0000000000000000.jpg

Pe data de 29 iunie Papa Benedict a semnat enciclica sociala “Caritas in veritate”, in care apar cateva afirmatii socante pentru progresismul lor. Astfel, Papa crede ca…

“Pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criza, pentru prevenirea agravarii crizei si a adancirii deze­chilibrelor, este urgenta infiintarea unei reale Autoritati politice mondiale“. In opinia Suveranului Pontif, aceasta entitate, care ar constitui “un grad superior de organizatie la scara internationala, pentru gestionarea globalizarii”, ar trebui “sa procedeze la o dezirabila dezarmare integrala, la asigurarea securitatii alimentare, la protejarea mediului si la reglarea fluxurilor migratorii”. Totodata, enciclica papala, devenita o traditie in Biserica Catolica de peste un secol, solicita construirea unei ordini sociale care sa se conformeze ordinii morale, “interconectarii dintre sferele morale si sociale, legaturii dintre sferele civile, economice si politice, asa cum se prevede in Carta Natiunilor Unite”. Autoritatea “trebuie sa fie subordonata realizarii binelui comun”, “sa fie recunoscuta de toata lumea si sa se bucure de putere efectiva pentru a fi in masura sa ofere fiecaruia securitate, respect, justitie si drepturi”, se mai spune in text (Cf. Ziua).

 1246987633.jpg

Intr-adevar, aceste conceptii sunt identice cu principiile dreptatii sociale de tip social-democrat, cele care au stat la baza marilor “reforme” din sec. XX care au dus la cresterea controlului statal in dauna libertatii persoanelor si comunitatilor. Exemplul cel mai cunoscut si mai revendicat in zilele noastre este New Deal, vestitul program de contracarare a crizei economice din anii ‘30 ai secolului trecut. In zilele noastre, exponentii acestui masiv program similar unuia de mituire electorala a oamenilor amenintati de criza sunt liderii socialisti Barack Obama, Gordon Brown, Lula da Silva, J. M. Barroso, N. Sarkozy precum si ceilalti lideri inregimentati obiectivelor expuse in cadrul ultimului G20 (Cf. Presa Ortodoxa: În galop către falimentul mondial. Explicaţiile reale ale crizei economice).

Dupa cum observa si romano-catolicul Raymond J. de Souza, Papa Benedict pledeaza pentru o masiva redistribuire a averilor, sisteme de asigurari sociale protective, intarirea uniunilor sindicale si, in general, pentru o revigorare a sistemului welfare state din occident (Cf. National Post). Or, acest model social este unul de pura inspiratie socialista, si, mai mult decat atat, dovedit a fi falimentar si cu efecte sociale perverse de neocolit. Mai mult, pastrand populismul cu caracter religios observat si cu alte ocazii, Papa Benedict afirma ca aceste masuri trebuie luate pentru ca oamenii (de fapt, barbatii si femeile, ca sa fie corect politic) sa nu mai fie tratati ca parti oarecare ale masinariilor economice, ci ca fiinte de demnitate umana deplina si egala. Nobile deziderate! Dar, oare, nu voiau si Marx, Engels si chiar Lenin sa elibereze omul din exploatarea sa de catre om, de alienare, de angoasa de a nu se gasi in ordinea sociala dreapta? Evident, toate masurile preconizate mai sus au nevoie de o interventie statala masiva, si neaparat, organizata la nivel planetar.

Daca pana in acest moment am observat o serie de declaratii si actiuni ale liderilor politici ai marilor puteri care reclamau cat mai fatis instaurarea unui guvern mondial cu principii socialiste, Vaticanul a dat, prin recenta declaratie a Papei Benedict, primul semnal puternic al alinierii depline a institutiilor clericale la construirea acestei ultime utopii. E drept ca semnale ale inhamarii marilor religii la scopurile globaliste (“realizarea unitatii spirituale a tuturor oamenilor“)  ale elitelor masonice au curs cu abundenta in ultima vreme (vezi, de pilda: Lucrările Congresului Liderilor Religiilor Mondiale şi Tradiţionale; Religiile, noua ordine si noua criza; Obama – discurs “religios” la Cairo; ”Religiile” – angrenate intens in procesul de legitimare a “guvernarii globale”; Patriarhul ecumenic la Parlamentul european, nota Razboi intru Cuvant), insa declaratia sefului Vaticanului surprinde prin cel putin trei caracteristici generale:

1. Solemnitatea si caracterul oficial si de autoritate al declaratiei. Afirmatiile Papei Benedict au fost facute in cadrul unei enciclice sociale, un document teologic de 150 pagini, finalizat, ni se spune, dupa doi ani si jumatatate de munca. Aceasta este, asadar, parerea oficiala a Bisericii Catolice asupra problemelor cu care se confrunta societatea actuala, stiind prea bine ca papa, in ecleziologia catolica, este capul “Bisericii” si ca afirmatiile sale oficiale pe chestiuni de credinta sunt pretins infailibile. (Dupa cum aflam chiar din Enciclopedia Catolica, o enciclica este in primul rand un document destinat primatilor, arhiepiscopilor si episcopilor Bisericii Universale, precum si credinciosilor, abordand o problema de actualitate pentru a o transa printr-un cuvant de autoritate. Enciclica, acest tip de scrisoare apostolica, dupa cum o caracterizeaza sursa citata, a fost din ce in ce mai folosita in ultimele trei pontificate, reprezenand modul cel mai frecvent mod de luare de atitudine a Vaticanului. In ceea ce priveste caracterul de autoritate dogmatica intrinsec enciclicelor, acestea nu contin in mod automat greutatea unei pronuntari papale ex-catedra si nici a unei autoritati infailibile. Cu toate acestea, Enciclopedia Catolica afirma ca autoritatea infailibila poate decurge din contextul documentului, precum si a tipului de limbaj folosit in enciclica).

Asadar, Papa Benedict a recurs la un instrument pragmatic in a promova conceptiile masonice ale elitelor mondiale in structura Bisericii Catolice. Neriscand o pronuntare ex-cathedra, a ales forma unei enciclice, o forma de prestigiu si autoritate indeajuns de mare pentru a da greutate istorica acestui cuvant papal, lasand insa judecarea caracterului infailibil sa reiasa din tipul de adresare folosit. Asadar, prin Papa Benedict, Biserica Catolica si-a afirmat viziunea categorica a necesitatii instaurarii unei autoritati mondiale politice efective.

2. Caracterul imperativ si concret al instaurarii autoritatii politice mondiale. Liderii politici au fost destul de vagi in declaratiile legate de instaurarea unui guvern mondial, referindu-se la el ca la o necesitate istorica, fara sa insiste insa, mai indeaproape, asupra formei si caracterului pe care ar putea sa il ia. De fapt, guvernul mondial pare a fi, ca altadata comunismul, o stafie care bantuie lumea. Ii lipseste deocamdata caracterul de concretete, de iminenta legica si determinista pe care i-a dat-o un Marx. Dar cine, in timpurile noastre, pare ca isi asuma rolul esential al profetului care sa anunte imperioasa necesitate a nasterii sale? Unul din primele personaje-simbol de talie mondiala (cu exceptia jurnalistilor si liderilor de opinie, a filosofilor si a altor manipulatori de cuvinte) care a dat un raspunsul clar este, iata, papa, un lider ultra-vizibil al unui cult cu peste un bilion de aderenti, aproximativ 1/6 din totalul populatiei si detinand, mai ales, un capital simbolic urias, deci si o posibilitate imensa de a influenta opinia publica mondiala.

Si, spre deosebire de declaratiile vagi ale politicienilor, Papa Benedict nu ezita sa sublinieze si sa puna accentul pe aspectele concrete ale unei astfel de autoritati:

“Pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criza, pentru prevenirea agravarii crizei si a adancirii dezechilibrelor, este urgenta infiintarea unei reale Autoritati politice mondiale”… Autoritatea “trebuie sa fie subordonata realizarii binelui comun”, “sa fie recunoscuta de toata lumea si sa se bucure de putere efectiva pentru a fi in masura sa ofere fiecaruia securitate, respect, justitie si drepturi”… Autoritatea va detine de asemenea “capacitatea de a face sa-i fie respectate deciziile de catre diferitele parti“, la fel ca “masurile coordonate adoptate de catre diverse forumuri internationale”.

Practic, in enciclica intitulata “Caritas in veritate”, Papa Benedict se refera la instaurarea unui stat mondial efectiv, cu putere reala de coercitie. Caci ce poate insemna “capacitatea de a face sa-i fie respectate deciziile” decat ca aceasta autoritate politica mondiala va detine puterea coercitiva de a-si pune in aplicare scopurile?

3. Autoritatea mondiala nu este nici ONU, nici UE, ci o entitate politica noua. Avand in vedere faptul ca acestei autoritati i se cere, de catre Papa Benedict, sa aiba putere reala, de coercitie, ca mecanism de aplicare a deciziilor sale, reiese ca ea va fi diferita de Organizatia Natiunilor Unite si de Uniunea Europeana, o entitate politica dotata cu toate caracteristice suveranitatii statale. ONU este o organizatie care intruneste toate statele lumii, dar care nu are deloc instrumentele necesare implementarii deciziilor sale. Rezolutiile sale nu au caracter de drept international, de facto, fiind incalcate cu usurinta de membrii sai.

Spre deosebire de ONU, UE, construita in alta filosofie si cu alte metode, a reusit sa aglutineze statele europene si sa le inghita intr-o mreaja a reglementarilor si institutiilor supra-statale care le-a golit de suveranitate nationala efectiva. Reglementarile europene, care au in multe cazuri un caracter totalitar (in sensul unei reglementari exhaustive asupra tuturor aspectelor vietii politice, sociale, culturale, economice) se aplica obligatoriu in statele membre. Ceea ce lipseste insa deocamdata Uniunii Europene este capacitatea de cuprindere mondiala (fatalmente, oricat s-ar largi, Europa este doar Europa) si latura puternic coercitiva, adica existenta acelei politii si acelei armate care sa completeze caracterul de supra-stat si sa confere aurei totalitare si latura politieneasca. In orice caz, latura politieneasca este in plina constructie si in U.E.

In enciclica papala de fata, observam ca se vorbeste special de o entitate politica ce va fi caracterizata prin 1) cuprinderea mondiala si 2) prin existenta unei forte coercitive care sa garanteze ca nu va fi niciun loc autonom si indepenent de autoritatea mondiala pe acest sarman glob pamantesc.

Contextul in care a fost data publicitatii aceasta enciclica este si el foarte important.

Am analizat recent semnificatia ultimului G20, institutie de intrunire si de luat decizii globale (care a depasit in importanta mai vechiul G8, forma restransa de intrunire a unor mari puteri si al carui deces oficial este pe cale de a fi anuntat), memorabil pentru predica antihristica tinuta de primul mininstru Gordon Brown nicaieri altundeva decat in Catedrala Saint Paul. Atunci s-au evidentiat obiectivele trasate de elita mondiala: schitarea unei structuri de control financiar globale, a unei monezi mondiale si a unei banci mondiale. Discursul lui G. Brown a venit sa completeze aceasta schita a noii ordini mondiale prin conferirea unei doctrine de tip nou, neintalnit in ideologiile progresist-utopice de pana acum (caracterizate de materialism stiintific) – o interpretare hiliasta si sincretista a preceptelor evanghelice. Un socialism religios, adica.

Ei bine, enciclica Papei vine sa aprobe aceasta viziune si chiar sa puncteze mai departe de ambitiile devoalate pana acum de liderii mondiali. Acest lucru va da un imbold ideologic puternic urmatoarei intruniri G20, care va avea loc in aceasta toamna. Pe de alta parte, asistam la reconfigurari ale relatiilor de tip diplomatic intre statele lumii dar si intre marile confesiuni crestine.

In ceea ce priveste politica internationala, asistam de la trecerea de la un model confrontational, competitional, la unul al “armoniei si bunei intelegeri intre state si popoare”. Astfel, de la etapa razboiului rece de pe vremea comunismului, trecand prin etapa devalmasiei globale si a “jandarmului mondial SUA” (dar si a modelului tip UE, foarte apropiat de doctrina Obama), am ajuns la o etapa care este doar schitata, deocamdata: aceea a consensului global intre toate puterile lumii obtinut prin evolutia spectaculoasa si charismatica a unui lider “providential” (gen Obama).

Astfel,  chiar in aceste zile a avut loc vizita presedintelui american Barack Obama in Rusia. Intrebat fiind de un jurnalist cu privire la doctrina Obama asupra politicii extrene americane, liderul american a creionat noua imagine pe care SUA vrea sa si-o imprime lumii, strans legata de stilul acestui personaj-cheie in dezvoltarea noii ordini mondiale: astfel, SUA ar deveni nu o forta hegemonica (cum a fost jocul propagandistic din timpul mandatului Bush), ci un catalizator, prin negociere, al noilor puteri mondiale (Rusia, China, India etc.) pentru a indeplini, impreuna, aceleasi obiective politice: combaterea incalzirii globale, combaterea terorismului (obiectiv asumat si de UE), combaterea crizei economice (fiind aratata cu degetul libertatea economica) precum si alte “combateri” care necesita, nu-i asa, abdicarea de la libertatile civile, de la suveranitatea nationala si de la relatiile economice libere de control.

Mai mult, Obama a vorbit despre resetarea relatiilor dintre SUA si Rusia, ceea ce ar marca un eveniment istoric. Practic, daca pana acum, de bine de rau, elitele mondiale dadeau impresia unei bipolaritati (razboiul rece), sau multipolaritati (situatia incerta dupa anii ‘90, cu SUA, de o parte, Rusia de cealalta, China,  Japonia, India, Brazilia, undeva intr-o zona gri si UE ca entitate mondiala “model”, aflata totusi in siajul SUA), de acum toate se inscriu, asumat si oficial, pe acelasi drum “istoric”: al intemeierii noii ordini mondiale, sau al autoritatii mondiale “reale”. Undeva, in margine, exista “baietii rai” ai acestei povesti propagandistice de amploare: Iranul, Coreea de Nord si “teroristii” din muntii Pakistanului.

Paralel cu aceste reconfigurari de politica externa, are loc o reconfigurare a relatiilor dintre Biserica Ortodoxa si “Biserica” romano-catolica. De fapt, o reconfigurare are loc chiar in cadrul Bisericii Ortodoxe. Odata cu noul patriarh Kirill al Rusiei, exista semnale tot mai puternice de apropiere si re-negociere intre Patriarhia Moscovei si cea a Constantinopolului. Finalitatea acestor apropieri rezida in organizarea Marelui Sinod Pan-Ortodox ale carui auspicii se anunta deja a fi catastrofale pentru ortodoxie prin obiectivele reformatoare si moderniste asumate. In mod cert, intai-statatorii ortodocsi, cum au si aratat, de altfel, in precedenta intrunire pan-ortodoxa, vor gira, la randul lor, crearea autoritatii mondiale politice, reale si cu putere efectiva de aplicare a deciziilor…

Vechile neintelegeri, asadar, intre patriarhatele ortodoxe, se vor a fi rapid rezolvate, de aceea una din temele pe care s-a discutat inainte de Marele Sinod a fost legat chiar de starea canonica a diasporei ortodoxe, teren pe care au izbucnit mai multe conflicte intre Constantinopol si Moscova. Se cauta, asadar, rezolvarea problemelor ce tin de interesele si puterea fiecarui scaun patriarhal.

Pe de alta parte, relatiile dintre diferitele patriarhii ortodoxe si Vatican se incalzesc pe zi ce trece. Fara sa mai punem la socoteala Constantinopolul, al carui patriarh este un obisnuit al messelor catolice, exista semnale puternice de prietenie care au fost emise catre Vatican de catre patriarhiile sau capitalele din Rusia, Romania, Ucraina si Bielorusia. Atat de institutiile politice cat si de institutiile ecleziastice. Practic,vizite dipomatice au fost inregistrate, in ultimii doi ani, de catre aproape toti sefii de stat respectivi, fiecare vizita soldandu-se si cu o invitatie adresata Papei de a vizita tarile in cauza. Invitatiile au fost reiterate uneori de institutiile clericale autohtone. Recent, si Moscova a inceput sa se apropie de Vatican la nivel de stat. La noi in tara, relatiile cu Vaticanul au fost punctate in mod deosebit, datorita faptului ca s-au celebrat 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al Doilea. Ambasadorul roman de la Vatican a aratat ca este posibila inclusiv o vizita a Papei Benedict in Romania, undeva in a doua parte a anului 2009.

Biserica Ortodoxa Rusa s-a apropiat si ea puternic de Vatican, motivand (motivatie ce se regaseste si in justificarile ecumenismelor facute de patriarhul nostru) colaborarea cu catolicii prin necesitatea combaterii secularismului si imoralitatii. Dar acest lucru inseamna ca Biserica Ortodoxa nu este Biserica deplina, de vreme ce are nevoie de instrumente precum ecumenismul si de relatii cu ereticii pentru a da marturia evanghelica lumii. Este o mare amagire si inselare, care, din pacate, are succes la multi oameni de buna credinta dar naivi, a spune ca, pentru a combate unele flageluri, e nevoie sa alegem un rau mai mic, anume acela al unirii cu ereticii. De fapt, asistam la aceeasi logica a sistemului care lucreaza la doua maini: pe de o parte avem amenintarea, raul (terorismul, secularismul), pe de alta avem iesirea, solutia (suspendarea libertatilor civile, totalitarismul, si ecumenismul, sau unitatea intru minciuna dintre religii).

Iata asadar cateva din implicatiile enciclicei sociale a Papei Benedict, precum si contextul politic international si confesional in care a aparut aceasta. Clamarea papala a unei autoritati mondiale “reale si efective” are loc intr-un context de schimbare a paradigmei politicii internationale de la una de tip competitional la una de tip consensual, resuscitata de un lider charismatic, si intr-un context de reconfigurare a relatiilor interne ale Bisericii Ortodoxe suprapuse peste o apropiere tot mai accelerata de Vatican.

Elitele mondiale, politice si clericale, vorbesc necontenit si obsesiv de pace, intelegere si justitie sociala. Lumea a intrat intr-o febrila pregatire, politica si “spirituala”. O pregatire a celui asteptat, a celui care va reprezenta solutia intruparii acestor idealuri utopice care, nu-i asa, promit instaurarea Raiului pe pamant. Pregatire pentru cine? Autoritate mondiala pregatita pentru cine?

Ioan Bucur

 158871the-adoration-of-the-beast-no-42-from-the-apocalypse-of-angers-1373-87-posters.jpg

***

Redam in continuare un articol din revista Presa Ortodoxa, nr 5/2009, care contine raspunsul la intrebarea de mai sus, raspuns conturat tot de catre Papa Benedict:

Papa, întâiul între credincioşii „Noii Ere”?

suveranul-pontif-face-un-apel-la-reconciliere-intre-crestini-si-evrei.jpg

Papa Benedict a efectuat recent o vizită diplomatică plină de semnificaţii simbolice în Orientul Apropiat, apogeul turneului conducătorului de la Vatican fiind atins la Ierusalim, oraş ale cărui teritorii sunt disputate de guvernul israelian şi autoritatea palestiniană. Turneul a avut două componente majore, legate strâns una de alta: cea politică – strângerea legăturilor cu liderii regionali; cea religioasă – promovarea sincretismului religios sub noua formă a unei viclene „unităţi în diversitate”.

 jerusalem-panorama-500.jpg

Ierusalimul, centrul lumii

„Pace” pare să fi fost cel mai des rostit cuvânt la întâlnirile oficiale ale turneului amintit. În declaraţiile liderilor israelieni cu care s-a întâlnit Papa, găsim ideea că pacea mondială depinde de Ierusalim: „Pacea din Ierusalim va aduce pace întregii lumi”, declara ministrul israelian al turismului la vizitarea Zidului Plângerii de către Papă.

Într-o abordare mesianic-sincretistă, acelaşi ministru mai spunea:

„Ne aflăm lângă ultimele vestigii ale Templului Sfânt, renumit în lumea întreagă, ale cărui pietre poartă mărturia vremurilor grele şi aspiraţia de pace şi frăţietate între popoare, naţiuni şi religii”.

În acelaşi spirit, preşedintele Shimon Peres arăta, în discursul ţinut la sosirea lui Benedict pe aeroport, că obţinerea unei păci regionale va avea urmări asupra întregii lumi. “În numele statului Israel, vă întâmpin la sosirea dumneavoastră cu o binecuvântare: pace”, a fost formula „sacerdotală” cu care liderul statului Israel l-a întâmpinat pe Papă. Shimon Peres a mai dăruit Papei Benedict o ediţie masoretică a Vechiului Testament pusă pe un suport electronic din siliciu, de mărimea unei gămălii de ac, promovând, astfel, tehnologia cipurilor într-un mod inedit…

Reţinem, aşadar, că pe lângă încărcătura simbolică a oraşului revendicat de trei mari religii – creştină, iudaică şi islamică - Ierusalimul conţine şi marele potenţial de a deveni centrul politic al lumii, cel puţin informal, într-o primă fază.

1242153205.jpg

„Casă de rugăciune pentru toate popoarele”

O altă idee vehiculată în dialogurile purtate de Papa Benedict cu liderii israelieni a fost că Ierusalim este şi trebuie să devină, încă şi mai mult, un loc de rugăciune pentru toate religiile. Acelaşi Shimon Peres, precum şi alţi conducători politici, au citat în discursul de primire a Papei următorul verset din versiunea masoretică a scrierilor Prorocului Isaia: „Casa mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate popoarele” - (Isaia 56:7). În acelaşi duh, Papa Benedict a amintit de „această comuniune, care transcende toate barierele lingvistice, rasiale şi culturale”, şi a evocat, la întâlnirea cu Marele Muftiu din Ierusalim, rădăcinile comune ale iudaismului, islamului şi creştinismului. Papa a cerut, de asemenea, acces liber în Ierusalim pentru credincioşii tuturor religiilor.

 c17ed029355863b3437cc73a388a34f3.jpg

Care „spirit al Profeţilor”?

În aceeaşi întâmpinare adresată Papei la sosirea în Ierusalim, preşedintele Shimon Peres afirma: „Sunt convins că dialogul dintre iudaism şi creştinism va continua în spiritul Profeţilor”. Este cunoscut faptul că Biserica Catolică a făcut mari concesii iudaismului la Conciliul Vatican II, unde s-a decis eliminarea textelor liturgice care făceau referire la iudei şi la orbirea celor ce L-au răstignit pe Hristos. Mai puţin cunoscută este contribuţia actualului Papă la apropierea fără precedent dintre evrei şi catolici de după Vatican II. Vom înţelege, de asemenea, şi la care „spirit al Profeţilor” face referire liderul politic S. Peres. Oare pentru această contribuţie este numit Papa, de către Shimon Peres, în prima sa vizită din Ierusalim, „întâiul între credincioşi”? Ce fel de recunoaştere a întâietăţii este aceasta, şi cu ce preţ a fost ea obţinută de capul Bisericii Catolice?

 5c78319c1c492fe8d636dd062e894f34.jpg

Papa îl aşteaptă şi el pe Mesia iudeilor

În anul 2002, Biserica Catolică a făcut unul dintre cele mai surprinzătoare gesturi pe plan dogmatic în privinţa raporturilor cu religia iudaică. În volumul „Poporul evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştinilor”, elaborat de Comisia Pontificală Biblică, se face o analiză a raporturilor dintre romano-catolicism şi iudaismul rabinic. În prefaţa acestei cărţi, Papa Benedict, pe atunci Cardinalul Ratzinger, afirmă faptul că atât catolicii, cât şi evreii îl aşteaptă pe acelaşi Mesia:

„Aşteptarea mesianică a evreilor nu este zadarnică. Poate deveni pentru noi, creştinii, un puternic stimul ca să păstrăm vie dimensiunea eshatologică a credinţei noastre. Ca şi ei, şi noi trăim într-o aşteptare. Deosebirea este că, pentru noi, Cel ce va să vină va avea trăsăturile acelui Iisus care deja a venit, şi e deja prezent şi activ printre noi”.

În acelaşi volum, Biserica Romano-Catolică recunoaşte validitatea interpretării date de conducătorii iudaici contemporani Vechiului Testament; tot acolo, romano-catolicii îşi cer iertare pentru acele pasaje din Noul Testament care au, zice-se, o conotaţie antisemită! Toate aceste afirmaţii sunt făcute cu diplomaţie, dându-se aparenţa păstrării integrităţii crezului romano-catolic, dar în fapt acceptându-se legitimitatea iudaismului rabinic.

Cum trebuie înţelese aceste afirmaţii din perspectivă ortodoxă? În primul rând, tradiţia Vechiului Testament, aşa cum afirmă toţi Sfinţii Părinţi, îndeosebi Sfântul Ioan Gură-de-Aur (în scrierea Către Iudei), este moştenită în întregime de Biserica creştină (Biserica Ortodoxă). Din punct de vedere istoric, poporul iudeu avea mai multe şcoli religioase în timpul venirii Mântuitorului: cea a fariseilor, cea a saducheilor, cea a irodienilor etc. După distrugerea cetăţii Ierusalim de către Împăratul Vespasian, fariseii au rămas singurii reprezentanţi religioşi ai iudeilor – aceiaşi farisei care au fost vrăjmaşii cei mai neîmpăcaţi ai Mântuitorului şi Apostolilor. Ei au pus mâna pe locurile de frunte ale poporului şi au început să falsifice întreaga tradiţie veche a evreilor, pentru a opri răspândirea creştinismului, socotit o erezie. S-au făcut, astfel, modificări importante în prorociile Vechiului Testament, înlăturându-se sau schimbându-se unele pasaje care îl identificau pe Mesia cu Iisus Nazarineanul. Versiunea ebraică de astăzi a cărţilor Vechiului Testament, aşa-numitul text masoretic, diferă în anumite puncte esenţiale de ediţia Septuagintei, singura versiune a scrierilor biblice vechi-testamentare ce ni s-a transmis neatinsă în cursul a aproape 2500 de ani. Iar singura Biserică ce a păstrat Septuaginta, de-a lungul veacurilor, ca text scripturistic în uz, este Biserica Ortodoxă - cu câteva mici excepţii contemporane (pentru detalii, a se vedea „Biblia. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod”, EIBMBOR, 2001, în traducerea Mitropolitului Bartolomeu Anania).

Aceste fapte istorice erau cunoscute de Papă şi ceilalţi prelaţi ai catolicismului. Astfel, legitimarea tradiţiei rabinice post-creştine înseamnă legitimarea unui fals istoric şi a unei viziuni religioase care-L respinge cu vehemenţă pe Iisus Hristos Mântuitorul, Mesia creştinilor. Nu există niciun punct comun între viziunea creştină despre Mesia şi cea iudeo-rabinică. Mesia, zice învăţătura rabinică, va veni ca un conducător politic şi religios, care va supune toate neamurile „poporului ales”. Va fi, adică, un împărat al întregii lumi, înzestrat cu puteri sacerdotale. Faptul că aceasta tradiţie mesianică diferă de vechea viziune a iudeilor o atestă indirect prorociile creştine care spun că, la venirea lui Antihrist, vor fi mulţi evrei, cu adevărat credincioşi Legii lui Moise, care nu îl vor primi şi se vor boteza în numele Sfintei Treimi. Este adevărat, însă, faptul că Mesia fariseilor va avea „trăsăturile” lui Iisus Nazarineanul (Antihrist înseamnă, pe greceşte, „în locul lui Hristos” – desemnând, astfel, o imitare înşelătoare, pentru a trece drept Mesia cel adevărat).

antichrist_3.jpg

Fiecare cu tradiţia lui, aşteptându-l pe Mesia iudeilor

Un important teolog romano-catolic, Andrea Ricardi, citat de presa vremii, descria astfel noua direcţie trasată de Catolicism în volumul „Poporul evreu şi Scripturile”:

„Pe vremuri se vorbea despre moştenirea comună a trecutului. Dar acum, pentru întâia dată, se vorbeşte despre aşteptarea noastră împreună, pe viitor, a lui Mesia şi a sfârşitului de veac”.

La întrebarea dacă înţelege această aşteptare ca o posibilă unire a religiilor, Ricardo a răspuns: „Nu, ci ca o aşteptare unul lângă altul”, potrivit principiului „unităţii în diversitate”. Viclenia abordării este următoarea: pentru a nu da naştere la şocuri şi împotriviri din partea oamenilor, nu se declară şi nici nu se caută contopirea marilor religii. Se doreşte în schimb ca acestea să fie golite de substanţă, de partea lor de autenticitate, oricât de mică ar fi, şi să meargă în aceeaşi direcţie. Astfel, toate religiile devin legitime una faţă de alta, deoarece toate îl aşteaptă pe acelaşi Mesia al fariseilor – nimeni altul decât „înlocuitorul lui Hristos”, adică Antihrist.

Oare evenimentele ce au avut loc câteva săptămâni în urmă la Ierusalim nu par să întărească că ne apropiem de vremurile despre care ne vorbesc prorociile mai vechi şi mai noi?

“Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă momi pe voi, ca să vă atragă în ispită”. (Sf. Lavrentie al Cernigovului)

 0102074848900.jpg

Legaturi:

45 Comentarii »