Referirea se facea la cei fara de Dumnezeu, cei care si-au facut un obicei in a fura, minti, insela…carora nu le pasa de nimeni si nimic, n-au frica de Dumnezeu, mila fata de fapturile Sale (oameni sau animale);

Faptul ca n-ai cerut si ai avut/ai tot ce-ti trebuie se datoreaza si faptului ca ai muncit corect, cinstit si poate…ai aratat mila si ai facut bunatate candva/cumva…cuiva, nu? D-apoi, ce?! Crezi ca eu sunt cum trebuie?! Lipsa de iubire prin tocarea marunt, marunt…a aproapelui, este buna?! Si eu muncesc cinstit dar daca, pana o sa mor nu ma dezbar de apucaturi si rele obiceiuri (multe…)o s-o patesc si eu in vesnicie!

Si daca lucrurile imi merg bine, cat de departe pot sa merg cu presupunerea ca voi plati cu vesnicia? Invartosat la inima ma stiu, neinduplecat asemenea… ce pot sa zic daca am primit ce am avut nevoie material si sufleteste, uneori chiar fara sa cer sau fara sa stiu ca aveam anumite nevoi? Pot presupune ca imi iau plata aici?

- pai, cam greu…sa zicem ca reusesti sa nu-i faci rau cu fapta…cum se spune dar, cu inima, cugetul si limba prin care-l judeci gresesti inaintea lui Dumnezeu prin lipsa de rabdare si iubire fata de aproapele; este greu, de nu…foarte greu sa-ti tii limba in frau pentru ca, in ciuda citatului din psalm
“Iată a poftit nedreptatea, a zămislit silnicia şi a născut nelegiuirea. Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o. Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui şi pe creştetul lui silnicia lui să se coboare” (Psalm7: 14-16)” vezi – mai ales in zilele noastre – cum, ei (cei fara masura, bun simt, fara de Dumnezeu) isi fac pururi voia calcand peste cadavre si, incepi sa carcotesti, sa te tanguiesti asemeni psalmistului David in pslamul 72: “Ca am pizmuit pe cei faradelege, cand vedeam pacea pacatosilor. Ca n-au necazuri pana la moartea lor si tari cand lovesc ei. De osteneli omenesti n-au parte si cu oamenii nu sunt biciuiti. Pentru aceasta ii stapaneste pe ei mandria si se imbraca cu nedreptatea si cu silnicia. Din raul lor iese nedreptatea lor si cugetele inimii lor ies la iveala. Gandesc si vorbesc cu viclesug, nedreptate graiesc de sus. Pana la cer ridica gura lor si cu limba lor strabat pamantul.Pentru aceasta poporul meu se ia dupa ei si gaseste ca ei sunt plini de zile bune. Si zice: “Cum? Stie aceasta Dumnezeu? Are cunostinta Cel preainalt?” Iata, acestia sunt pacatosi si sunt indestulati. Vesnic sunt bogati. Iar eu am zis: “Deci, in desert am fost drept la inima si mi-am spalat intru cele nevinovate mainile mele”…”

Rabdarea noastra, a celor care suntem asaltati mai mult ca oricand de inmultirea faradelegii a multora fara de rusine, suntem/ne simtim indreptatiti sa strigam si noi ca, in desert suntem/ne zbatem sa fim placuti inaintea Domnului atata timp cat, nu vedem imediat si repede o indreptare (din partea celor pe care nu-i mai suportam) ori plata imediata sau la un moment dat pentru nedreptate si faradelege – deci dreptatea lui Dumnezeu asupra unora ca acestia. Si asa asistam la ‘iubirea multora se va raci’; sigur, nimic nu este cu neputinta la Dumnezeu dar trebuie – se pare – incredere totala in EL!

Mi-ar place sa fiu mangaiata prin aducere-aminte a ceea ce-a spus Pr.Arsenie Boca care, specifica ca unora (invartosati la inima si neinduplecati in minte si in cuget) Dumnezeu ii lasa sa se ‘bucure’ in lumea asta, platind cu pretul vesniciei ceea ce au facut; noi, astialalti sa nu ne purtam ca unii fara de minte asteptand cu rabdare, cerand putere de indurare. E greu, chiar foarte greu sa-i suporti pe ceilalti decat daca deja esti plin de iubirea lui Dumnezeu, adica trupul ti-este aici dar mintea si sufletul sunt in mana lui Dumnezeu inrudindu-te cu EL…pana una, alta…suferim, nedreptatim la randu-ne, ne inraim, ne suparam, ne certam si cu aproapele si cu Doamne, Doamne….

Ce greu imi vine, Doamne, atat de slab, si mic,

Sa ma-nchin Tie-Totul – eu, ultimul nimic –

In fata Ta, o viata, sa ma aplec de sale,

Sa-Ti bat umil matanii, si cant in osanale –

Si eu? Ce sunt? Un vierme? Cand stiu ca mai prejos

De urma lui tarata – sunt crud, si pacatos –

Asa sunt eu, de vina, ca nu stiu sa respir,

Sa beau si sa ma satur cu umbra Ta de mir?

Asa sunt eu, nu robul plangandu-Ti in lucarne,

Ci fiara-n care urla bucata lui de carne?!

Si pentru-acestea toate, Divinule Rasad,

Tu-mi ceri sa merg pe sarma, cand eu, din carje, cad?

Astepti din cer, doar ruga, din mine, sa tasneasca,

Cand eu tanjesc uitarea in sufletu-mi de iasca?

Razbunator si rece, cerand doar totul, nud,

Atat esti Tu – Prea Bunul, cand esti atat de crud?

Nu, Doamne! Nu voi face, nici pentru Tine, TOTUL,

Sa cuceresc Edenul, nici vesniciei, potul –

In cazna crunta- a zilei, n-am pentru Tine glas

Decat sa-Ti cer a pune doar pasul, langa pas –

Si daca nici genunchiul, nici mintea-mi nu se-apleaca

Nici rugaciune nu e, iar lacrima e seaca –

Tu nu uita, din mila, si voia Ta de bine,

Ca sa Te rogi la Tine, un pas, si pentru mine

07.07.2009

Cu respect,

si rugamintea de a-l pomeni o data

pe parintele Cleopa Ilie,

Jianu Liviu-Florian