIM…”

Pentru cuvântul de-Dumnezeu-dat. Pentru alegerea de către Dumnezeu la viaţa monahală. Despre unimea cu fraţii după sfârşit. Suferinţele pentru a însuşi viaţa lui Hristos. Desăvârşirea credinţei creştine. Despre viaţa noastră ca durerile lui Hristos. Despre gropniţă: „şi după moarte vom fi nedespărţiţi…”

“Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac.

Domnul a zis, ca poruncă a Sa: „Iubiţi-Mă, şi în această dragoste păziţi poruncile Mele.” Prin paza poruncilor noi dobândim obişnuinţa, deprinderea de a trăi în necontenita amintire a lui Hristos: Viaţa Lui, pilda Lui, poruncile Lui. Şi deci, vă rog, dragi fraţi şi surori, primiţi uşor şi cu pace aceste cuvinte – nu ca şi cuvintele mele, ci ca răspuns la chemarea cu care ne cheamă Hristos.

Dacă veţi auzi acum câteva lucruri pe care le-a spus Domnul la Cina cea de Taină, înainte de ieşirea Lui, rogu-vă, nu vă smintiţi, căci precum Domnul a spus: „Nu vă grijiţi mai înainte de ce veţi spune, căci cuvântul vi se va da de la Duhul Sfânt. Şi nu voi veţi grăi, ci Duhul Care purcede de la Tatăl“. Alegând pe Preacurata Fecioara Maria, făcându-o cale spre întruparea Sa, Domnul astfel se uneşte cu noi toţi şi în felul gândirii. Astfel, hotărât: Daţi-mi voie să vorbesc urmând pildei lui Hristos. Căci El a zis: Pildă am dat vouă, ca şi voi aceeaşi să faceţi.

Vă spun că aceste ultime luni au fost pentru mine o mare lecţie. Mi-e greu să mă despart de voi. Şi în acelaşi timp, deşi Domnul mi-a îndelungat zilele total neaşteptat, dorirea mea ar fi fost să mă văd cu fiecare dintre voi separat, măcar două vorbe să zicem. Dar, nu ştiu cum se face, nu izbutim în contextul vieţii noastre; iar noi primim această pronie a lui Dumnezeu ca pe o cale a Crucii. Voi, cei ce aţi venit aci – voi ne-aţi ales pe noi, iar nu noi pe voi. Pentru ucenicii Săi Domnul a zis: Nu voi M-aţi ales, ci Eu am ales pre voi. Calea este astfel: Duhul Domnului vă alege şi lucrează în voi, fără ca noi să facem ceva. Ce înseamnă „fără ca noi să facem ceva“? Vreau să zic că noi înşine ne trăim viaţa fără a ne uita „în afară“: nu încercăm să atragem pe cineva, în nici un chip. Trăim în simplitatea noastră, iar voi veniţi aci aduşi de Duhul Sfânt, căci viaţa noastră, văzută de oameni din afară, este simplă; nimic nu se vede din afară, dar viaţa aceasta este curată răstignire. Dar, fie că voi ne-aţi ales pe noi, fie noi pe voi – acum suntem toţi una. Şi fiecăruia dintre voi, cu îndrăznire îi repet acelaşi cuvânt: cuvântul lui Hristos.Câtă vreme trăim aci, s-ar zice că nimic deosebit nu se întâmplă, dar ceea ce este mai presus decât toate rămâne nevăzut ochiului acestei lumi.

Eu nu cred că moartea trupească poate fi pentru noi despărţire. Nu!… Moartea mea, după părerea doctorilor, este totuşi aproape vizibilă. Unii nu-mi dau mai mult de câteva zile. Ei s-au mai înşelat; poate că şi de data aceasta se vor fi înşelat. Sarcina noastră acum, nevoinţa noastră, este pentru a birui limitele vremii şi materiei, ale materialităţii trupului nostru, pentru ca să rămânem una şi după plecarea mea. Şi nu fiindcă eu aş fi ceva „deosebit”. Ci Duhul aşa grăieşte în inima mea. Eu sunt om păcătos, şi nu ajung la înălţimea poruncilor Dumnezeului Celui Viu, pentru că porunca aceasta a Dumnezeului Celui Viu îmbrăţişează întreaga lume, tot ce este, în afara vremii, în afara întinderii. Zis-a Domnul la Cina cea de Taină: Viu sunt Eu, şi voi veţi fi vii. Astfel eu trebuie cu voi să rămân viu.

Preaiubitului nostru părinte duhovnicesc Siluan, Dumnezeu fără cuvânt i S-a descoperit în vedenie, la începutul nevoinţei sale monahale. Continuaţi acuma truda noastră de neînchipuit şi, nouă tuturor, de neajuns fără Hristos. Calea noastră este a ne da viaţa pentru viaţa celuilalt. Şi nu este dragoste mai mare decât cea când sufletul omului este gata de orice moarte pentru binele aproapelui. Domnul a zis despre o astfel de dragoste că „dragoste mai mare decât aceasta nu este”. Şi deci îmi îngădui să vorbesc, deoarece şi voi mi-aţi mărturisit că sunteţi gata să rămâneţi în cuvânt şi în unimea gândirii noastre şi a inimilor noastre. Sute de mărturii au fost pentru faptul că Domnul aude rugăciunile din locul acesta.

Aşadar, fiţi cu pace în inima voastră, şi câtă vreme rămân cu voi, şi după ieşirea mea cea după trup: Noi NU NE DESPĂRŢIM…

Da, tac, nu pentru că nu am cuvinte, ci pentru că îmi este greu a rosti cuvintele acestea. Domnul a spus, în rugăciune, lui Dumnezeu Tatăl, pentru ucenicii Săi: „Acum pentru aceştia mă rog; nu pentru lumea întreagă mă rog, ci pentru aceştia (…), pe care Eu îi trimit ca oi în mijlocul lupilor.” Aşa şi voi, răbdaţi viaţa noastră! Ea se alcătuieşte într-un chip ciudat – ca şi cum nimic deosebit nu s-ar întâmpla. Însă este cu adevărat ceva cât se poate de înalt şi cât se poate de măreţ - dragostea Tatălui, dragostea Fiului, dragostea Duhului Sfânt este cu noi. Rugându-mă pentru fiecare dintre voi, pe nume, sunt bineînţeles legat cu fiecare dintre voi, cu acele legături pentru care se poate spune că aparţin împărăţiei veşnice – legături ale vecinicei iubiri, neclătită în vecii vecilor. Greu ne este să cuprindem aceasta. Unii dintre Apostoli au vorbit despre ea cu mai multă îndrăzneală decât ne îngăduim noi. Dar începuturile noastre sărace sunt totuşi lucrarea lui Dumnezeu însuşi; şi, precum zic arhiereii în vremea slujbei: „Şi întăreşte via aceasta, pre care a sădit-o Dreapta Ta”. Mă aflu într-o situaţie fără ieşire – eu însumi sunt nerăbdător, deşi mi-am dat viaţa slujirii celorlalţi. Câte zile, câte nopţi am petrecut cu Dumnezeu, în rugăciune – pe care pot oare să o numesc rugăciune, căci este „scrâşnire a dinţilor”?

Şi aşa, preascumpii mei fraţi şi surori, la sfârşitul căii mele, vă spun că în dragostea noastră pentru Hristos vom rămâne neclătiţi! Toată nedumerirea, toată suferinţa noastră, purtaţi-le ca viaţa lui Hristos. Sânt multe căi către „absolut” în viaţa omenirii, însă nu este nimeni care să se compare cu Hristos. Şi deci, cu nici un preţ să nu vă rupeţi de Hristos. Dacă a hotărât Domnul să murim, muri-vom conştienţi de dragostea Lui, care L-a dus până la Cruce. Nădăjduiesc să lucreze cu adevărat în noi cuvântul lui Hristos: Viez Eu, şi voi veţi via.

Fiecare cuvânt al lui Hristos este însăşi Dumnezeiasca veşnicie. Pentru nimeni să nu daţi pe Hristos! Fie El singurul împărat al inimii noastre, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt! Căci a crede în Hristos este viaţă lucrătoare, viaţa lui Hristos Însuşi. Precum El a suferit pentru toată făptura şi pentru întreaga lume, aşa şi noi ne vom ruga lui Dumnezeu. Şi în clipele grele, fie ca plânsul din Ghetsimani să ne cucerească. Dar şi cu noi se întâmplă aşa încât, după o oarecare asemănare cu plânsul din Ghetsimani, când Duhul Veşnic se atinge de noi, atunci trăim cu adevărat, atunci începe viaţa noastră cea fără de moarte; şi atunci într-un cu totul alt chip ni se va înfăţişa Dumnezeul cel Absolut. Credinţa noastră cea creştină este ultima desăvârşire; şi nimeni să nu ne despartă de dragostea lui Hristos, precum şi Pavel spunea! Am zis acum cuvintele acestea negândindu-mă la apostolul Pavel. Dar vedeţi, noi vorbim aceeaşi limbă, despre aceeaşi viaţă ca şi Apostolul, şi toţi Sfinţii, martorii Dumnezeirii lui Hristos.

Iată, mulţumesc lui Dumnezeu că m-am nimerit aici, adus de tinerii mei fraţi. Rog pe Dumnezeu să-mi dea cuvânt, şi cuvintele năvălesc grămadă, iar eu doresc să aleg ceea ce aparţine esenţial lumii Dumnezeului nostru, adică vieţii veşnice. Vreau să zic că atunci când începem, asemenea lui Hristos, să suferim pentru întreaga făptură, atunci, în Hristos şi împreună cu Hristos noi trăim viaţa vecinică.

Şi aşa, vă mulţumesc că aţi ascultat cuvântul meu. Mă duc, încredinţat că Domnul v-a adus, pe fiecare dintre voi, cu mâna Sa. Şi nu e uşoară viaţa noastră; cel ce nu o cunoaşte, nu cunoaşte durerile lui Hristos. Şi deci, pentru astăzi termin cuvântarea cu voi în trei cuvinte: a da viaţa noastră pentru ca ceilalţi să trăiască; a mângâia pe toţi cei ce ne cercetează, cei săraci, care nu au alt mângâietor în lumea aceasta; şi astfel, slujind lui Dumnezeu în fraţii noştri şi surorile noastre suferinzi, care sunt ai Lui, noi ne împreunăm în această dragoste cu însuşi Hristos în veci.

Planul nostru acum: să construim aci o gropniţă pentru toţi. Dacă ar fi să facem un cimitir, şi să îngropăm pe fiecare separat, terenul nostru nu ne va ajunge. Aşadar vom construi o gropniţă. Acolo vom pune sicriele, acolo vor fi rămăşiţele noastre… Dar va fi bucurie că nici după moarte nu vom fi separaţi.

Şi aşa, să fie binecuvântarea Domnului peste voi, peste toţi, fraţii mei şi surorile”.

(Din: Arhimandritul Sofronie, “Cuvantari duhovnicesti”, vol. 1, Editura Arhiepiscopiei Alba Iulia – Reintregirea, 2004)